Falsificarea alegerilor din marţea neagră (19 noiembrie 1946)

Autor 916 vizualizări


Regimul instalat în 6 martie 1945 nu avea legitimitate şi nu era simpatizat de ţărănime, temătoare în faţa zvonurilor privind înfiinţarea colhozurilor. Se impunea organizarea de alegeri libere, democratice, pentru a înşela opinia publică şi posteritatea. Chiar dacă a fost secetă cumplită şi foamete în ţară, aparatul de stat a fost pornit împotriva opoziţiei, a partidelor istorice, şi, sub paza armelor de foc şi sub ameninţarea bâtelor, victoria alianţei procomuniste a fost obţinută la un scor greu de crezut şi de naivi. Generalul Constantin Sănătescu observa că în Bucureşti străzile erau pline de manifeste precum erau toamna de frunze. Campania electorală a costat enorm exact când era foamete în ţară, dar scopul scuză mijloacele a scris cândva Machiavelli.

Opoziţia a susţinut că rezultatele au fost măsluite de comunişti, dar afirmaţia părea obişnuită deoarece în toată perioada interbelică învinşii aveau aceeaşi părere. Din păcate pentru viitorul României, au avut dreptate. Documentele de arhivă redactate de adepţii comuniştilor confirmă falsul organizat. Preşedintele unei secţii de votare din Curtea de Argeş, Hânsa Ioan, nota într-un raport că primii alegători au fost împotriva guvernului, dar lista a fost redusă la minimum cu ocazia centralizării rezultatului de către subsemnatul şi cu consimţământul delegaţilor. Mărturia falsificării alegerilor este mai mult decât explicită. Întreaga comisie electorală din secţia 31/VI, secţia militară a fost vinovată de fals în acte. Minciuna are picioare scurte.

Situaţia era ceva mai bună pentru guvern la secţia 30/V din Curtea de Argeş. Se constata că organizatorii alegerilor şi militarii n-au fost beţi, practică universală la alte votări, şi şi-au făcut datoria pentru cauză. Următoarea afirmaţie din raportul despre desfăşurarea scrutinului uimeşte prin sinceritate:În general, populaţia nu era ostilă guvernului şi lista nr.1 a obţinut în realitate 85% din voturi. Chiar dacă n-au fost beţi, au comis o mare eroare. Expresia în realitate a fost inclusă pentru a sublinia simpatia maselor la politica noului regim, dar astfel s-a indicat pentru posteritate că falsificarea a fost generalizată. S-a întâmplat ca în secţia argeşeană alegătorii să fi fost speriaţi de ameninţările oamenilor regimului sau atraşi cu promisiuni şi n-a mai fost cazul să se falsifice documentele centralizatoare ale votului. Sunt doar două exemple despre modul în care autorităţile au recunoscut în acte interne infracţiunile grave comise la scară naţională. Minciuna din 1946 a dat o aură de legitimitate unui regim ce se va dovedi criminal în orice va realiza. Arhivele au încă multe taine ce aşteaptă să fie scoase la lumină pentru scrierea adevărată a istoriei.

Bibliografie minimală

Direcţia Judeţeană Argeş a Arhivelor Naţionale, fond Prefectura Judeţului Argeş, dosar 58/1946.

Regele Mihai I s-a născut la Castelul Foișor din Sinaia în ziua de 25 octombrie 1921, ca Principe al României. S-a stins din viaţă la 5 decembrie 2017, la reşedinţa sa din Elveţia – în chiar anul în care se împlinesc nouă decenii de la urcarea sa pe tron. Avea 5 ani şi 9 luni în iulie 1927, atunci când i-a succedat bunicului său, Regele Ferdinand Întregitorul.

Şi câte nu s-au întâmplat de-atunci – o viaţă cu înălţimi, dar şi cu multe, multe prăbuşiri, căci ultimul rege al României a fost contemporan cu destinul zbuciumat al Europei în ultima sută de ani.

Acesta este, deci, un dosar „Historia” cu vocaţie recuperatoare: adună, unul după altul, toate capitolele existenţei celui de-al patrulea rege al României, şi mai cu seamă cele despre care se ştie mai puţin: anii 1944-1947, care conduc spre abdicarea forţată, coordonatele procesului de urmărire între 1948 şi 1990 – căci Securitatea nu l-a scăpat niciun moment din vedere pe regele exilat, ştergerea din istorie, în România comunistă, şi mai apoi demonizarea. Şi întoarcerea, în 1992, precedată şi urmată de un şir de reveniri ratate. Şi apoi discursul ca o moştenire, din octombrie 2011: „Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere”.