Autor 19843 vizualizări


Realizarea Marii Uniri din 1918 s-a constituit ca rezultat al luptei acerbe şi îndelungate a poporului român de pretutindeni. A fost un ideal realizat prin lupte, pierderea de vieți omenești, dar susținut de dorinţa puternică a formării unui tot întreg. Toate acestea au inaugurat o nouă epocă care, deşi era în sfârşit „împlinită” datorită Unirii mirifice, trebuia să restabilească un nou curs politicii şi economiei. O dezvoltare de sine stătătoare a economiei naţionale avea să dea curs şi celorlalte domenii în consolidarea şi afirmarea acestora. În perioada imediat următoare Unirii,   economia românească se confrunta cu două probleme esenţiale:toate ramurile economiei erau afectate de Marele Război care a nimicit un milion de români, erau absolut necesare refacerea şi restabilirea sectorului economic, vindecarea rănilor provocate de conflagraţie şi de ocupaţia străină. A doua mare fisură este integrarea la scară naţională a tuturor teritoriilor incluse şi valorificarea noului cadru politico-administrativ realizat în 1918.

 

Modelul economic occidental

Oglindind situaţia economică generală, finanţele ţării erau dezorganizate, agricultura se afla într-o stare deplorabilă dat fiind faptul că întreaga producție de cereale a fost secătuită, iar populaţiei îi lipsea sursa principală de hrană, în industrie nu mai funcţionau decât un sfert din totalul de întreprinderi, nemaivorbind de pierderile materiale recunoscute în mod oficial prin tratatele de pace. Propunerea unui plan economic post-unire care urmarea proiecția economiilor occidentale este prezentat de A. Corteanu, în articolul „Problema industrială”, ziarul Curentul Nou, 3 februarie 1920. După cum menționează Corteanu:„Nevoia de viaţă împinge fără îndoială toate statele către americanizare, către sistemul industriilor agrare şi industriale, cu o producţiune intensă, bazată pe organizaţiune şi cu o supraproducțiune crescândă, calculată nu pe războiul industrial, pe victoria în concurenţă pe piețile străine, ci pe creşterea necontenită a puterii de consumaţiune a maselor”.[1]Prin aceasta, autorul sugerează că ridicarea nivelului consumului ar conduce la sporirea producției, care, la rândul său, ar oferi mai multe locuri de muncă, contribuind la stabilitatea socială.

Integrarea provinciilor românești într-o structură economică unică

Noile probleme au slăbit mult economia ţării, trebuiau realizate reforme cât mai urgent, iar în mod contrar, statul se supunea eroziunii interioare. Teritoriul României a căpătat alte contururi, fiind mult mai vast-295.049 km2, apărând necesitatea unui control mult mai mare şi asimilarea tuturor structurilor economice într-un sistem ecomic unitar. Astfel, procesul refacerii economiei a fost frânat de problemele regionale, fiind nevoie ca structurile statului să fie integrate corect pentru armonizarea economică. Economia a reuşit să fie restabilită la nivel național abia în 1923, în baza exportării unor produse specifice ale economiei naţionale. Refacerea economică se datorează activităţii neîntrerupte în domeniul industrial bancar, prin sporirea numărului societăţilor anonime şi a capitalurilor investite. Procesul a fost însoţit de o oarecare consolidare a poziţiilor industriale şi financiare ale burgheziei române, în special a burgheziei din cadrul PNL, care va încerca şi va reuşi să limiteze aria de dominaţie a capitalurilor străine în economia naţională. Progresul rapid al economiei nu a beneficiat de o perioadă lungă de dezvoltare și prosperitate,   echilibrul economic va fi zdruncinat de marea criză din 1929 care va încetini vizibil tendinţele de dezvoltare ale acesteia.   

Dificultatile întâmpinate au fost depășite, fapt vizibil odată cu încadrarea organică în economia naţională a provinciilor româneşti. Puternica lor dezvoltare ulterioară este confirmată de Transilvania care își recăpăta, astfel, rolul ei istoric în cuprinsul neamului românesc.

