Facerea unei noi lumi: Hollywood, capitala mondială a filmului
Jack Warner şi-a dorit dintotdeauna să devină faimos. Mai precis, să fie adorat, puternic, bogat şi faimos. Născut Jacob Warner într-o familie de imigranţi evrei din Canada, în 1892, şi-a schimbat numele cu unul care să fie mult mai teatral, mai plăcut – Jack L Warner. În tinereţe, era obsedat de imagini şi îşi petrecea timpul prin studiouri de fotografie, în speranţa de a fi folosit în sesiunile-test. În timp ce fraţii săi recunoşteau potenţialul proiectoarelor de film şi investeau într-un proiector Kinetoscope, Jack îşi câştiga pâinea cântând în teatre şi nu părea interesant de partea mai puţin strălucitoare a lumii teatrale.
Susţinut de părinţi, împreună cu fraţii săi – Albert, Harry şi Sam – Jack a plecat într-un turneu în statele de Nord ale SUA, unde a reuşit să strângă suficient de mulţi bani pentru a cumpăra o serie de teatre locale pentru a pune bazele propriei companii de distribuţie de film, The Duquesne Amusement and Supply Company. Dar ambiţia celor patru fraţi nu avea să se oprească la o reţea de teatre din Pittsburgh. Fraţii Warner îşi doreau supremaţia mondială.
Stânga:Jack L. Warner;Dreapta:Sam Warner
La începutul secolului XX, mulţi se îndreptau spre Vest, în căutarea unei vieţi noi, mai bune. Unul dintre aceştia era Harvey Wilcox, care a cumpărat 64 de hectare de pământ la vest de Los Angeles, sperând să pună bazele aici unei comunităţi conservatoare – speranţe deşarte şi ironii ale istoriei. În trenul ce venea dinspre Kansas, Wilcox şi soţia sa au început să vorbească cu o femeie care povestea despre vara petrecută acasă, în Hollywood. Dorinţa lui Wilcox de a pune bazele unei comunităţi a devenit realitate, iar în 1910, Hollywood a devenit, în mod oficial, parte a Los Angeles-ului.n turneu în statele de Nord ale SUA, unde a reuşit să strângă suficient de mulţi bani pentru a cumpăra o serie de teatre locale pentru a pune bazele propriei companii de distribuţie de film, The Duquesne Amusement and Supply Company. Dar ambiţia celor patru fraţi nu avea să se oprească la o reţea de teatre din Pittsburgh. Fraţii Warner îşi doreau supremaţia mondială.
În acelaşi timp, un grup de actori şi regizori – atraşi în această zonă de climatul cald, însorit, de lipsa taxelor şi de eliberarea de brevetele date de Motion Picture Patents Company a lui Thomas Edison – au început să vină să filmeze în ceea ce este astăzi capitala mondială a filmului. În 1911, în Hollywood a apărut primul studio de film – când Blondeau Tavern de pe Sunset Boulevard a devenit Nestor Film Company – care deschis sezonul goanei după aur care va continua pe parcursul a două decenii.
Câţiva ani mai târziu, în 1917, Jack Warner a fost trimis la Los Angeles pentru a cumpăra drepturile pentru „My Four Years In Germany”, un memoriu al ambsadorului american în Germania, care şi-a petrecut acolo anii Primului Război Mondial. Confruntându-se cu o concurenţă acerbă din partea proprietarilor de teatre locale şi cu o oferte impresionate din partea distribuitorilor, fraţii Warner au ţinut piept şi au organizat premiera filmului ei înşişi – ceea ce le-a adus încasări foarte mari. Sentimentul antigerman care era în creştere după război a făcut ca filmul să fie un hit. Fraţii Warner stăteau acum la masa celor mai importanţi producători de film americani.
În 1918, fraţii au pus bazele Warner Brothers West Coast Studios, care a intrat mai târziu, în 1923, în componenţa mult mai cunoscutei companii Warner Brothers, şi s-au mutat la Hollywood. Jack se ocupa de producţie, alături de fratele său Sam, în timp ce Harry şi Albert vindeau drepturi de distribuţie şi se lansau cu mult entuziasm în producerea unei serii de comedii cu buget redus. Totuşi, filmele nu au fost un succes, iar compania se afla la marginea colapsului financiar – chiar a fost nevoie să mute compania într-un cartier pe care localnicii îl numeau Poverty Row (Aleea Sărăciei). Salvarea a venit de unde se aşteptau mai puţin.
