Autor 13209 vizualizări


Totul descrește după ce atinge perfecțiunea…

Peste locuințele golite de Islam, părăsite, ai căror locuitori trăiesc acum în necredință, unde moscheele au devenit biserici în care doar clopotele și crucile se mai găsesc...

[...] Ieri erau regi în casele lor, dar astăzi sunt sclavi pe pământul necredincioșilor!

Aceste cuvinte au fost scrise de poetul Ar-Rundi, după ce Sevilia a fost cucerită de Ferdinand al III-lea al Castiliei (1199-1252), în decembrie 1248. La momentul respectiv, multe alte orașe, inclusiv Valencia, Murcia, Jaén și Córdoba fuseseră cucerite de spanioli, și se părea că epoca Spaniei musulmane se apropie de sfârșit. Cu toate acestea, regatul maur al Granadei avea să supraviețuiască până când a fost supus de Ferdinand al V-lea și Isabella, în 1492, anul sfârșitului Reconquistei. Însă ultimele expulzări ale musulmanilor au avut loc mai bine de un secol după aceea, între 1609 și 1614. Asta înseamnă că o mare populație maură trăia încă în Spania la jumătate de mileniu după apogeul culturii andaluziene din secolul al XI-lea.

Versurile lui Ar-Rundi trebuie să fi fost un răspuns la disperarea coreligionarilor săi după căderea Granadei sau la momentul expulzării lor din Spania, când au avut loc multe atrocități:casele musulmanilor au fost distruse și abandonate, moscheile au fost transformate în biserici, mamele au fost separate de copiii lor, oamenii au fost umiliți și li se-au luat averile, iar rebelii armați au fost transformați în sclavi. Însă până în secolul al XVII-lea, maurii au devenit cetățeni spanioli;unii se convertiseră realmente la creștinism – mulți dintre aceștia, precum vecinul lui Sancho Panza din Don Quixote, se considerau „mai mult creștini decât mauri”. Toți erau însă victimele unei politici de stat bazate pe argumente teologice rasiste, politică susținută atât de Consiliul Regal, cât și de Biserică. Această politică de stat, de persecutare a maurilor, se putea termina oricând într-o expulzare, existând deja un precedent:expulzarea evreilor, din 1492.

Potrivit tratatului încheiat în 1492, după căderea Granadei, noii supuși ai Coroanei aveau voie să-și păstreze moscheile și instituțiile religioase, să continue să-și folosească limba și să-și respecte propriile legi și obiceiuri. Însă clauzele, destul de liberale, ale acestui tratat au fost încălcate în mai puțin de șapte ani.

Totul a început când arhiepiscopul de Granada, Hernando de Talavera, a fost înlocuit de fanaticul Cardinal Cisneros. Cei doi aveau viziuni foarte diferite privind procedurile prin care maurii puteau fi convinși să treacă la creștinism. Cisneros a organizat convertiri în masă și a ordonat arderea tuturor textelor religioase în arabă. Aceste măsuri au dus la o primă rebeliune (1499-1500) a maurilor și la asasinarea unuia dintre agenții cardinalului. Coroana s-a folosit atunci de aceste evenimente ca pretext pentru revocarea promisiunilor făcute în 1492. În 1499, liderii religioși musulmani din Granada au fost forțați să predea spaniolilor peste 5000 de cărți extrem de valoroase, acestea fiind destinate flăcărilor;au fost cruțate atunci doar câteva cărți de medicină. În Andaluzia după 1502, și în Valencia, Catalunia și Aragon după 1526, maurilor li s-a „oferit” posibilitatea de a alege între exil și botezul creștin. Pentru mulți dintre ei, botezul era singura opțiune practică. Astfel, maurii spanioli au devenit – teoretic – Noii Creștiniși, prin urmare, supuși inclusiv jurisdicției Inchiziției, autorizate în 1478 de Papa Sixtus al IV-lea.

Pentru mulți, convertirea era doar teoretică. Maurii treceau nominal la creștinism, dar continuau să-și practice vechea religie în secret. Spre exemplu, atunci când un copil era botezat, el putea fi dus acasă și spălat cu apă caldă pentru a anula sacramentul botezului. Musulmanii puteau duce această viață dublă cu conștiința curată deoarece religia le permitea, atunci când le era pusă viața în pericol, să aplice principiul taqiyyahcare permitea disimularea și ipocrizia. Ca răspuns la o cerere făcută de musulmanii spanioli, Marele Muftiu de Oran, Ahmad ibn Abu Juma’a, a dat un decret în 1504 prin care musumanilor le era permis să bea vin, să mănânce carne de porc și să facă orice alt lucru interzis dacă erau obligați și dacă nu aveau de fapt intenția de a păcătui;puteau chiar să-l repudieze pe Profet dacă, de fapt, în inimile lor îl iubeau.

