Fascinaţie şi dependenţă: Halucinogenele şi La Belle Époque

Autor 2322 vizualizări


Una dintre „vârstele de aur” ale drogului a fost La Belle Époque (un clasic al temei, Arnould de Liedekerke, vorbind chiar de o „Belle Époque de l’opium”). Societatea „înaltă” mondenă era, la 1900, narcomană prin excelenţă, stupefiantele fiind asociate cu moda, plictisul, melancolia, extazul, decadenţa şi chiar moartea. Totuşi, către finalul perioadei are loc, progresiv, şi recunoaşterea efectelor negative ale halucinogenelor, urmată de prohibiţia legală, instituită in primele decenii ale secolului XX.

Istoria halucinogenelor trece în perioada Belle Époque printr-o schimbare radicală în ceea ce priveşte percepţia acestor substanţe, aparţinând unei „chimii infernale” şi devenite din ce în ce mai sofisticate de-a lungul secolului al XIX-lea, o epocă extrem de importantă în evoluţia medicală şi culturală a drogurilor. Tradiţia de secole a unei mentalităţi care asocia substanţele cu proprietăţi halucinogene cu magia sau cu tehnicile oculte se va transforma considerabil de-a lungul secolului al XIX-lea; şi aceasta datorită dezvoltării chimiei şi a apariţiei toxicologiei, dar şi ca urmare a experienţei negative dobândite de specialişti printr-o serie de erori medicale („iatrogenie”) în administrarea de opiacee (în special de morfină şi heroină) sau cocaină.  


Aceste transformări vor duce ulterior la viziunea ştiinţifică, juridică şi socială a „drogurilor” ca atare, aşa cum sunt ele percepute azi. Interdicţia legală – survenită în principalele ţări occidentale în al doilea deceniu al secolului XX (şi suprapusă aproape exact finalului Belle Époque) – se va asocia acestei percepţii, punând drogurile sub control medical instituţionalizat (vezi administrarea actuală a morfinei ca paliativ pentru stadiile avansate ale cancerului).

„Interzisul nu exista” 

Până atunci însă, una dintre „vârstele de aur” ale drogului a fost La Belle Époque; de altfel, un clasic al temei, Arnould de Liedekerke, vorbea chiar de o „Belle Époque de l’opium”. Argumentul principal al acestei etichetări stă în faptul că atunci „drogul nu era încă sancţionat de aparatul social, nici de medicină, care îl prescria în mod curent. Este deci de neconceput să vorbim de tabu sau de transgresarea valorilor: interzisul nu exista [s.n.]” (pp. 48, 58). Între medicament (analgezic sau sedativ) şi stimulant al creaţiei, cu atribute euforice, halucinogenele continuau încă, în absenţa interdicţiei, tradiţia unei „magii” sau „divine inspiraţii” ce aminteşte de oracole, vrăjitorie şi şamanism. Astfel, drogul oferea, în multiplele şi uneori paradoxalele sale ipostaze – atât sub aspect chimic, cât şi al recuzitei sale culturale (pipe, seringi, spatule, deseori cu aspect preţios, de bijuterii) – un irezistibil adjuvant sanitar şi/sau artistic, făcând parte din cotidianul social, medical şi al vieţii private.

Oscilând între fascinaţie şi anxietate faţă de drog (care, deşi în plină ascensiune, va fi „dezvrăjit” de ultimele descoperiri şi foarte curând după aceea interzis), momentul 1900 şi întreaga perioadă Belle Époque îşi combat angoasele prin chiar ingerarea ori injectarea de substanţe halucinogene, devenite în epocă tot mai sofisticate. Momentul era resimţit ca o criză de către o anumită elită sau castă culturală dar şi mondenă, ce se temea de un iminent sfârşit (al secolului, al lumii, al civilizaţiei europene...), criză „pe care agitaţia mondenă şi plăcerile din Belle Époque, spre 1900, o maschează fără a umple golurile” (Pierrot, p. 11). Drogul era deopotrivă analgezic (împotriva plictisului sau acelui persistent „mal de siècle” sau „Weltschmerz”), „elixir” ce inducea extazul şi transa artistică, precum şi paliativ al unei societăţi muribunde, dacă nu chiar instrument (poţiune letală) al unei sinucideri inevitabile. Societatea „înaltă” mondenă era, la 1900, narcomană prin excelenţă, stupefiantele fiind asociate în acelaşi timp cu moda, plictisul, melancolia, extazul, decadenţa (asociată cu perversiunea, precum în tipologia femeii morfinomane descrise de literatura epocii, la morphinée) şi chiar moartea, căreia drogul îi conferea frumuseţe şi sens.


