Autor 5230 vizualizări


Primul dintre marii voievozi, Mircea cel Bătrân – la fel ca Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul – a fost ales drept model patriotic de curaj și înțelepciune de către entuziaștii scriitori pașoptiști, pentru stimularea emoțională a românilor în luptele de realizare a idealurilor naționale. Apoi, comuniștii au exploatat cinematografic aceleași personaje, dar numai în beneficiul cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu și a propagandei naționalist-comuniste.   

Cum propaganda poate fi sănătoasă 

Programul estetic de creație așternut în 1840 de Mihail Kogălniceanu în „Introducția” la „Dacia Literară” a fost urmat întocmai de generațiile de autori romantici: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitorești și poetice ca să putem găsi și noi sujeturi de scris fără să avem pentru această trebuință să ne împrumutăm de la alte nații”. Era atunci, în Europa de la mijlocul secolului al XIX-lea, o efervescență nu doar revoluționară, dar și naționalistă, patriotică, în sensul bun al termenilor, care a dus la coagularea unor națiuni în granițele unui singur stat, precum Italia (mișcarea Rissorgimento), Germania (în jurul nucleului prusac) și chiar România (la 1861, în urma Unirii Principatelor Române de la 1859). În acest context european, apare drept firească preocuparea intelectualilor români de a găsi în trecutul istoriei neamului lor (fie aceștia valahi, moldoveni sau ardeleni) figuri emblematice capabile, prin statura și faptele lor, să galvanizeze energiile, să dea încredere de sine românilor, să susțină ideile de unitate și origine latină și să servească astfel drept model. Fie și cu prețul romanțării, în scop nobil, a adevărului istoric. La mijlocul secolului al XIX-lea, nici propaganda și nici naționalismul nu aveau conotațiile peiorative din prezent, fiind considerate drept atitudini și acțiuni firești. Atât propaganda patriotică, cât și naționalismul sănătos afirmate în acea vreme de reprezentanții generației pașoptiste erau gândite în beneficiul întregului popor, spre deosebire de propaganda în beneficiu strict personal și naționalism-comunismul cu accente xenofobe impuse românilor pe timpul lui Ceaușescu. Totodată, naționalismul pașoptist (inclusiv cel românesc) nu semăna cu naționalismul cu puternice accente populiste, de dreapta ce bântuie în acești ultimi ani prin multe state ale Europei anului 2018, atât din Est, cât din Vest.


Mircea cel Bătrân este primul dintre marii voievozi care a oferit coordonatele necesare pentru un compoziția unui personaj romantic hiperbolizat, de mare succes. Pe de o parte, voievodul valah fusese eroul unor victorii militare importante împotriva turcilor aflați în plin și irezistibil avânt expansionist, jucase un rol politic și diplomatic semnificativ în zona Balcanilor (nimeni nu mai fusese un „făcător de sultani” cum i-a spus Florin Constantiniu), iar pe timpul îndelungatei sale domnii, Țara Românească a cunoscut cea mai mare întindere, de la Turnu Severin la Marea Neagră, gurile Dunării, iar în nord, peste Carpați, până în Făgăraș. Pe de altă parte, aproape tot ceea ce se știe despre Mircea cel Bătrân provine din izvoare istorice străine (sârbești, bizantine, turcești) care au fost interpretate și din care s-au dedus fapte și situații, astfel încât multe momente cheie (inclusiv celebra bătălie de la Rovine) din lunga domnie au rămas neclare, ceea ce a permis poeților să intervină cu simțămintele, talentul și imaginația lor.

Răsunetul naivității romantice 

Nicolae Manolescu a apreciat lirica de meditație patriotică a lui Grigore Alexandrescu (1814-1885) drept partea cea mai înduioșător naivă a operei acestui poet romantic. Cu toate acestea, o seamă dintre aceste versuri s-au bucurat de un răsunet aparte, intrând încă de atunci și au rămas până în prezent în memoria colectivă, fiind o prezență constantă în manualele școlare. „Umbra lui Mircea. La Cozia” a fost scrisă în 1842, dar fost publicată în 1844 în revista „Propășirea” editată de Mihail Kogălniceanu. Într-un decor ce cuprinde toate ingredientele romantice (morminte, peisaje nocturne fantastice, ruine) Mircea este prezentat drept un „Uriaș al Daciei”, comparabil cu Traian, „al Tibrului stăpân” și „cinste a Romei”, așa încât, „Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează”.