Astfel, căderea Granadei a marcat o nouă fază în relațiile dintre musulmani și creștini. În perioada medievală, statutul musulmanilor aflați sub conducere creștină era similar cu cel a creștinilor aflați sub conducere musulmană:ei aparțineau unei minorități protejate, care își păstra propriile legi și obiceiuri în schimba unui tribut. Totuși, din punct de vedere legal, nu exista o bază scrisă care să stabilească statutul musulmanilor:ei depindeau astfel de toanele conducătorilor creștini, erau supuși prejudiciilor din partea populației și obiecțiilor din partea clerului. Înainte de sfârșitul Reconquistei, a fost în interesul regilor de Aragon și Castilia să respecte înțelegerile cu musulmanii. Însă după 1492, Spania nu doar că a devenit, cel puțin în teorie, țara unei națiuni în întregime creștină, dar puritatea credinței a ajuns să fie identificată cu puritatea sângelui. Astfel, Noii Creștini (convertiții), fie ei de origine evreiască sau musulmană, erau văzuți din start ca niște posibili eretici.

Ca membru al unei minorități cu o cultură străine, maurul s-a transformat în morisco(diminutivul de la maur). Deși morisc e un termen peiorativ, istoricii îl consideră util în caracterizarea acelor arabi sau mauri care au rămas în Spania după căderea Granadei.

Fiecare aspect al vieții moriscilor – inclusiv limba, vestimentația și obiceiurile sociale – era condamnat ca fiind necivilizat și păgân. Cineva care refuza să bea vin sau să mănânce carne de porc putea fi denunțată Inchiziției. În ochii acestei instituții și ai opiniei populare, chiar și practicile precum consumarea cușcușului, folosirea hennei, aruncarea dulciurilor la nuntă sau dansul pe muzică berberă erau activități necreștine pentru care o persoană putea fi obligată să facă penitențe. Acei moriscicare erau creștini sinceri nu puteau să urce pe scara socială și erau expuși criticilor venite și din partea musulmanilor, dar și din partea creștinilor.

În 1567, Filp al II-lea a reînnoit un edict care nu fusese niciodată aplicat foarte strict, prin care erau interise limba arabă, portul și obiceiurile islamice, precum și practicarea acestei religie. Edictul a dus la o a doua rebeliune care, potrivit documentelor, ar fi fost sprijinită în secret și de turcii otomani. Revolta a fost reprimată brutal de Don Juan de Austria, și aproape 80.000 de morisci din Granada au fost mutați forțat în alte părți ale Spaniei pentru ca pe pământurile lor să se stabilească creștini din nordul Spaniei.

În următorii ani, Consiliul de Stat a început să insiste pe lângă Rege că expulzarea era singura soluție pentru conflictul dintre comunități. Existau însă temeri privind consecințele economice ale acestei măsuri:pierderea meșteșugarilor foarte pricepuți și a forței de muncă în agricultură. Datorită opoziției unor nobili, precum și intereselor externe ale Regelui, nicio măsură nu a fost luată până în 1609-1610, când regele Filip al III-lea a emis edicte de expulzare.

Trebuie ținut minte că legislația referitoare la morisci era dictată la fiecare pas de Biserica Catolică. Juan de Ribera, arhiepiscopul de Valencia care sprijinise în trecut mișcarea misionară, a devenit la bătrânețe principalul partizan al expulzării musulmanilor. Într-o predică din 27 septembrie 1609, el spunea că pământul nu va fi fertil până când ereticii nu vor fi expulzați. Ducele de Lerma (primul ministru al lui Filip al III-lea între 1598 și 1618) s-a răzgândit și el, și a acceptat ca pământurile celor expulzați să fie acordate lorzilor din Valencia ca și compensație pentru pierderea vasalilor.

Factorul demografic a fost unul din argumentele decisive în favoarea expulzării. Juan de Ribera l-a avertizat pe regele Filip al III-lea că, dacă nu ia măsuri imediat, populația creștină va fi depășită numeric de musulmani, deoarece toți moriscii se căsătoreau și aveau mulți copii, în timp ce doar 1/3 sau ¼ in creștini rămâneau celibatari după ce intrau în serviciul militar sau în sânul Bisericii. Moriscii, a spus Ribera, se gândesc numai la reproducere și la supraviețuire, iar cumpătarea lor în materie de alimentație și băutură face ca speranța lor de viață să fie ridicată. Temerile lui Ribera au fost înăsprite și de un recensământ al populației din Valencia, în urma căruia a ieșit la iveală că populația musulmană crecuse cu 1/3.

Decizia de a începe expulzarea a fost aprobată cu unanimitate de Consiliul de Stat pe 30 ianuarie 1608, deși decretul propriu-zis nu a fost semnat de rege decât pe 4 aprilie 1609. Navele flotei spaniole au fost pregătite în secret, iar lor li s-au alăturat ulterior mai multe nave comerciale străine, inclusiv unele engleze. Pe 11 septembrie, ordinul de expulzare a fost anunțat în orașele din Regatul Valenciei, iar primul convoi a plecat de la Denia pe 2 octombrie, pentru a ajunge la Oran doar trei zile mai târziu. Populația de morisci din Aragon, Castilia, Andaluzia și Extremadura a fost expulzată în următorul an. Majoritatea celor expulzați s-a stabilit în Maghreb sau pe Coasta Berberă, cu precădere în Oran, Tunis, Tlemcen, Rabat, Tetuán și Salé. Mulți au plecat spre Franța, dar după asasinarea lui Henric de Navarra din mai 1610, au fost forțați să emigreze în Italia, Sicilia sau Istanbul.

 

 


Roger Boase, The muslim expulsion from Spain, în „History Today”, vol. 52, nr. 4, 2002

""