Europa şi migraţia: solidaritate, soluţii, responsabilităţi
„Solidaritate” e un cuvânt care s-a auzit des la Bruxelles în după amiaza zilei de 21 iunie, în timpul unei conferinţe la nivel înalt, organizată la iniţiativa (şi cu găzduirea) Parlamentului European – conferinţă la care au participat peste 700 de persoane care acţionează în domeniul gestionării migraţiei.
Dar pe lângă „solidaritate”, sau tocmai în legătură cu aceasta, s-au tras şi câteva semnale – atât de către preşedintele Parlamentului European, Antonio Tajani, dar şi de către preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker. „Solidaritatea nu e numai atunci când primeşti, ci şi atunci când trebuie să dai”, a spus Tajani, iar Juncker, câteva minute mai târziu, a întărit: „Solidaritatea nu e un drum cu sens unic – fiecare ţară trebuie să se achite de datoriile ei. Iar dacă unele refuză, Comisia trebuie să-şi respecte atribuţiile cu care a fost înzestrată pentru a corecta acest lucru”. Conferinţa a dorit, aşadar, să transmită un mesaj de unitate – instituţiile europene lucrează împreună pentru soluţionarea problemei migraţiei – dar şi un avertisment: gestionarea fluxului migraţionist nu va fi suportată doar de câteva ţări, primele în linie din punct de vedere geografic, ci de ţările membre UE în ansamblul lor.
Nici data acestei reuniuni la nivel înalt nu a fost aleasă întâmplător: între Ziua mondială a refugiaţilor (20 iunie) şi Summitul UE din 22-23 iunie – trasând o direcţie de urmat cât priveşte gestionarea crizei migranţilor; întâlnirea a avut însă loc şi la doar jumătate de zi de la un atentat terorist (dejucat) în Gara Centrală din Bruxelles, la care nu s-a făcut însă niciun moment referire pe parcursul orelor de discuţii.
Plecăm de aici: anul trecut au fost completate 1,2 milioane de solicitări de azil, 362.753 de oameni au ajuns în Uniunea Europeană traversând Marea Mediterană, iar 5.022 au dispărut sau au murit în timp ce încercau să intre în Europa. Aşa că mesajul preşedintelului Parlamentului European, Antonio Tajani, e unul direct, fără ocolişuri: „Nu trebuie să mai pierdem timpul. Nu putem să nu abordăm migraţia, pentru că situaţia devine din ce în ce mai rea”.
Iar invitaţii sunt chiar dintre „cei care încearcă să contribuie cu soluţii”. Are dreptate Antonio Tajani – între cei înscrişi la cuvânt în cadrul unei mese rotunde intitulate „Gestionând migraţia şi solicitările de azil” se află raportori, cercetători, directori de institute, agenţii, reţele, reprezentanţi ai unor instituţii din ţările confruntate acut cu fluxul de migraţie (din Italia, de pildă, Vincenzo Melone, de la Guarda Costiera, şi generalul Andrea De Gennaro, de la Guardia di Finanza), primari (Georgios Kaminis, primarul Atenei; Vincenzo Bianco, primarul Cataniei; Bart Somers, primarul oraşului belgian Mechelen; Peter Bossman, primarul oraşului Piran din Slovenia, el însuşi imigrant african), Fabrice Leggeri, directorul agenţiei Frontex (Agenția Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă), membri ai diferitelor parlamente naţionale şi parlamentari europeni.
„Sistemul actual de repartizare a eşuat”
Iar discursul lui Antonio Tajani, iniţiatorul acestei întâlniri, trimite la temele-cheie care vor fi dezvoltate pe parcursul zilei: „Parlamentul European se angajează să rezolve cât mai bine această problemă, care ţine de salvarea vieţilor omeneşti. Unii cred că pot să rezolve totul cu ridicarea de ziduri sau cu sloganuri – dar noi nu putem să-i dezamăgim pe cetăţenii europeni”. Şi apoi, o realitate: „Sistemul actual de repartizare, în cazul refugiaţilor, a eşuat. E profund injust să laşi un număr mic de state să se confrunte singure cu această problemă”. Şi o trimitere voalată la ţările care nu-şi respectă angajamentele: „Solidaritatea nu e numai atunci când primeşti, ci şi atunci când trebuie să dai. Sprijinim Comisia Europeană să facă ceea ce se impune ca regulile să fie respectate”.
