Autor 13434 vizualizări


Holocaustul nazist și Gulagul sovietic au făcut împreună zeci de milioane de victime. Fiecare din rațiuni proprii și prin metode diferite. Naziștii au ucis oameni pe care-i considerau inferiori și de care nu se simțeau în niciun fel responsabili, în timp ce sovieticii și-au omorât și persecutat proprii cetățeni în virtutea unei utopii. Cele două fenomene, produse ale totalitarismului, au marcat un punct de cotitură în istorie, momentul în care oamenii au încetat să mai fie persoane, și au devenit cifre în cadrul unor statistici sau al unor cote și planuri de îndeplinit.

Termenul de Holocaust necesită de la început unele clarificări. În general, el este folosit pentru a defini fenomenul deportării și uciderii a circa șase milioane de evrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de către Germania nazistă. Se pună însă problema dacă trebuie să includem în definiția acestui termen și uciderea celorlalte grupuri care au avut de suferit de pe urma politicii de exterminare naziste. Dezbaterea e complicată și de faptul că mulți specialiști evrei consideră că termenul de Holocaust ar trebui să se refere exclusiv la crimele împotriva evreilor, aceștia fiind principala victimă a politicii naziste. Ce facem însă cu celelalte victime? E vorba de alte câteva milioane de oameni uciși în baza aceluiași principiu – cel rasial – și cu același scop:eliminarea raselor inferioare și, prin aceasta, purificarea etnică a spațiului destinat arienilor. În aceste condiții, fără a diminua prin aceasta tragedia evreilor, trebuie să includem în definiția Holocaustului și celelalte victime ale politicii naziste. Astfel, celor 6 milioane de evrei uciși li s-ar adăuga 2 milioane de polonezi, 2-3 milioane de prizonieri de război sovietici, între 200.000 și 500.000 (sau chiar mai mult) de țigani, 200.000 de persoane cu dizabilități și 15.000 de homosexuali .

Prin comparație, definiția termenului de „Gulag” e ceva mai clară. Înainte de toate, termenul reprezintă acronimul de la Glavnoe Upravlenie Ispravitelno-trudovîh Lagerei, adică Direcția Generală a Lagărelor și Coloniilor de Reeducare prin Muncă, instituția care a administrat, începând cu 1930, toate lagărele și coloniile de muncă din Uniunea Sovietică . Astăzi însă, semnificația termenului depășește această latură pur instituțional-administrativă. Scriitorul Alexandr Soljenițîn, prin cartea Arhipeleagul Gulag, a introdus termenul în limbajul comun, dându-i un sens mai larg, pentru a reprezenta întregul sistem de muncă forțată din Uniunea Sovietică (incluzându-i aici și pe cei deportați).

În primul rând, trebuie subliniată cea mai importantă deosebire dintre Holocaust și Gulag:dacă primul fenomen a presupus exterminarea grupurilor vizate, Gulagul urmărea, teoretic cel puțin, reeducarea prin muncă. Deși condițiile extrem de dure din lagărele și coloniile de muncă sovietice au dus la o mortalitate foarte ridicată în rândul condamnaților, Gulagul nu a cunoscut această latură a exterminării intenționate. În schimb, numărul persoanelor trecute prin Gulag e mai mare decât al victimelor Holocaustului (o estimare rezonabilă merge până la 14 milioane de oameni trecuți propriu-zis prin lagăr, plus alte 7 milioane deportate;nu includem aici și numărul celor morți în Gulag). Se impune însă și următoarea observație, adusă în discuție și de Soljenițîn:„oare să includem în valurile care au inundat închisorile și pe toți cei care au fost striviți înainte de a fi ajuns în celula închisorii” ? Alte câteva milioane de oameni au fost ucise în Uniunea Sovietică (executate, cu sau fără proces, sau exterminate prin înfometare) în perioada existenței Gulagului, iar acestea sunt victimele aceluiași sistem care a creat și Arhipeleagul.

 

Citește și Dragoste şi sex la Auschwitz şi în Gulag 

A doua deosebire importantă dintre Holocaust și Gulag stă în grupurile pe care aceste fenomene le-au vizat sau, mai bine spus, în principiile care au stat la baza identificării victimelor. Nazismul a ucis în baza principiului rasial:germanii, identificându-se cu o rasă superioară, au urmărit exterminarea raselor considerate inferioare și a acelor oameni care erau, în opinia lor, „nedemni să trăiască”. Între rasele inferioare, primul loc l-au ocupat, bineînțeles, evreii, aceștia fiind urmați de țigani și de slavi (astfel, polonezii și rușii sunt nu doar victime de război, ci și victimele ale ideologiei rasiale naziste). Sovieticii, în schimb, și-au trimis cetățenii în Gulag în baza altor principii:social (ca dușmani de clasă), etnic (naționalități „periculoase” din URSS) și politico-ideologic (oameni condamnați pentru uneltiri sau propagandă antisovietică).