Chimia infernală a secolului al XIX-lea căutase cu disperare un medicament-remediu universal şi găsise – iluzoriu şi pentru scurte perioade – soluţii în apariţia morfinei, a heroinei ori a cocainei, ca să menţionăm doar câteva dintre substanţele cele mai importante, deşi existaseră nenumărate preparate populare în epocă (precum celebrul Vin Mariani, un elixir cu proprietăţi halucinogene – antrenând dependenţă – care a beneficiat de ample campanii de publicitate, fiind promovat de figuri ilustre între care însuşi papa).

Succesul acestor substanţe şi pătrunderea lor în medii culturale au făcut carieră literară, de la Gautier şi Baudelaire, De Quincey şi Coleridge la literatura ofiţerilor călători în Orient şi moda unei literaturi a morfinei ori a cocainei în Belle Époque. Marcel Proust va evoca, de pildă, cocaina („la neige”) în La recherche..., iar Dr.Jekyll şi Mister Hyde fusese scris în trei zile, în timp ce autorul făcea un tratament pe bază de cocaină (1886). Sherlock Holmes însuşi era consumator fervent de halucinogene, morfina şi cocaina fiind pentru toţi opţiunile de prim rang ale epocii şi, înainte de primele interdicţii legale, ultimele libertăţi periculoase ale lumii artistice şi mondene.

Drogul, miraculos sau letal? Între Pharmakon şi Toxikon 

În plan medical, prescrierea în mod curent a acestor substanţe avea consecinţe la scară largă, precum morfinomania, ce era numită „boală de război” (army disease), căci răniţilor li se administra în mod obişnuit morfină, transformându-i în dependenţi. Această practică era însă direct legată de necesitatea găsirii unor analgezice puternice, industria farmaceutică fiind încă insuficient dezvoltată. Istoria halucinogenelor trădează însă, în ceea ce priveşte relaţia lor cu prescripţia medicală, faptul că în secolul al XIX-lea şi până în primele decenii din secolulul XX s-a căutat în aceste substanţe mai mult decât un paliativ, visul oamenilor de ştiinţă fiind găsirea unui panaceu (remediu) universal, o substanţă care să vindece toate suferinţele, fizice sau psihiatrice.

Calităţile reale ale substanţelor descoperite sau realizate în laboratoarele din ce în ce mai sofisticate – şi rezultând în droguri tot mai puternice şi deci mai puternic adictive – i-au indus de multe ori în eroare pe medici, iar efectele secundare devastatoare, pornind de la dependenţă şi până la moarte prin supradozaj, au fost în multe cazuri conştientizate tardiv. Paradoxal, medicii au încercat să combată dependenţele deja instalate prin administrarea de droguri mai puternice, ceea ce a produs iniţial iluzia că adicţia a dispărut, fiind, în fapt, doar înlocuită cu una mai periculoasă.

O nouă (h)eroină a sfârşitului de secol? 

Una dintre istoriile interesante şi esenţiale în acest sens priveşte apariţiei heroinei, o substanţă din categoria opiaceelor (pe bază de opiu, aşadar), mult mai puternică decât morfina, din tratarea – „diacetilarea” – căreia este obţinută în 1874, apărând însă propriu-zis, în formă pură, în 1898.

La fel ca la apariţia morfinei şi ulterior a cocainei, specialiştii au avut iluzia găsirii remediului universal, a medicamentului miraculos. Se credea că acest „elixir magic”, omnipotent, urma să vindece inclusiv efectele nefaste ale uzului imprudent de halucinogene de până la acea dată. La 1900, Morel Lavallée publică un articol în „Revue de médecine”, intitulat „Morfina substituită de heroină; un minus de euforie, un plus de toxicomanie. Tratament eroic al morfinomaniei”. Dependenţa de morfină devenise, aşa cum arătam deja, o problemă reală, generalizată atât în mediul spitalicesc sau pe frontul de luptă, cât şi în mediile intelectuale ori mondene, unde se instalase în ipostaza extazului sau a transei creatoare. În fapt, heroina ascundea pericole şi mai importante, căci fiind mai puternică, la fel erau şi dependenţa şi efectele supradozajului.