Altă problemă menţionată de Tajani în discursul care creionează liniile de desfăşurare ale conferinţei se referă la controlul graniţelor externe ale Uniunii Europene – „Sunt ţări care suferă mai mult decât altele: Ungaria, Bulgaria, dar şi Grecia, Italia... Frontiera externă a UE trebuie să fie mai bine apărată”. Apariţia Gărzii Europene face ca „aceste ţări să înţeleagă că nu sunt singure”, iar „sateliţii: Galilei, Copernic, ne pot ajuta şi ei în această chestiune”. Un punct esenţial trebuie să îl reprezinte, de asemenea, investiţiile în Africa, „pentru ca generaţiile de tineri africani să rămână acasă”. Şi apoi: „Să ne uităm la Africa nu dintr-o perspectivă europeană, ci una africană. Mai mulţi europeni în Africa, dar nu încă o viziune colonizatoare”.Investiţii concrete în Africa
Mesajul lui Jean-Claude Juncker alege să întărească exact aceleaşi chestiuni – semn că Parlamentul şi Comisia Europeană merg umăr la umăr în abordarea migraţiei, oferindu-şi reciproc sprijin. Trimiţând la contingentele Frontex, Juncker e categoric: „Nu trebuie să ne spună nimeni să fim serioşi în problema frontierelor – pentru că suntem deja serioşi”. În plus, „am intervenit şi acolo unde şi-au început migranţii drumul către noi”, iar combaterea fluxului migrator, descurajarea călăuzelor „arată cât de departe am ajuns în această chestiune”. Sunt enumerate, ca esenţiale, intensificarea legăturilor cu ţările de origine ale migranţilor şi cu cele de tranzit, precum şi necesitatea investiţiilor concrete în Africa. Sunt amintiţi, astfel, cei 200.000 de euro contribuţie adiţională a Comisiei la Fondul fiduciar de urgenţă al Uniunii Europene pentru Africa, pentru a acoperi majoritatea nevoilor urgente pe parcursul lui 2017 cu precădere în Africa de Nord. Doar câteva minute mai târziu va vorbi, de la prezidiul Parlamentului European, prim-ministrul guvernului de acord național al Libiei, Fayez Mustafa al-Sarraj: „Libia e o ţară de tranzit pentru migranţii ilegali – suntem şi noi afectaţi, ca şi Europa”, insistând asupra consecinţelor nefaste ale fluxului migrator – apariţia unor bande de crimă organizată, infracţionalitate, boli, pierderi de vieţi omeneşti. „În sudul ţării condiţiile de viaţă s-au înrăutăţit”. În Libia, care are 4.000 km de frontieră terestră şi 2.000 de km de frontieră maritimă, „se fac eforturi mari pentru a le proteja, dar noi nu avem posibilitatea să facem asta singuri. Combaterea migraţiei ilegale prin ţara noastră trebuie să se materializeze într-un ajutor oferit Libiei. Soluţii definitive şi stabilitate, la asta trebuie să ajungem”. Reformarea sistemului european de azil
Preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, subliniază şi că „sistemul actual [de solicitare şi acordare a azilului] este cu totul defect: procedurile sunt prea complicate, prea laborioase – şi solicitanţii de azil nu sunt trataţi la fel în fiecare stat membru. Şi, din nefericire, e încurajat asylum shopping” – Juncker se referă la practica migranţilor de a aplica pentru azil în mai multe state sau, mai degrabă, la aceea de a solicita azil după ce au tranzitat alte state europene. „Comisia a propus reformarea sistemului european de azil, care să excludă acest fenomen. Nu trebuie să uităm niciun moment că în spatele cifrelor sunt femei şi copii care ar fi preferat să rămână acasă în loc să se înhame la acest drum periculos”.
Juncker trimite apoi la situaţia Italiei şi Greciei, „care fac dovada, minut de minut, de ce înseamnă solidaritatea”, pentru a emite şi un avertisment: „Solidaritatea nu e un drum cu sens unic – fiecare ţară trebuie să se achite de datoriile ei. Iar dacă unele refuză, Comisia trebuie să-şi respecte atribuţiile cu care a fost înzestrată pentru a corecta acest lucru. Nu-mi oferă însă niciun fel de satisfacţie să declanşez proceduri de încălcare a Tratatelor. Mi-ar plăcea foarte mult să conving statele pe alte căi de respectarea acestui principiu al solidarității”. Studiu de caz: solidaritatea italiană
Răsfirate pe parcursul după-amiezii sunt câteva intervenţii care, luate împreună, alcătuiesc o imagine semnificativă a situaţiei în care se află, mai cu seamă din 2015 încoace, Italia. E ţara aflată la propriu sub asaltul valurilor de migranţi – potrivit datelor Frontex, trei din patru migranţi care au ajuns în Europa anul acesta au intrat prin Italia; în primele cinci luni ale lui 2017 au sosit, pe Mediterana în Italia, peste 60.000 de persoane, cu 26% mai mult decât în aceeaşi perioadă a anului trecut.