Holocaustul:« În termeni logistici, uciderea în masă e mai simplă decât deportarea în masă»

Principala categorie vizată de politica de exterminare nazistă e reprezentată de evrei. Evreii, pe care Hitler îi considera rasă inferioară, trebuiau eliminați cu scopul purificării spațiului german. Însă exterminare fizică nu a fost plănuită de la bun început. Mai întâi, au fost gândite o serie de măsuri pentru „protejarea sângelui german” (Legile de la Nürnberg) și s-au conceput diverse planuri pentru expulzarea evreilor din spațiul german. Abia ulterior, în condiții create mai degrabă de evoluția războiului decât de o schimbare în ideologia nazistă cu privire la destinul evreilor, s-a ajuns la exterminare. Istoricul Timothy Snyder rezumă această idee foarte simplu:„germanii nu aveau să controleze niciodată teritoriile imense de care ar fi avut nevoie pentru o Soluție Finală reprezentată de deportare. În termeni logistici, uciderea în masă e mai simplă decât deportarea în masă.” 

Citește și Victimele totalitarismului

Evreilor le urmează țiganii și popoarele de origine slavă:polonezi, ruși, ucraineni și bieloruși, adică cei aflați în zona ocupată de Wehrmacht în timpul campaniei din Est. La rândul lor, aceștia erau considerați ca fiind rase inferioare care trebuie eliminate pentru a purifica acel Lebensraum destinat germanilor. De asemenea, au căzut victime Holocaustului și persoane (chiar și germani) considerate „nedemne” de a trăi din cauza unor dizabilități fizice sau mentale, precum și cei suferind de diverse boli ereditare. La fel ca în cazul evreilor, măsurile împotriva acestor categorii preced Holocaustul propriu-zis. În iulie 1933, a fost adoptată o lege privind sterilizarea obligatorie a celor cu boli ereditare, lege extinsă apoi și asupra altor categorii:bolnavi mintali, handicapați, dar și evrei sau țigani. Ulterior, aceștia au fost incluși în sinistrul program de eutanasiere sau au fost trimise în lagărele de exterminare.


Gulagul, sau «istoria canalizării noastre»

Autoritățile Uniunii Sovietice au arestat și condamnat la muncă forțată milioane de oameni considerați „dușmani interni” ce puneau în pericol existența statului . Lagărele și coloniile de muncă, a căror existență începe nu din 1930, odată cu înființarea propriu-zisă a GULagului, ci odată cu venirea bolșvecilor la putere, trebuiau să asigure reeducarea tuturor dușmanilor sistemului. Populația lagărelor a început să crească semnificativ la sfârșitul anilor '20 – începutul anilor '30, odată cu venirea la putere a lui Stalin.

Soljenițîn a scris ceea ce el numea „istoria canalizării noastre” împărțind victimele Gulagului în așa-zise valuri. Am avea, prin urmare, câteva mari valuri de arestați și deportați care au alimentat insulele arhipeleagului. Primul ar fi valul țăranilor, din 1929-1930, rezultat al renunțării la NEP și al începutului colectivizării forțate. Urmează valul anilor 1937-1938, anii Marii Terori în care NKVD arestează circa 1, 5 milioane de oameni . În cadrul acestui val, se remarcă grupul culacilor și al polonezilor, cele două categorii cele mai afectate de Marea Teroare, dar și alte naționalități de pe teritoriul Uniunii Sovietice:letoni, finlandezi sau estoni. Ultimele mari valuri sunt cele din 1943-1946 și 1948-1949, dominate de naționalitățile minoritare din URSS (mai întâi ceceni, inguși, tătari din Crimeea, karaceai, balkari și calmuci, urmați după război de germani, baltici, ucraineni și moldoveni). Acestora li se adaugă, potrivit lui Soljenițîn, valurile mai mici (sau „părâiașe”) ale burgheziei, ale membrilor de partid epurați, ale sabotorilor din agricultură și industrie, valul Kirov și, nu în ultimul rând, valul (marele val chiar) „paragrafului al zecelea”, prin care zeci de mii de oameni au ajuns în Gulag condamnați în baza faimosului – și ambiguului – articol 58, paragraful 10, adică pentru „propagandă antisovietică”.