Aşadar, salvatorul companiei Warner Brothers a fost un câine ciobănesc pe nume Rin Tin Tin. Câinele bine antrenat – salvat de pe un câmp de luptă de un soldat american în timpul războiului mondial – a devenit noua vedetă a unui serial de filme mute „de cutezanţă” (sau altfel, un soi de filme eroice de acţiune). Patrupedul a apărut în peste 27 de filme realizate la Hollywood pentru Warner Brothers, devenind faimos în întreaga lume. Observând flirtul cu falimentul al companiei sale, Jack l-a numit pe Rin Tin Tin „the mortgage lifter” (cel care ridică ipoteca, trad. aprox.). Rin Tin Tin era atât de popular în Hollywood, încât Academia de Film l-a votat cel mai bun actor al anului 1929;din păcate, Academia a insistat ca un actor uman să ia Oscarul. Filmele cu Rin Tin Tin au fost scrise de Darryl F Zanuck, care mai târziu a devenit producătorul executiv şi mâna dreaptă a lui Jack Warner, până ce antipatia faţă de fraţii Warner să îl ducă înspre ceea ce avea să fie 20th Century Fox. Compania Warner Brothers a adoptat şi alte nume mari, precum regizorul Ernst Lubitsch şi actorul John Barrymore, iar asta nu a făcut decât să crească şi mai mult vânzările şi reputaţia companiei.
Studiourile Warner Bros., 1929
Pe seama acestor succese – şi de teamă să nu fie depăşiţi de alte studiouri – fraţii Warner s-au extins:au cumpărat companii de teatru, au construit un laborator de dezvoltare a filmului şi au investit în maşinării noi. Warner Brothers a fost un model de urmat, dezvoltat pe verticală. În loc să fie doar o za dintr-un lanţ mai mare, studioul a preferat să aibă toate zalele, de la producţie, la distribuţie şi expunere. Majoritatea mogulilor filmului veneau din companii de teatru, aşa că erau legaţi deja de distribuţie – unii chiar aveau monopol în anumite oraşe – şi adăugarea producţiei permitea atragerea unui profit mare. Fraţii Warner au fost nevoiţi să se roage, să fure sau să împrumute pentru a putea face faţă competiţiei.
În anii 1920, pe lângă Warner Brothers, au apărut alte patru studiouri mari, care au devenit emblematice pentru Hollywood astăzi:Paramount, care era condus de Adolph Zukor şi era cunoscut pentru filmele mute de calitate;20th Century Fox, care a apărut în urma unei fuziuni în 1935 şi era condus de fostul coleg al lui Warner, Darryl F Zanuck;MGM, care avea listă lungă de talente şi a produs unele dintre cele mai faimoase filme ale epocii;RKO, care îşi concentra eforturi pe genul film noir.
Până în 1920, majoritatea producţiilor cinematografice americane au fost realizate ăn sau în apropiere de Hollywood. Până la sfârşitul deceniului, existau 20 de studiouri hollywoodiene, cu o medie de 800 de lansări de film pe an – mult mai mult decât produce astăzi Hollywood-ul. Filmele erau produse în format modular, imitând succesul procesul producţiei în serie al lui Henry Ford. Aventuri romantice, poveşti istorice sau biblice, dar şi melodrame, toate se numărau printre filmele favorite ale publicului acelor ani, deşi Warner Brothers va veni cu filme cu gangsteri, iar Universal cu filme horror. Între timp, Charlie Chaplin, Buster Keaton, Harold Lloyd şi Laurel &Hardy deveneau din ce în ce mai cunoscuţi pentru filmele de comedie în care jucau.
Jack L Warner (stânga) cu fotograful Gjon Mili, în studioul de filmare al "Jammin' the Blues" (1944)
Sistemul de studiouri care a apărut a generat şi contracte pe termen lung pentru actori, dar şi un control strict al lor şi al regizorilor. Acest sistem a asigurat şi profituri mari şi un monopol de facto – până în 1929, „Cei Cinci Mari” au produs peste 90% din titlurile de ficţiune din Statele Unite. De asemenea, studiourile îşi distribuiau filmele şi internaţional, acaparând şi profiturile din distribuţie.
Dar studiourile nu controlau doar logistica producţiei de film. Puneau mâna pe actori tineri, frumoşi şi talentaţi şi le construiau o nouă imagine publică, adesea schimbându-le numele, antrenându-le vocea – o practică necesară în perioada în care apăreau filmele sonore – şi chiar forţându-i pe unii să recurgă la chirurgia plastică. Studiourile erau mici dumnezei:decideau în ce filme jucau actorii, le aranjau vieţile amoroase şi le supravegheau cu stricteţe comportamentul moral. Dar ironia nu a ocolit nici acest aspect. Jack Warner era obişnuit cu alegerea starurilor, bucurându-se de puterea care izvora din succesul filmelor sonore ale Warner Brothers.
În 1925, impulsionaţi de a sprijinul financiar şi moral al Uniunii Artiştilor – o asociaţie independentă fondată de Douglas Fairbanks Sr., Mark Pickford şi Charlie Chaplin – fraţii Warner au făcut o serie de achiziţii şi numiri impulsive. Printre acestea se numărau şi nişte maşinării vechi de o staţie de radio, căci Sam şi Jack aveau o idee. Deşi filmele mute erau încă gustate de public – mai ales că erau universale, având în vedere că nu era folosită o anumită limbă, iar sincronizarea sonoră era încă o tehnologie în dezvoltare – cei doi fraţi erau convinşi de potenţialul pe care îl aveau filmele sonore.