(Operaţiunea Triton, 2016; foto: Frontex)
„E dificil pentru o ţară ca Italia, o peninsulă, să-şi protejeze 100% graniţele”, insistă Laura Ferrara, parlamentar european – dar cea mai reprezentativă dare de seamă îi aparţine lui Vincenzo Melone, comandant general al Corpului căpităniei portuare, reprezentantul Guarda Costiera la conferinţa de la Bruxelles. Un domn în costum alb cu epoleţi, o figură aparte între participanţii la conferinţă. Vorbeşte în italiană, cu patos, cu implicare: „Sunt ţări la Marea Mediterană care au responsabilitatea să-şi facă treaba lor. Dar e o enormă «gaură neagră», cum obişnuiesc să spun eu”.
Detaliază imediat: „Ce spun convenţiile? Convenţiile spun că ţările care aud apelul de ajutor [din partea ambarcaţiunilor transportând migranţi] trebuie să intervină, chiar dacă aceste apeluri vin din afara ariei lor de responsabilitate. Din nefericire, aceste lucruri sunt foarte bine cunoscute chiar de organizaţiile criminale. Aşa că acestea indică ambarcaţiunilor – ambarcaţiuni care sunt supraîncărcate, pline de femei şi copii – să direcţioneze apelurile de ajutor la centrala operativă a Gărzii de coastă italiană. Şi Garda, prin lege, trebuie să intervină; dacă nu o face, şi se întâmplă un dezastru, un naufragiu, să zicem, va răspunde din punct de vedere penal. Dar punctul nostru de vedere e că e o obligaţie morală să intervenim – şi din considerentul că dacă nu se intervine, cu siguranţă că vor fi şi morţi”.
Melone continuă: „Aşa se face că Garda de coastă italiană se găseşte, de fapt, în situaţia de a gestiona, a coordona operaţiuni de ajutor în jumătate din Marea Mediterană – deşi sunt 23 de ţări la Mediterană. Tocmai din acest motiv: pentru că primeşte solicitarea de a interveni, ca şi cum n-ar mai exista nicio altă ţară care să poată face asta, pentru că solicitările ajung în acea «gaură neagră» de care vă vorbeam şi circuitul se închide”. Mai departe, „persoanele salvate ajung în Italia. Pe parcursul anului trecut am salvat 180.000 de persoane. Din 1991 încoace, Garda de coastă italiană a coordonat operaţiuni de salvare a 900.000 de oameni – iar dintre aceştia, 500.000 în ultimii trei ani. Şi am avut şi situaţii cu adevărat critice: pe parcursul anului 2016 a trebuit să coordonăm, într-o singură zi, 53 de operaţiuni de salvare, aproximativ 7.000 de persoane. Iar Garda de coastă nu poate face asta doar cu propriile mijloace – avem resurse din partea Frontex şi a altor organizaţii nonguvernamentale. Eu sunt recunoscător că există organizaţii nonguvernamentale care se implică, pentru că graţie prezenţei lor reuşim să oferim ajutor”.
O intervenţie de 4 minute, aplaudată la scenă deschisă.
Şi completată, mai târziu, de un portret emoţionant al oraşului sicilian Catania, creionat de primarul Vincenzo Bianco: „Din 2016 încoace, pe coastele siciliene au venit 200.000 de persoane – şi numai în oraşul meu, Catania, aproape 20.000. Dintre aceştia, peste 1.000 de minori neacompaniaţi. Au venit chiar şi cadavre, pe care le-am îngropat în cimitirul din oraşul meu. Sunt 221 de cadavre îngropate în cimitirul din Catania, ultimul fiind al unui copil sirian care a fost rănit în timpul unui bombardament ISIS în Siria; a fost îngrijit la Florenţa şi, înainte de a muri, a cerut să fie îngropat în cimitirul nostru. Ne-am simţit singuri, domnule preşedinte, foarte singuri în aceşti ani. De multe ori am avut senzaţia că Uniunea Europeană nu a înţeles gravitatea fenomenului. Astăzi pentru noi e o zi foarte importantă: sunt de acord sută la sută cu propunerile preşedintelui Parlamentului European, preşedintele Comisiei Europene... Şi noi credem că dreptul de azil trebuie să vină pe baze europene. E inadmisibil că sunt persoane care vin din Siria, care în multe ţări nu sunt considerate ca îndreptăţite la azil. Să fim umani”. „Grecia nu trebuie să devină un depozit în care oamenii să fie captivi”
Şi mai e, desigur, şi cazul Greciei – care a primit, în primele cinci luni ale acestui an, conform datelor Frontex, aproximativ 9.900 de migranţi, majoritatea sirieni şi irakieni; dar cu 94% mai puţini decât în aceeaşi perioadă a anului trecut. Ministrul Politicii privind Imigraţia din Republica Elenă, Ioannis Mouzalas, va declara în plenul conferinţei de la Bruxelles: „De ce ne mirăm că vin refugiaţii? Au fost războaie în ultimii 20 de ani: Irak, Afganistan – şi-atunci cum să spui că eşti surprins? Războaiele conduc la migraţie. Schimbările climatice duc la migraţie. 1.000.000 de oameni au intrat prin Grecia înainte de acordul cu Turcia – iar noi ne-am ocupat de ei. O dată cu acordul UE-Turcia, situaţia devine gestionabilă”.
