Autor 9847 vizualizări


Fără îndoială, istoria modernă a petrolului românesc începe cu inițiativa fraților Mehedințeanu, care, după cum consemnează documentele din arhive, erau boieri de neam. Ei sunt aceia care, dintr-o fericită întâmplare, au avut legături cu județul Prahova, o zonă bogată în perimetre petrolifere.

Unul dintre frați, Marin Mehedințeanu (1823?-1861), s-a stabilit la Ploiești, având casă în mahalaua Precista și, din 1844, făcea parte din breasla cofetarilor. Proprietar de pământuri, arendaș al unor perimetre petroliere la Provița și dispunând de oarecare capital, Marin Mehedințeanu a sesizat potențialul profit care putea fi obținut din extragerea și prelucrarea petrolului la o scară mai mare decât puteau țăranii moșneni. Evident că și fratele său l-a secondat în această întreprindere.

Istoria i-a atribuit, cumva pe nedrept, întâietatea lui Theodor, pentru că acesta a plecat în străinătate să comande utilaje, a semnat contractele și s-a ocupat de o parte a afacerii... Aventura Mehedințenilor începe odată cu decizia edililor Capitalei, dornici să lumineze cât mai bine orașul pe timpul nopții – pentru aceasta, vor scoate la licitație iluminatul Bucureștiului. Printre ofertanți s-a numărat și Theodor Mehedințeanu, cel care, într-un final, câștigă licitația, dar nu va putea onora imediat oferta făcută.

Urmarea firească a fost anularea licitației și, fapt rar într- o epocă în care românii se cam temeau să călătorească, Theodor Mehedințeanu pleacă în anul 1856 în Occident pentru a se edifica asupra instrumentelor care să-l poată ajuta să rafineze țițeiul și să poată să obțină câștigurile mult dorite. Fratele său, Marin, i-a finanțat drumul prin Franța și Germania, unde a călătorit și unde s-a întâlnit cu chimiști și cu industriași interesați de acest domeniu.

În cele din urmă, răspunsurile la întrebările sale avea să le găsească la Hamburg, în Germania. Theodor a ajuns astfel la uzina lui Hannibal Moltrecht, unde a discutat cu acesta despre producerea unei instalații îmbunătățite pentru distilarea petrolului; drept urmare, firma Moltrecht&Co. s-a apucat să execute comanda. Curând, utilajele soseau în țară și, la Ploiești, în zona barierei Râfovului (sud-estul orașului actual), pe un teren de patru hectare, avea să se ridice „fabrica de gaz” a fraților Mehedințeanu.

„Fabrica de gaz” a început producția în 1857

În martie 1857, aceasta își începea producția. Și tot în acest an se înregistra oficial pentru prima dată producția de țiței brut a Ţării Românești: 275 de tone, 220 de tone fiind produse în județul Prahova, iar restul în Dâmbovița. Acest fapt avea să aducă, mai târziu, României statutul de a fi prima țară din lume cu producție de petrol înregistrată oficial. Abia după 1860 și alte state înregistrează oficial producția de petrol – SUA, Rusia, Mexic etc.

Dar cu toate utilajele îmbunătățite și adaptate specificațiilor lui Theodor Mehedințeanu, putem vorbi mai degrabă despre o distilerie mai avansată, și nu despre o rafinărie în înțelesul clasic a ceea ce presupune o astfel de întreprindere. Oricum ar fi, întreprinderea lor le-a asigurat un loc privilegiat în rândul pionierilor mondiali ai domeniului. La acea vreme, Mehedințenii erau oameni cunoscuți și respectați în orașul Ploiești, iar sporirea bogăției lor se va răsfrânge și asupra celorlalți membri ai familiei.

Puțini știu acest detaliu, dar Maria, sora fraților Theodor și Marin Mehedințeanu, se căsătorește pentru a doua oară în 1861 și aduce soțului o zestre frumoasă. Soțul Mariei Mehedințeanu este un personaj în carne și oase al operelor lui Caragiale – Stan Popescu Garibaldianul, imortalizat în schița „Boborul” pentru eroica sa participare la momentul „Republicii de la Ploiești”.