Deşi abordată, iată, dintru început, ca un panaceu, un succes al „magiei chimice”, un medicament „eroic” (de unde şi numele), heroina apare la sfârşitul secolului al XIX-lea într-un context cultural mai puţin favorabil decât avuseseră morfina, haşişul şi mai ales pipa de opiu. Deşi a trezit entuziasm, ea apărea totuşi pe fundalul unor lecţii învăţate – însă nu asimilate complet – de oamenii de ştiinţă în privinţa halucinogenelor, dezvăluindu-şi repede pericolele de drog letal. În plan cultural, în ciuda unui succes medical iniţial şi a popularităţii dobândite, chiar dacă „face concurenţă morfinei pe terenul intoxicaţiei voluntare, ea nu reuşeşte [...] să se impună pe terenul «literar». Nu se dezvoltă o «literatură a heroinei» aşa cum apăruse o literatură a morfinei, cocainei sau opiului, şi chiar a eterului. Am regăsit o singură ocurenţă a heroinei în L’Opium à Paris, această carte-anchetă a lui Fabrice Delphi, unde acesta o evocă pe Louison, femeie de moravuri uşoare care «bea eter, se injecta morfină şi cocaină dar şi noul drog, heroina” (Yvorel, pp. 153-154). În plus, în scurtul interval „legal” de circulaţie al heroinei (care în general se suprapune perioadei „Belle Époque”), aceasta nu reuşeşte să stabilească un monopol, consumatorii amestecând uneori substanţele într-un „cocktail” exploziv, fie că le consumau în mediul monden, în zonele obscure ale lumii de moravuri uşoare sau în context medical.

Călătorii occidentali gustă „savoarea” Orientului: pipa de opiu 

În ceea ce priveşte consumul de opiu în sferă extramedicală, fascinaţia pentru practicile misterioase asociate intoxicaţiei cu halucinogene şi în special cu opiul (fumat în cadrul unor spaţii specifice, acel fumoar, fumerie sau opium den) este asociată dintru început – pornind de la pasiunea romantică pentru călătoriile către spaţii îndepărtate, stranii – cu exotismul, bizareria şi implicit cu Orientul ca simbol al alterităţii, stranietăţii şi misterului. Transa opiomană contribuie activ la această imagine, căci ea presupunea asimilarea – prin îngurgitarea substanţei exotice – a spaţiului oriental, devenit „Orientul interior” (cu o expresie a lui Barry Milligan).

Orientul devenise şi „sinonim cu evaziunea, drogul [fiind cel care] aducea la îndemână farmecul depărtărilor, langorile indicibile, un Orient de carte poştală, imaginar şi delicios” (de Liedekerke, pp. 59-60). Călătorii occidentali care ajung în colonii „gustă” Orientul prin experienţa pipei de opiu, asimilându-l sau înţelegându-l ca pe un Orient personal, decodat în grilă europeană, a propriului bagaj cultural şi de mentalităţi (a se citi prejudecăţi) occidentale. Între aceşti călători din perioada Belle Époque, Pierre Loti, ofiţer de marină, ajunge printre primii în Orient: „dornic de exotism şi evaziune [...] fără a le lua regulat, găsea uneori în intoxicaţia cu opiu un derivativ pentru angoasa şi spleen-ul său. [...] un pasaj lung, aproape un capitol din Derniers jours de Pékin descrie un fumoar improvizat în solitudinea nocturnă”.

Opiul, considerat „un viciu oriental” 

Un alt tânăr scriitor, Paul Bonnetain, corespondent de război pentru „Le Figaro” în Indochina, experimentează (după propriile mărturisiri) opiul, care va da şi numele unuia dintre romanele sale şi care va deveni elementul esenţial prin care „citeşte” şi „rescrie” Orientul. Bonnetain descrie stările paradoxale induse de opiu, transferate însă, în roman, unui personaj: „visele se transformă în coşmaruri şi viziunile fericite în imagini atroce. De aici înainte, Deschamps nu mai aşteaptă de la opiu să-i atenueze angoasele şi anxietăţile” . Jules Boissière, poet, se îmbarcă şi el pentru Indochina în 1886, iar influenţa drogului se va regăsi de asemenea în ceea ce scrie, căci întreaga lui operă „este plasată sub semnul opiului” .