Reforma agrară

O reformă care a fost aşteptată îndelung de către țărănime este reforma agrară din 1921. Aceasta a presupus exproprierea cu 66% a terenurilor care aparţineau moşierilor şi împroprietărirea a circa 1, 4 milioane de ţărani, beneficiind mai întâi:mobilizaţii, văduvele de război, ţăranii cu o suprafaţă mai mică de 5 ha şi cei lipsiţi de pământuri.[2]Reforma agrară din 1921 a constituit, cu toate lipsurile ei, un însemnat pas progresiv în procesul de dezvoltare a statului. Aceasta a dat impuls dezvoltării relaţiilor de producţie capitalistă în agricultură. Proprietatea moşierească s-a micşorat considerabil, a slăbit puterea economică a moşierimii şi a redus rolul jucat de această clasă în viaţa politică şi socială a României. Sumele primite drept răscumpărare au permis moşierilor să-şi achite datoriile, să angajeze mai multă muncă salariată.

Alte reforme

Cu toate acestea, liberalii care se aflau la guvernare, au adoptat cele patru legi economice organice de exploatare a bunurilor statului şi a bogăţiilor naturale. Una a avut un efect important în dezvoltarea ulterioară a economiei, ce a presupus dispoziții speciale prin favorizarea evidentă a unor factori precum:munca, iniţiativa, capitalu, însă, se stabileau restricţii pentru activitatea capitalurilor străine. În privinţa acestei chestiuni, Gr. L. Trancu nota:„actualele imposite trebuesc sporite şi aşezate mai bine, pentru a fi un izvor de mari venituri. Cât priveşte patentele:vin la noi negustori străini, fac afaceri de sute de milioane, se îmbogăţesc în vreme foarte scurtă şi pleacă din ţară cu averi fantastice. Aceştia plătesc statului 200 lei patenta fixă plus o mică sumă proporţională la chirie. Apoi taxele pe succesiuni, câştigurile de război, taxele vamale ș.a. – toate revizuite, sporite şi aşezate pe baze echitabile ar da statului venituri cu cari să acopere enormele cheltuieli de azi. Un beneficiu enorm ar fi impositul asupra câştigurilor de război.” Fragment din ziarul „Curentul Nou”, 3 februarie 1920.[3]

Evoluţia economică a României este o etapă caracterizată prin creşterea mai rapidă a forţelor de producţie, îndeosebi a celor din industrie prin lărgirea limitelor pieţei naţionale şi sporirea puterii ei de absorbţie. Unirea a dus la întărirea potenţialului economic al ţării, a creat condiţiile necesare fructificării la scara naţională a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat rolul industriei în ansamblul economiei, potenţialul industrial crescând mai mult decât dublu. A. Corteanu consideră, în ceea ce priveşte sistemul industriilor naţionale:„Mijloacele de producţiune nu trebuiesc nici distruse nici limitate, ca sistemul bolșevist, nici înmulţite fără regulă ca în sistemul industriilor naţionale, ci organizate pe o producţiune cât mai viguroasă, în vederea unei lumi din ce în ce mai doritoare de confort şi de trai mai bun”.Astfel, se doreşte un echilibru al industriei ţării, se refuza concentrarea întregii economii în domeniul industrial, dar se precizează că produția acestora ar impulsiona economia ţării.

Industria țării și nivelul său de dezvoltare

În peisajul industrial al ţării au apărut ramuri şi subramuri industriale nedezvoltate în trecut sau inexistente (industria siderurgică sau industria metalelor preţioase etc.). Pe ansamblul industriei, forţa motrice a crescut cu 235%, cele mai importante progrese înregistrându-se în industria electrică (429, 4%), chimică (320, 9%) şi alimentară (204%). Reţeaua căilor ferate s-a mărit de la 4.300 km la circa 11.000 km.[4]

O consecinţă majoră a îmbogăţirii structurii industriale prin unificarea statală şi prin dezvoltarea ulterioară a fost aceea că o parte din producţia destinată înainte exportului asigura acum consumul productiv şi individual intern;se sporea astfel gradul de autonomie al producţiei naţionale în unele domenii şi de independenţă a unor ramuri consumatoare. Contribuţia cea mai însemnată a noilor provincii a fost în industria metalurgică, industria lemnului, industria chimică, industria materialelor de construcţii etc.