Între noile tehnologii cumpărate era noul sistem de sunet de film Vitaphone, care permitea sincronizarea sunetului cu imaginile în mişcare, suntele fiind redate de un gramofon. La mijlocul anilor ’20Jack era convins, deşi iniţial avusese câteva dubii, că studioul care va dezvolta sunetul va fi cel mai premiat şi recunoscut. Şi alte studiouri investeau masiv în tehnologie, aşa că Warner Brothers nu puteau să rămână în urmă. Deşi tehnologia Vitaphone era încă rudimentară, Warner Brothers au dotat toate sălile cu noul echipament, ceea ce le-a consolidat poziţia de lideri ai noii media – costul, trei milioane de dolari. Un pariu dur.
Noua tehnologie a pavat drumul către „Don Juan”-ul din 1926. Deşi existau efecte sonore şi muzică, dialogul nu era sincronizat. Cu toate acestea, filmul a fost extrem de bine primit – schimbase faţa industriei cinematografice. Dar, în timp ce filmul era aclamat de critici, studioul intrase într-o nouă criză financiară, generată de costul producţiei filmului şi de noile echipamente.
Au fost puse ipoteci, s-au luptat cu falimentaul;dar fraţii aveau un nou plan ambiţios:noul proiect cinematografic trebuia să aibă dialog sincronizat. Filmul „The Jazz Singer” din 1927 a fost primul care a inclus dialog şi a fost un succes răsunător, care a adus Warner Brothers milioane de dolari – dar şi aici costurile de producţie au fost exorbitante pentru acele vremuri, producătorii şi-au făcut griji în ceea ce priveşte abilităţile actoriceşti ale starului şi calitatea scenariului. Dar încasările au depăşit orice aşteptări – pariul fusese câştigat;studioul se învârtea într-o mare de bani.
Dar sărbătoarea era amară. Jack a observat că fratele său Sam avea probleme în a-şi menţine echilibrul şi suferea de sângerări nazale, care s-au dovedit a fi efectele unei infecţii cauzate de un abces dentar. După câteva luni de boală, Sam Warner a intrat în comă şi a murit la vârsta de 40 de ani, cu o zi înainte de premiera filmului „The Jazz Singer”.
Deşi era devastat de moartea celui mai iubit dintre fraţii săi, Jack înţelegea că premiera filmului era momentul său de glorie. Fără Sam, el a devenit şeful de producţie al studioului, moştenind ambiţia fratelui pe care a combinat-o, în schimb, cu o atitudine pragmatică şi curajoasă. Dar, spre deosebire de Sam, care era plăcut, Jack a fost perceput ca un şef nepăsător, dur, gata să taie din costuri şi să concedieze personalul pentru a atinge obiectivul final. Sub conducerea sa, studioul a pus la bătaie fabuloasa sumă de 100 de milioane de dolari pentru a cumpăra un studiou rival, First National. Când a avut loc Marele Crah din 1929 (care nu a afectat industria cinematografică la fel de mult ca alte sectoare economice) compania a intrat iarăşi într-o zonă financiară gri.
Răspunsul studioului a fost să crească numărului de producţii la 80 de filme pe an, în 1929. Întrucât nu era nimeni care să îi controleze comportamentul, Jack şi-a creat reputaţia de cel mai neplăcut om din Hollywood – un oraş plin de oameni dezagreabili. Dar achiziţiile următoare au dus Warner Bros în grupul celor „Cinci Mari”, iar pe Jack Warner între cei mai importanţi jucători de la Hollywood. Până în 1930, Warner Bros a egalat şi apoi a cumpărat sau a depăşit numeroşi rivali, ajungând să stea la aceeaşi masă cu MGM, 20th Century Fox, RKO şi Paramount. A fost nevoie de 20 de ani de muncă şi luptă, dar a reuşit.
Impactul pe care studioul l-a avut asupra cinematografiei e greu de supraapreciat. După lansarea filmului „The Jazz Singer”, fraţii au revoluţionat industria – unele staruri au dispărut peste noapte, la fel cum altele au apărut. Filmele mute au dispărut şi ele în aproximativ doi ani. Structura Warner Bros (actori cu contract, filmele făcute în studiouri proprii, distribuţia în cinematografe proprii) a fost combinată cu pionieratul în folosirea noilor tehnologii ş cu achiziţionarea de lanţuri de cinematografe şi de alte studiouri. Warner Bros a devenit un centru de putere economică. Fără cei patru fraţi Warner Hollywoodul nu ar fi arătat aşa cum e astăzi, nu ar fi funcţionat pe acelaşi sistem de studiouri. Aceasta era Epoca de Aur a Hollywoodului.