Parte esenţială a mirajului oriental, drogul le pare acestora o fascinantă cale de a se familiariza cu o lume misterioasă şi fascinantă. Totuşi, chiar şi atunci când îi ia captivi, drogul rămâne totuşi ceva străin şi exotic, fapt ce în spaţiul occidental, „civilizat”, ia înspre finalul de secol forma unei „xenofobii dispersive”, a unei „demonizări a elementului străin”. Bizareria ritualului e asociată obiceiului oriental (deci nespecific civilizaţiei europene), iar spaţiul („abominabil”) de desfăşurare pentru această practică misterioasă (fumoarul) capătă o încărcătură simbolică, demonică, fiind asociată cu degenerescenţa şi pervertirea. Cercetătoarea britanică Louise Foxcroft vorbeşte şi ea despre acele „practici străine”, desemnând în special consumul de opiu, care atrăseseră atenţia încă de timpuriu călătorilor în Orient. Foxcroft mai vorbeşte despre impactul preluării acestor practici de către Occident, păstrând însă mitul „opiului străin”, de provenienţă „păgână”. Imaginea se resfrânge şi asupra localurilor deschise în porturile britanice sau franceze (fumoare pentru opiu, după tipologia orientală), asociate unui imaginar al decadenţei unei lumi „străine”. Acolo, drogul, prin excelenţă străin, necaracteristic, s-ar insinua nefast în miezul civilizaţiei „sănătoase”, „pure” occidentale. Dependenţa de drog şi în special de opiu era percepută, de pildă, la nivelul societăţii britanice (prin ziare, atitudine oficială etc.) ca fiind de sorginte orientală, iar practica etichetată ca „vice oriental”, cum scriu Bachmann şi Coppel (p. 217). Aşa e denumit, de pildă, într-un act al vremii emis de autorităţile franceze, un soi de statistică – cu toate că opiul se prescria şi se consuma în mod curent în aceste ţări.

Cocaina, „la neige”, va marca La Belle Époque, pătrunzând în toate mediile 

Istoria culturală asociată halucinogenelor combină aceste împrumuturi „orientale” (manifestate mai ales în imaginea pipei şi a fumoarului de opiu) - care continuă, în perioada Belle Époque, cu unele cazuri, precum cele menţionate, de ofiţeri deveniţi poeţi sau romancieri „ai opiului” – cu noile produse ale „laboratoarelor infernale” ale epocii: droguri sintentice precum morfina, heroina sau cocaina. Mediile artistice şi/sau mondene vor experimenta diverse episoade, de la fascinaţia mai veche pentru haşiş (descrise anterior de Gautier sau Baudelaire), trecând prin opiu, în cele mai diverse variante (picături de laudanum, morfină injectabilă, praf de heroină) şi cocaină, la modă în perioada Belle Époque în mediile mondene şi în zonele underground ori asociate prostituţiei (cum subliniau Yvorel şi Retaillaud-Bajac). Aceasta din urmă, lumea de moravuri uşoare - identificabilă în special cu Montmartre - adoptă repede cocaina ca drog predilect, datorită uzului facil şi a efectelor stimulant-halucinogene.

Între lansarea sa în epoca „fin de siècle” şi promulgarea unei prime legi, în 1916, cocaina va marca La Belle Époque şi în special primul deceniu al secolului XX, câştigând în „prestigiu” artistic odată cu „les années folles” şi suprarealismul, dar rămânând în acelaşi timp un stupefiant al lumii decadentiste de la 1900. Cocaina – „la neige”, pulberea prizată – pătrunde în toate mediile, notabile devenind cartierele „demi-mondene”, Montmartre, apoi Cartierul latin, cu „partidele de «coco», de «respirettes» [...]. Cocainomania de altădată are un instrumentar specific comercializat [...] în magazinele de lux: o spatulă în miniatură, de fildeş, de os sau lemn, o baghetă asemănătoare unei scobitori şi o cutioară filigranată destinată să cuprindă preţiosul drog. Pudra se «prizează» precum tutunul, practică simplă, discretă, inodoră, toţi aceşti factori făcând posibilă utilizarea la scară largă în societate. [...] Morfina implică utilizarea unei seringi hipodermice. [...] Costă mai scump decât cocaina şi nu dă aceeaşi senzaţie de plăcere intensă” (Richard, pp. 21-22).

