Fascismul, putere dictatorială jpeg

Fascismul, putere dictatorială

📁 Al Doilea Război Mondial
Autor: Eric Victor

Primul război mondial a părut la început ca un triumf al democrației, de vreme ce marile imperii europene, tradiționaliste și militare s-au prăbusit, fiind înlocuite cu republici parlamentare. Însa noi forțe au fost generate de consecințele războiului, iar mai târziu de Marea Criză care a provocat o cădere dură a economiei pe plan mondial începand din 1929. Una dintre aceste forte a fost comunismul, care, inspirat din Revolutia Rusă a anului 1917 urmărea înlăturarea guvernelor în favoarea unei dictaturi a proletarului, iar  cealaltă a fost fascismul[1].

Doctrinele mișcării fasciste se opuneau ferm celor comuniste, precum și celor democratice. Tradiționaliștii și marii propietari se sprijineau adeseori pe ea, ca pe o protecție împotriva comunismului, însa aceasta reprezenta mult mai mult decât o simplă mișcare conservatoare. Ca și statele comuniste, statele fasciste au fost dictaturi, ele fiind conduse de un singur partid care nu accepta opozitie și prezidate de un puternic și preaslăvit conducător.

Puterea fascismului…

Fasciștii au preluat puterea și au reușit să o păstreze prin mobilizarea maselor, folosind toate mijloacele moderne de organizare și propagandă. Adepților fascismului li se opunea natiunea care avea o importanță majoră deoarece supunerea și sacrificiul de sine reprezentau două virtuți fundamentale și că războiul era cea din urmă dovadă a măreției unui popor.

Statul fascist avea un caracter militar, uniformele erau pretitundeni, fiind purtate nu doar de soldați ci și de membrii partidului, polițiști și membrii organizațiilor de tineret[2].

Cămașile negre

În termeni generali fascismul desemneaza un grup de mișcări similare care au adoptat diverse nume. Acest cuvânt provine însa de la un italian, fost socialist, pe nume Benito Mussolini, care în martie 1919 a fondat "Fasci di Combattimenti", ce a devenit ulterior Partidul Fascist;(Fasci își are originea în vechiul simbol roman al autorității:un manunchi de vergi si un topor.)

În aspirația sa către putere fascismul s-a sprijinit pe nemulțumirile Italiei referitoare la izbucnirea Primului Război Mondial[3]. Italia a luptat de partea câștigătoare, însă a făcut mai puține cuceriri decât s-a așteptat. Probabil că acest lucru nu ar fi avut importanță în cazul in care țara ar fi revenit la normal dupa război. Perioada postbelica a fost însa agitată și tensionată. Ca reacție la aceasta, fasciștii în uniformele lor negre, au promis restabilirea ordinii, însă repetatele lor atacuri și înlăturarea ilegală a guvernelor de stânga a unor orașe au slăbit mult autoritatea statului. Aceasta tactică este clasică, aplicată ulterior și de alte partide fasciste.

Folosirea terorii

Tactica menționată anterior era folositoare deoarece partidele fasciste n-au aitns niciodata performanța unei majorități de voturi în alegeri libere. Acestea au avut însă succes afișând o imagine irezistibilă, exersând o teroare repetată împotriva comunismului și șubrezind încrederea în sine a autorităților. Mussolini însuși a demonstrat-o în celebrul marș spre Roma în mai 1921 care nu avut un caracter războinic. Acest marș era doar o masă de oameni simbolizând puterea. În urma acestui marș, Mussolini a fost numit prim-ministru[4].

La început un simplu conducător al unei coaliții, Mussolini a reușit treptat să innăbușe toate formele de opoziție și până în 1928 a devenit "IL Duce" (Conducătorul), deținand controlul absolut asupra unui stat cu un singur partid. În aceasta perioadă, mulți europeni au fost impresionați de felul în care Mussolini părea să fi restabilit ordinea, imprimându-le italienilor simțul mândriei și al țelului în viață.

La fel de iluzorie era și marea putere a statului italian creată în cea mai mare parte prin demonstrații publice și susținută de puternica personalitate a lui Mussolini. În realitate Italia era o țara relativ sâracă. Marea Criza Economică din 1929 afectand-o profund. Cu toate acestea în anul 1930 Mussolini a lansat o politica expansionistă, cucerind Etiopia, anexând Albania și devenind în final aliatul lui Hitler în cel de-al doilea Război Mondial[5].

Partidul National Socialist a fost creat după modelul fasciștilor lui Mussolini și a preluat puterea în Germania, în 1933, prin mijloace asemănătoare. Cu toate acestea fanatica sa concepție rasistă îl deosebea foarte mult de mișcarea fascista din Italia. Condusă de Adolf Hitler, în anii 1930, Germania a practicat o politică dură de expansiune care a provocat izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial și a facut posibil fascismul.

Marsul ia sfarsit

Sfârșitul mișcării fasciste nu putea fi prevăzut în anul 1930, când secolul XX părea să fie, după prezicerile lui Mussolini, "era fascistă". Germania și Italia se aflau în acțiune, la fel și Japonia Imperială. Deși actele ei de agresiune nu aveau un real caracter fascist, relațiile sale amicale cu Germania și Italia au situat-o în tabăra fascistă. Partide de tip fascist s-au răspândit în întreaga Europa, au luat naștere inclusiv Uniunea Britanica a Fasciștilor, condusă de Sir Oswald Mosley și "Acțiunea Franceză" în Franța. Regimuri mai mult sau mai puțin fasciste au preluat puterea în Portugalia, Austria, Grecia și Romania, doctrinele fasciste pătrunzând deopotriva în Brazilia și Argentina[6].

Indiferent dacă erau sau nu strict fasciste, dictaturile au înlocuit sistemele democratice în multe țări. În 1936, generalii spanioli în frunte cu Francisco Franco au organizat o revoluție sprijinită de Falange (un partid fascist), precum și de forțe de dreapta (inclusiv Biserica). Indivizi idealiști din toată lumea au venit în Spania pentru a da ajutor republicii, însă naționaliștii lui Franco au fost sprijiniți de Germania și Italia care au trimis ajutoare militare și materiale. După o teribilă și sâlbatică luptă care a durat trei ani, Franco a ieșit victorios. Prea isteț să se implice în cel de-al doilea Război Mondial, el a rămas dictator al Spaniei, avand un stil mai degrabă tradiționalist decât fascist până la moartea sa in 1975[7].

La acea vreme, Războiul Civil din Spania părea o înfrângere dezastruoasă a democrației în conflictul cu fascismul. Cu toate acestea, în martie 1939, când Războiul Civil nu se încheiase, un nou conflict, mai îndărjit avea să se ivească.

[1]Jean-Claude Lescure, Fascismul și nazismul, Editura Institutul European, Iași, 2002, pag. 30.

[2]Stephane Courtois, O noapte atât de lungă, Editura Vremea, București, 2008, pag. 233-244.

[3]Ibidem, pag. 334-350.

[4]Ibidem, pag. 350-356.

[5]Heinrich Hoffmann, Hitler asa cum l-am cunoscut, Editura Corint, București, 2013, pag. 154-167.

[6]Bogdan Teodorescu, Cinci milenii de manipulare, Editura Tritonic, București, 2007, pag. 300-305.

[7]Imanuel Geiss, Istoria Lumii, Din Preistorie până azi, Editura Alfa All, București, 20102, pag. 420-430.