Stimulativă este și comparația defavorabilă contemporanilor poetului de la mijlocul secolului al XIX-lea față de măreția eroică a timpurilor lui Mircea cel Bătrân:

„Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură  
Ce un uriaș odată în războaie a purtat; 
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,   
Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat.” 

Fie și în versuri romantice, astăzi poate desuete, ele exprimau o concluzie ce ilustra starea de spirit și mentalitatea generației pașoptiste, gândurile și simțămintele acelor intelectuali formați la universitățile Paris, Viena sau Berlin și care visau, din toată puterea ființei lor, să schimbe în bine, să modernizeze, în spirit occidental Țările Române din care proveneau.

Modele concise de patriotism 

Peste douăzeci de ani, pașoptistul Dimitrie Bolintineanu (1819 sau 1825 - 1872), ulterior ministru de externe, culte și instrucțiune publică la 1859, a publicat ”Legende sau Basme naționale în versuri” în care, folosind o rimă impecabilă, a oferit românilor pilde istorice culese din scrierile cronicarilor. Același critic literar, Nicolae Manolescu spune că Bolintineanu «a creat în „Legende” un gen didactic și succesul l-a datorat tocmai simplității naive și conciziei memorabile. Prin aforismele rostite de eroii săi (toți figuri naționale aflați în situații istorice) el oferă modele de patriotism». Cu toată faima lor școlară, „Legendele” lui Bolintineanu nu s-au bucurat de entuziasmul criticii moderne și nici chiar Nicolae Iorga nu le-a prețuit prea tare. La fel ca și „Muma lui Ștefan cel Mare”, „Mircea cel Mare și solii” conține numeroase lecții de patriotism și de naționalism pașoptist. Secvența centrală este memorabilă, aproape ca un decupaj cinematografic:

„Era nobil omul când era român. 
Solii dau firmanul. Mircea îl citește, 
Apoi cu mărire, astfel le vorbește: 
Padișahul vostru nu mă îndoiesc 
Va să facă țara un pământ turcesc. 
 Pace ace-mi propune este o sclavie 
Până ce românul să se bată știe!”  

Alte versuri sună ca niște adevărate sentințe pentru viitor, fiind atribuite unui Mircea viforos și „încărcat de ani”:

„Viitor de aur țara noastră are 
Și prevăz prin secoli a ei înălțare. 
Însă mai-nainte trebuie să știm 
Pentru ea cu toții martiri să murim!” 

Nu este de mirare că aceste versuri au fost nelipsite din programele școlare, fiind întipărite în mințile a generații întregi de elevi.

Eminescu a transfigurat o secvență istorică 

„Scrisoarea a III-a” a poetului nostru național Mihai Eminescu, publicată la 1 mai 1881 în revista “Convorbiri literare”, cuprinde cea mai cunoscută și persistentă imagine a voievodului Mircea cel Bătrân, o imagine atât de puternic zugrăvită în versuri, încât a fost capabilă să înfrunte, cu succes și adevărul istoric. Dialogul dintre Mircea și Baiazid este o demonstrație atât de convingătoare a superiorității morale și a nezdruncinatelor motivații de luptă pentru independență ale românilor, în comparație cu cele ale invadatorilor străini, încât nu mai are nici o importanță dacă el s-a desfășurat așa sau nu. Nici vorbă ca Mircea să fi arătat în momentul bătăliei de la Rovine ca „un moșneag atât de simplu, după vorbă, după port”, deoarece avea circa 40 de ani. Apoi bătălia de la Nicopole dintre orgolioșii cruciați occidental și otomani, evocată de „furtunosul Baiazid”, a avut loc după cea de la Rovine și nu înainte. Însăși locul, data și deznodământul bătăliei de la Rovine sunt recunoscute de istorici a fi incerte. Nu s-a căzut de acord unde este situat locul numit Rovine (pe Argeș? pe Jiu? sau pe ambele?); nu s-a stabilit când anume a avut loc crâncena luptă (pe 10 octombrie 1394? Sau pe 17 mai 1395?) sau dacă au fost în realitate una sau două bătălii (cu rezultate diferite). Nu e clar nici măcar deznodământul: cine a învins cu adevărat, Mircea? Baiazid? sau poate a fost doar un rezultat nehotărâtor.