„O pipă de opiu, o doză de morfină reprezentau visul la îndemâna oricui, călătoria imediată” 

Dacă în zona medicală fascinase în ipostaza de panaceu, în mediile culturale halucinogenul se va insinua ca un adjuvant (re)creativ, iar în zona mondenă va seduce prin modă ori contaminare, prin exemplul şi prozelitismul mediului – „Circe cea decadentă căpăta adepţi în fiecare zi [s.n.]”, scria Arnould de Liedekerke – ca şi prin lecturile „otrăvitoare”.

Considerate adevărate „instrumente de corupţie” - fie că sunt texte decadentiste de primă mână sau romane vulgarizante ori de moravuri - acestea încurajau şi ele, prin „descrierea ritualurilor toxicomaniei în literatură” (Max Milner), împărtăşirea „ceremonialurilor” narcomane în societatea mondenă. À Rebours şi după modelul său alte opere – vezi „cartea galbenă”, otrăvitoare, a lui Huysmans, care apare în Portretul lui Dorian Gray al lui Wilde – colecţionează aceste fantezii evazioniste asociate halucinogenelor. Evazionismul artificial, deja gustat de alte generaţii de temperamente artistice, apare ca soluţia cea mai la îndemână, mai ales în absenţa restricţiilor legale sau sociale. Refugiu devine orice e diferit şi „în altă parte” (acel „ailleurs” sau „anywhere out of the world” propus de Baudelaire), drogul fiind cel mai la îndemână adjuvant. „O pipă de opiu, o doză de morfină reprezentau visul la îndemâna oricui, călătoria imediată” (de Liedekerke, p.78).

„La morphinée”: o nouă tipologie feminină, caracteristică epocii 

În Belle Époque apar însă modificări atât de percepţie, cât şi „în felul de a se droga. Dulceaţa verde a grupului de la Pimodan e departe. Nu se mai fac reuniuni pentru a halucina, oamenii se intoxică din lene, din pricina modei sau pentru a se lăsa duşi de val, pentru a-şi biciui simţurile sau pentru a muri” (p. 75). Morfinomania, prin faptul că presupunea utilizarea seringii, implica mai multă agresiune decât formulele „desuete” ale romanticilor: laudanumul ori haşişul, consumate aproape ca delicatese, în vin ori dulceaţă-dawamesk, sunt substituite de agresiva seringă a lui Pravaz, de nenumărate ori devenită un accesoriu modern şi rafinat atunci când era realizată din metale preţioase sau încrustată cu bijuterii. „Apariţia morfinei şi a seringii lui Pravaz ce serveşte injectării acesteia introduc în comportamentul celor care o folosesc un element de tehnicitate şi un melanj curios de clandestinitate şi ostentaţie care nu existaseră nici la consumatorii de laudanum, nici al cei de haşiş” (Milner, p. 192).


Romancierii Belle Époque se opresc asupra ritualului injectării, seringa devenind obiect-fetiş. De aceeaşi sorginte este şi fascinaţia „barocă”, estetist-grotescă: corpurile pe care seringa conturase arabescuri şi răni (p. 190): Catulle Mendès opune rafinamentelor ţinutei feminine şi alcovului acesteia (mătăsuri, materiale şi culori rafinate) „hidosul” pielii injectate, „obişnuite” cu seringa de morfină. Urmele violentului „tratament” fascinează morbid, ca nişte tatuaje bizare şi simboluri ale suferinţei, savurată ca o maladivă distincţie şi combinaţie de eros şi agonie: „la Dubut de Laforest, metamorfoza, sub efectul injecţiilor, corpurilor a doi eroi morfinomani, devine obiectul unui soi de cult barbar: «corpurile lor, braţele, pântecele, coapsele – toată pielea dispărea sub arabescurile bizare, roşii ca rubinele, galbene ca topazele – şi, goi, şi le admirau, iluminaţi de viziuni supranaturale»”(ibid.) Imaginea feminină în ipostaza morfinomanei („la morphinée” mondenă) este una dominantă în literatura de acest gen, fiind asociată consumului „pasional” de droguri şi conturând o nouă tipologie feminină caracteristică epocii, marcate amândouă – din perspectiva consumului de halucinogene – de senzualitate, perversiune şi de căutare frenetică a plăcerii (Yvorel, p. 108).