Primarul oraşului Atena, Georgios Kaminis, povesteşte din propria experienţă cu migranţii: „Atena a fost lovită serios de fluxul de refugiaţi, după cum ştiţi – un fenomen cu care nu ne mai confruntasem până atunci. La momentul acela nu exista nicio strategie naţională pentru gestionarea problemei”. Primarul aminteşte dificultăţile începutului, identificarea unui spaţiu municipal pentru găzduirea refugiaţilor, şi subliniază că, treptat-treptat, situaţia s-a îmbunătăţit. Chiar dacă „procedura de solicitare a azilului continuă să rămâne greoaie”, iar oraşul se confruntă şi cu o „creştere a euroscepticismului”. „Ca primar al Atenei, cred că gestionarea migraţiei e una dintre cele mai mari încercări ale secolului XXI”.
Konstantinos Morfidis, deputat în Parlamentul Elen, pune problema în termeni categorici: „Asistăm la o criză umanitară şi socială fără precedent”, trimiţând la „o corectă împărţire a responsabilităţilor”, la un mecanism corect şi sustenabil de alocare a refugiaţilor pe ţări membre UE, în funcţie şi de preferinţele acestora. În definitiv, „Grecia nu trebuie să devină un depozit în care oamenii să fie captivi. A sosit timpul ca Europa să arate seriozitate şi responsabilitate în această problemă. Fără a ataca problema de la bază, cauzele principale ale fenomenului, Uniunea Europeană va deveni un mare ONG”. Ce urmează
Comisarul european pentru migraţie, afaceri interne şi cetăţenie, Dimitris Avramopoulos, va sublinia, de asemenea, necesitatea unei bune cunoaşteri a coordonatelor migraţiei, a reformării sistemului european de azil („Dublin nu mai rezistă probei timpului, a evoluţiei fenomenului migrator – e nevoie de un nou Dublin”), readucând în prim-plan cuvântul-cheie al zilei, „solidaritatea”: „E nevoie de mai multă Europa – adică mai multă solidaritate, mai multă împărţire a responsabilităţii, angajament din partea tuturor statelor”. Dar, foarte important, e adusă în discuţie şi „coeziunea societăţilor noastre în viitor”: „Cum trăim împreună? Societăţile noastre au devenit diverse. Doar o integrare de succes va face procesul de migraţie o oportunitate”.
Câteva zeci de minute mai târziu, primarul oraşului belgian Mechelen, Bart Somers, va întări acest mesaj, unul dintre puţinii vorbitorii care abordează paşii de urmat post-migraţie, eforturile pentru integrare: „Să dăm migranţilor instrumente pentru a deveni parte a societăţii”. Câteva direcţii, dar unele care spun totul: „Învaţă-i limba. Luptă împotriva segregării, a discriminării, a a rasismului. Construieşte o comunitate, şi nu o singură identitate”. Somers pare să ştie ce spune: în 2016, City Mayors Foundation i-a acordat titlul de cel mai bun primar din lume („World Mayor”) tocmai pentru că a transformat Mechelen într-un model de integrare – în oraşul de 84.000 de locuitori (considerat la începutul anilor 2000 „bolnavul Belgiei”) trăiesc astăzi 128 de naţionalităţi, una din cinci persoane are rădăcini nord-africane, dar niciun locuitor nu a plecat să lupte în Siria sau Irak; iar Mechelen e considerat, într-un top alcătuit de „Financial Times”, unul dintre cele zece orăşele europene ale viitorului.