Nicolae Iorga a avut o exprimare deopotrivă sintetică și metaforică: „Baiazid avea puteri încă neatinse, pe când Mircea era zdrobit de biruința sa.” Baiazid, după bătălia de la Rovine, a impus ca domn al Țării Românești pe Vlad, zis „Uzurpatorul”, pe care Mircea, retras în Făgăraș, a reușit să-l detroneze abia spre sfârșitul anului 1396, cu ajutorul militar al voievodului Transilvaniei, Stibor de Stiboricz.

Dar toate aceste date istorice au fost topite de geniul lui Eminescu, care, la fel ca și Grigore Alexandrescu sau Dimitrie Bolintineanu, urmărea crearea unei pilde cât mai puternic-emoționale pentru demascarea falsului patriotism al contemporanilor, zugrăvit în contrast cu vitejia voievozilor din trecut. Versurile:

„Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei, 
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, 
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, 
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!” 

fac parte și astăzi din retorica politică și social curentă, păstrând intactă forța sa de impact asupra auditoriului.

Un caz tipic de manipulare ceaușistă a istoriei 

Licențele poetice eminesciene sau naivitățile romantice nu sunt însă valabile în cazul unui film de lung metraj care, chiar dacă nu pretinde a fi un documentar istoric riguros și are dreptul la o anumită doză de ficțiune necesară discursului cinematografic, este totuși o producție căreia spectatorii îi dau crezare, gir de autenticitate fiind întărit atât prin reconstituirea decorurilor și costumelor de epocă, a faptelor și personajelor reale, dar mai ales prin prestigiul consilierilor istorici și militari prezentați pe generic. Este și cazul filmului „Mircea” în regia lui Sergiu Nicolaescu, după un scenariu de Titus Popovici („specialiștii” regimului comunist în filme istorice), proiectat inițial a fi lansat în 1986, cu ocazia aniversării a 600 de ani de la urcarea pe tron a voievodului. Filmul era înscris în logica cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, Mircea (dar nu ireverențiosul „cel Bătrân”, ci mai grandomanul „cel Mare”) trebuind să-l sugereze pregnant pe acesta în lupta sa cu orice preț pentru apărarea independenței naționale față de un agresor puternic (URSS – Imperiul otoman). Costurile ridicate ale unei astfel de producții, discuțiile interminabile pe marginea scenariului, aprobările și avizele indispensabile birocrației comuniste au făcut ca filmul să fie terminat abia în 1989, în condițiile în care Ceaușescu îi indicase lui Titus Popovici să nu piardă prea mult timpul cu scenariul, deoarece Eminescu descrisese foarte bine cum se petrecuseră lucruile.


Istoricul Aurelia Vasile a documentat cu minuțiozitate în teza sa de doctorat avatarurile producției acestui film, modul în care politrucii și propagandiștii regimului, precum istoricii de casă ai regimului comunist Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, culturnicii de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste Suzana Gâdea, Mihail Dulea sau politrucul Constantin Olteanu au ignorat obiecțiile specialiștilor autentici referitoare la ne-adevărurile sau inadecvările istorice (spre exemplu personajul Vlad Țepeș copil nu putea fi contemporan cu Mircea cel Bătrân), spre a face pelicula conformă cu așteptările dictatorului.

Totuși, la vizionarea finală din iunie 1989, lui Ceaușescu nu i-a plăcut filmul, a avut obiecții („indicațiile” în cauză au fost operate apoi), dar Sergiu Nicolaescu și Titus Popovici și-au arogat, după decembrie 1989, presupuse merite disidente. Deși modul în care a fost finalizat filmul, precum și executarea corecțiilor cerute de Ceaușescu rămân insuficient elucidate pe bază de documente, Aurelia Vasile a descoperit și publicat cele două decupaje, sensibil diferite ideologic, ale dialogului din finalul filmului, dintre Mircea și sultanul Mehmet. În prima variantă, presupus a fi fost cea respinsă de Ceaușescu, sultanul Mehmet I (interpretat de George Alexandru) era cel care formula condițiile unei păci avantajoase, acceptate de Mircea (interpretat de Sergiu Nicolaescu). În al doilea decupaj, ce pare să fi fost turnat de Nicolaescu între 31 august și 10 septembrie 1989, Mircea era cel care impunea condițiile păcii sultanului copleșit de forța voievodului, așa încât la 13 noiembrie 1989 Dumitru Fernoagă, directorul Casei de filme, a putut confirma îndeplinirea tuturor observațiilor partidului.


""