Spre finele perioadei are loc, progresiv, recunoaşterea efectelor negative ale halucinogenelor, urmată fiind curând de prohibiţia legală, instituită in primele decenii ale secolului XX. Gradual, narcomanul îşi pierde şi în literatură din aura romantică, în favoarea unei figuri decadente, marginale. Totuşi, încă mai păstra, accentuându-l chiar, caracterul rafinat şi sugestiile artistice.

Parisul la finalul Belle Époque: 60.000 de morfinomani şi 1.200 de fumoare 

Aşa cum remarca şi Retaillaud-Bajac, înspre adoptarea primelor legi penale privind halucinogenele la mijlocul deceniul al doilea al secolului XX (1914-1916), consumul de droguri atinsese cifre impresionante, afectând toate categoriile sociale. Referindu-se numai la Paris, ea menţionează pentru finalul de Belle Époque, în preajma Primul Război Mondial, cifra de 60.000 de morfinomani şi de 1.200 de fumoare (p. 85). Opiul – „drog divin” şi în acelaşi timp „idol întunecat” sau demon – avea deja la acea dată o istorie medicală şi culturală impresionantă în numeroasele sale ipostaze, chiar dacă ar fi să amintim doar farmacopeea secolului al XIX-lea. Teama în faţa a ceea ce devenise deja un fenomen, agravat de dezvoltarea unor derivaţi din ce în ce mai periculoşi (morfina şi heroina) sau de apariţia unor substanţe concurente (cocaina), era mai ales în Marea Britanie, la trecerea în secolul al XX-lea, asociată unei decadenţe/degenerescenţe ameninţătoare, un pericol naţional. Fundalul legislativ era extrem de permisiv şi ambiguu în această chestiune, drogul fiind aproape inexistent cu excepţia unor menţiuni legate de chestiunea otrăvurilor. Totuşi, evoluţia toxicologiei şi în paralel a fenomenului consumului de droguri au adus drogul (direct, prin cazuri implicând morfinomani, de pildă, sau indirect, ca fenomen ce nu putea fi ignorat) în sfera legală. Ca şi în cazul prohibiţiei alcoolului, chestiunea era însă complicată, având implicaţii sociale, economice, politice şi medicale.

Odată spulberată iluzia panaceului, drogurile au devenit o problemă de interes legal şi politic 

În contextul Belle Époque are loc, aşadar, atât un vârf al consumului de droguri – pe fond medical sau „recreativ” – cât şi începutul sfârşitului unei epoci de aur. Deja discursul „fin de siècle („fin de race”, „fin de monde”) conţinea sugestii despre fascinaţia împletită cu teamă, sau despre o ameninţare tacită, infiltrată periculos întru nimicirea unei lumi, drogul „străin” fiind demonul exotic, oriental care ar distruge „civilizaţia” occidentală. Totuşi, perioada a fost concomitent una a creşterii consumului: anii 1900 au reprezentat o epocă prin excelenţă a halucinogenelor, o lume dependentă medical, cultural şi social de drog. Va fi însă şi începutul „dezvrăjirii drogurilor”, un moment în care deziluziile de tipul celei încercate de Freud în privinţa cocainei vor face lumea medicală (şi nu numai) suficient de sceptică pentru a lua în considerare măsuri legale.


Odată iluzia panaceului spulberată, drogurile au devenit o problemă de interes legal şi politic şi nu doar cultural şi ştiinţific (ori economic), ca până atunci. Dacă problema mai fusese avansată şi la 1890 de către Statele Unite, nu a existat o convergenţă de opinii până în ajunul Primului Război Mondial, când drogul devenise un fenomen îngrijorător, o problemă care cerea o rezolvare. Între 1911-1913 se iniţiază proiecte de reforme legate de droguri, la 1912 are loc Convenţia Internaţională a Opiului la Haga, alături de opiu şi derivatele sale fiind desigur luate în discuţie şi celelalte substanţe precum cocaina, eterul, haşişul etc. Legislaţia se concretizează odată cu primii ani de război (1914-1916), prescripţia medicală rămânând singura care permitea consumul (până atunci în egală măsură „recreativ”). Problemele etice, religioase sau filosofice implicate până atunci de consumul de droguri – şi vocabularul adiacent: bun, rău, divin, păgân, demonic etc. – capătă rezonanţă legală şi ştiinţifică.