Integrarea în patrimoniul economic naţional al resurselor materiale şi umane, a capacităţilor tehnice productive ale teritoriilor româneşti, foste teritorii sub stăpânire străină, a mărit şi diversificat potenţialul de producţie al noii Romanii, a asigurat în multe domenii de activitate economică posibilităţi sporite de satisfacere a producţiei cu resurse energetice şi de materii prime autohtone, precum şi o piaţă naţională mai largă vânzării produselor.

În intervalul 1923-1938, industria românească se dezvoltă cu o rată de 5, 4 % pe an, una dintre cele mai ridicate din întreaga lume. În perioada interbelică, România ocupa primul loc în Europa şi locul şase din lume la producţia de petrol (nivelul maxim de extracţie fiind de 8, 7 milioane tone în 1936);tot România era pe locul al doilea în Europa la extracţia de aur (5.355 kg În 1937), după Suedia;acelaşi loc. după Uniunea Sovietică, la extracţia de gaze (256 491 042 m3În 1937).[5]

Economia de tip agrară sau industrializată?

În această perioadă se realizează că statele agrare sunt şi astăzi state condamnate la sărăcie şi la crize interne. Astfel, aportul industriei era pronunţat şi avea puterea să mişte o economie obosită şi răvăşită, îi conferea dinamismul necesar pentru o dezvoltare înfloritoare. A. Corteanu susţine că „politica bazată pe agricultură ca principala bogăţie a statelor, este astăzi o politică învechită, agricultura însăşi merge spre industrializare cu ajutorul chimiei şi a motoarelor, ea adoptă forme industriale, ea numai serveşte pentru îndestularea unui popor cu hotarele lui teritoriale, cu tradiţiile lui, ci întocmai ca şi industria, ea produce pentru schimb internaţional şi produce bine şi mult învingând concurența, poporul cel mai bine înarmat ca utilaj şi ca pregătire tehnică.” A fost sesizat faptul că România nu mai poate continua doar în baza agriculturii, de aceea are nevoie şi de celelalte ramuri care să o ajute să atingă un ritm înalt de dezvoltare.  Şi acest lucru a fost realizat, într-un final, în 1938, când pentru prima dată în istoria României, ponderea sectorului industrie-transporturi-construcții a depăşit pe cea a sectorului agricultură-silvicultură atât în creşterea produsului social, cât şi a venitului naţional.

Este de remarcat această trecere a României de la stadiul de ţară eminamente agrară la cel de ţară agrar-industrială. Raportându-se la economia României de după Primul Război Mondial, se poate constata că saltul a fost uriaș, demn de apreciere. Mobilizarea rapidă în sprijinul dezvoltării și continuării progresului după Unire a fost remarcabilă. Guvernarea de atunci a preceput necesitatea unui implicării directe și cât mai urgente în reformarea statului.

 

Referințe:

Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria Romanilor în secolul XX, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010.

Ziarul Curentul Nou(3 febr. 1920).

Madgearu Virgil, Evoluţia economiei româneşti după război, Bucureşti, 1940.



[1]Ziarul Curentul Nou,  3 februrarie 1920, Nr. 15, pag. 8

[2]SCURTU Ioan, BUZATU Gheorhe, Istoria Romanilor in secolul XX, Editura Paideia, Bucuresti, 1999, pag. 24-28

[3]Ibidem, pag.10

[4]Ibidem,  pag.29

[5]Madgearu Virgil, Evolutia economiei romanesti dupa razboi, Bucuresti, 1940, pag. 50

""