„Rafinăria” ploieșteană ridicată la sfârșitul anului 1856 și-a început producția în anul următor, în luna martie, după ce, în prealabil, în Capitală fusese construit un depozit. Petrolul extras de la Păcureți și prelucrat apoi la Ploiești era depozitat în butoaie de lemn și transportat cu căruțele până la locul de depozitare, de unde era apoi comercializat. Pentru Mehedințeni, soarta a fost generoasă, deoarece contractele privind iluminarea orașelor s-au înmulțit. Alături de București, și alte orașe, precum Ploiești, Buzău, Brăila și Iași, au început să utilizeze iluminatul străzilor pe timp de noapte cu petrol lampant.

Cel mai probabil, Theodor Mehedințeanu locuia în București și, de aceea, el s-a ocupat în principal de distribuția produselor petroliere, de semnarea contractelor cu beneficiarii produselor de la „rafinăria” din Ploiești, în timp ce fratele său s-a ocupat de exploatare și de rafinare, adică de producție. Așa se și explică de ce în documentele oficiale ale municipalității ploieștene, lista de alegători din 1858, apare ca proprietar al „rafinăriei” doar Marin Mehedințeanu.

În 1860, cu ocazia răscoalei patentarilor, casele din Ploiești ale lui Marin Mehedințeanu, prăvălia și cofetăria aflate la parter au fost devastate de răsculați. Acest fapt i-a agravat boala de plămâni și i-a grăbit moartea, survenită în anul 1861 (Carol Nicolae Debie, O cronică ploieșteană, vol I.). După moartea sa, administrarea rafinăriei a fost preluată de către soția sa, Lucsița, și mai apoi de fiul său, Nicolae Mehedințeanu.

Theodor Mehedințeanu, unul dintre primii directori ai BNR

Cât îl privește pe celălalt frate, Theodor Mehedințeanu, nu cunoaștem foarte multe date ale biografiei sale, însă un detaliu este semnificativ: în 1880, când se înființează Banca Națională a României, Ion Câmpineanu este primul guvernator, iar printre cei câțiva directori, actele oficiale îl consemnează și pe Theodor Mehedințeanu. De aceea, BNR păstrează și astăzi singurul portret al lui Theodor Mehedințeanu, căci fratele său nu a avut șansa imortalizării.

Theodor, deși nu a participat efectiv la administrarea rafinăriei, se va ocupa multă vreme de afacerile cu petrol, după cum reiese din documentele vremii, în care figurează ca fiind inițiatorul, în 1864, al unei societăți denumite Roumanian Petroleum Co. Ltd., ori girând concesionarea unor exploatări petroliere din Prahova și semnând cu un termen la modă astăzi, acela de antreprenor.

Odată cu fabrica de gaz a lui Marin Mehedințeanu de la Ploiești începea ceea ce unii dintre cercetătorii istoriei petrolului, precum C. Dobrescu (Istoria Societății „Astra Română”. 1880-1948, 2002), D.O. Pintilie (Istoricul Societății Concordia, 1907-1948, 2007), consideră a fi a doua etapă a istoriei petrolului românesc, și anume aceea a petrolului lampant utilizat la iluminatul orașelor și al locuințelor, care a durat între anii 1858-1895.

În ceea ce privește istoria rafinăriei Mehedințeanu, aceasta are o lungă continuitate, însă și o schimbare de proprietari. Precum aminteam mai sus, după moartea lui Marin Mehedințeanu, aceasta este administrată de familie – de soția sa Lucsița și de fiul său, iar în 1899 este vândută lui M. Mitrany. După cum aflăm din lucrarea Ploiescii, a lui Alexandru Budescu, rafinăria și-a mai schimbat proprietarii de câteva ori. În perioada interbelică, în 1933, și-a luat denumirea de „Societatea Anonimă Luciana”, iar criza economică i-a închis după 77 de ani de existență glorioasa sa istorie.

Până la 1900, la Ploiești mai apar alte șase rafinării deținute de proprietari români și denumite după aceștia: rafinăriile Matache Nicolau (1866), Costache Manole (1870), Matache Gogulescu (1872), Nicolescu Bazar (1880), Parsskeva și Dobrescu (1884) și Th. Tucăreanu și Socolescu (1894).

Acest text este un fragment din articolul Pionierii exploatării petrolului în România (1856-1918), publicat în revista Historia Special nr. 30, disponibilă la toate punctele de distribuție a presei în perioada 30 martie - 30 iunie 2020, dar și în format digital, pe platforma paydemic.com.

 Cumpără Acum

 Cumpără Acum