Dacă în privinţa alcoolului, prohibiţia a rămas doar un fenomen istoric izolat, controlul substanţelor halucinogene s-a dovedit mai puţin efemer, chiar dacă nu întotdeauna neapărat eficient. Totuşi, substanţele de acest gen au continuat să fascineze şi să creeze dependenţă, apărând – chiar şi sub semnul interdicţiei – nu de puţine ori în mediile artistice, marcând opere sau momente culturale şi în secolul al XX-lea (dacă ar fi să amintim aici doar Generaţia Beat şi Drumul lui Kerouac; sau momentul hippie). Cu toate acestea, perioada „belle époque” sau vârsta de aur a halucinogenelor rămâne cea de dinaintea prohibiţiei (asociate cu interdicţia legală şi oprobriul social) şi, în special, secolul al XIX-lea şi perioada Belle Époque – mai ales momentul 1900 – când prin complexitatea şi larga lor circulaţie drogurile au definit cultural şi artistic o epocă.

 Referinţe: 
Aksenchuk, Rosa, „Freud y la cocaína: ¿experimentos con uno mismo?”, „Psikeba: Revista de Psicoanálisis y Estudios Culturales”, Nº. 1, 2006, www.psikeba.com.  
Bachmann, Christian, Anne Coppel, Le dragon domestique. Deux siècles de relations étranges entre occident et la drogue, Edition Albin Michel, Paris, 1989 
Eyguesier, Pierre, Comment Freud devint drogman: études sur la coca et la cocaïne à la Belle Epoque, Nevarin Editeur, Diffusion Seuil, Paris, 1983 
Fătu-Tutoveanu, Andrada, „1900. Cocaine: coco, la reine de Montmartre”, „Studia Universitatis Babes-Bolyai – Philologia”, No.2/ 2008, pp. 151-156.  
Fătu-Tutoveanu, Andrada, „Disenchanting Drugs: Science, Cultural Paradigm Switch and Prohibition (1900-1920)”, „Caietele Echinox”, vol. 17/2009 – Mythos vs. Logos, pp. 334-341.  
Fătu-Tutoveanu, Andrada, „L’opium dans le contexte de l’imaginaire colonial. Voyages dans l’orient et intoxications opiacées”, „Bulletin of the Transilvania University of Brasov. Series IV: Philology and Cultural Studies”, Vol. 2 (51), 2009, pp. 59-64.  
Fătu-Tutoveanu, Andrada, Un secol intoxicat. Imaginarul opiaceelor în literatura britanică şi franceză a secolului al XIX-lea, prefaţă de Caius Dobrescu, postfaţă de Vasile Voia, Institutul European, Colectia Litere (Academica, 99), [Iaşi], 2010. 
Fătu-Tutoveanu, Andrada, „A Decadent Age –Freud and Cocaine”, „The Bulletin of Transilvania University Brasov”. Series VI, Issue (1) 50/2008, pp. 203-210. 
Foxcroft. Louise. The Making of Addiction. The Use and Abuse of Opium, Ashgate, Londra, 2007 
Jones, Ernest, The Life and Work of Sigmund Freud, Volume I, Basic Books, New York, 1953 
Liedekerke, Arnould, La Belle époque de l'opium, [suivi d'une] Anthologie littéraire de la drogue de Charles Baudelaire à Jean Cocteau. avant-propos de Patrick Waldberg, , Éd.ions de la Différence, Paris, 1984 
Milligan, Barry, Pleasures and Pains: Opium and the Orient in Nineteenth-Century British Culture, University Press of Virginia, 1995 
Milner, Max, L'imaginaire des drogues: de Thomas de Quincey à Henry Michaux, Gallimard, Paris, 2000 
Pierrot, Jean, L’imaginaire décadent. 1880-1900, Presses Universitaires de France, Paris, 1977.  
Rapin, Ami-Jacques „La «divine drogue»: l’art de fumer l’opium et son impact en Occident au tournant des XIXe et XXe siècles”, „A contrario”, 2/2003 (Vol. 1), pp. 6-31. 
Retaillaud-Bajac, Emmanuelle, „Du haschichin au drogué: constances et mutations de la sociologie des usagers de stupéfiants (1916-1939)”, „Le Mouvement Social” 4/2001 (no 197), pp. 83-104. 
Richard, Denis, La coca et la cocaïne, Presses Universitaires de France, Paris 1994.  
Yvorel, Jean-Jacques, Les Poisons de l’esprit. Drogues et drogués au XIXe siècle, Quai Voltaire, Paris, 1992.