Istoricul Nicolas Werth estimează că apogeul Gulagului a fost atins în anul morții lui Stalin, când 2.750.000 de oameni erau deportați în diverse regiuni ale Uniunii Sovietice sau închiși în cele 500 de colonii de muncă, 60 mari complexe penitenciare și 15 lagăre cu sistem special (pentru deținuții politici) . În total, numărul persoanelor trecute prin lagăr, al celor deportate și al celor morți în timpul condamnării depășește cifra de 20 de milioane. Acestor victime li se adaugă însă și alte câteva milioane executate prin împușcare sau, ca în cazul Ucrainei și Basarabiei, exterminate prin înfometare.

 

Citește și 13 ani de gulag pentru un snop de grâu

Prin urmare, la prima vedere, Holocaustul și Gulagul diferă foarte mult din punct de vedere al grupurilor vizate. Există totuși și asemănări. După cum am văzut, unele grupuri au avut de suferit atât de pe urma naziștilor, cât și de pe urma sovieticilor. Îi includem aici pe polonezi, ucraineni, bieloruși, baltici, dar și pe ruși. Aceștia au fost însă persecutați, parțial, din motive diferite. Naziștii i-au omorât pentru că îi considerau inferiori din punct de vedere rasial, dar, în fond, și pentru a controla mai bine teritoriile ocupate în Est. A existat, deci, și rațiunea politică care i-a „motivat” pe sovietici, care au persecutat aceste grupuri pentru că vedeau în ei un pericol la adresa construcției lor politice.


Germania:de la Legile de la Nürnberg la trenurile morții

Oricine citise Mein Kampf își putea da seama în 1933, la venirea lui Hitler și al său NSDAP la putere, că situația evreilor din Germania se va schimba radical. Ideea că se va ajunge la genocid ținea însă de domeniul fantasticului, căci cine își putea imagina că în centrul Europei civilizate milioane de oameni vor fi uciși pe principii rasiale?!

Persecutarea evreilor începe, așadar, din 1933, odată cu numirea lui Hitler în funcția de Cancelar. Încă din primele luni, naziștii boicotează afacerile evreilor și epurează administrația și universitățile de câteva mii de evrei . Are loc și un prim val de violențe:potrivit lui Jean-Marie Argelès, în 1933 au existat și cazuri de linșaj, 45 de evrei fiind uciși astfel. Ca urmare a acestor persecuții, aproximativ 40.000 de evrei părăsesc Germania în anul venirii la putere a lui Hitler.

Acestor prime acțiuni antievreiești li se adaugă, în 1935, Legile de la Nürnberg (Legile pentru Protejarea Sângelui German), prin care erau interzise căsătoriile și relațiile extraconjugale dintre evrei și germani. În același an, potrivit noii legi a cetățeniei, evreii nu mai erau considerați cetățeni germani și, ca atare, nu se mai puteau trata în spitalele de stat și nici nu mai beneficiau de educația de stat după vârsta de 14 ani.

Persecutați permanent, exilați de societatea germană și excluși din toate domeniile vieții publice, evreilor le era din ce în ce mai greu să ducă o viață normală. Ca atare, foarte mulți aleg să emigreze. Până în anul 1938, mai bine de 250.000 de evrei părăsiseră deja Germania și Austria. Majoritatea pleacă în Palestina (chiar în baza unui acord încheiat între guvernul german și autoritățile din Palestina) sau în SUA. Numărul foarte mare de emigranți va duce însă la impunerea unor limite imigrației evreiești, îngrădind astfel posibilitățile evreilor germani de a se refugia.

Anul 1938 a adus o schimbare radicală în viața evreilor germani, odată cu organizarea unui prim pogrom. Kristallnacht, sau Noaptea de Cristal, din noiembrie 1938, a demonstrat (dacă mai era nevoie de încă o dovadă) că evreii din Germania sunt complet lipsiți de apărare. Într-o serie de atacuri organizate de SS, dar la care participă și civili, mii de magazine, școli, spitale evreiești și sinagogi au fost distruse, fără ca autoritățile să intervină. În plus, au fost uciși aproximativ 100 de evrei, iar 30.000 au fost trimiși (temporar, ce-i drept) în lagăre de concentrare. Kristallnacht reprezintă momentul de cotitură în politica antisemită a Germaniei naziste, marcând trecerea de la persecuție indirectă la violență. În pofida acestei schimbări, aproape 200.000 de evrei vor rămâne în continuare în Germania. Unii nu au avut mijloacele financiare pentru a pleca;alții însă nu au vrut să plece și să părăsească țara de care erau legați.


Evreii în România comunistă

Sfârșitul războiului părea că va aduce și sfârșitul persecuțiilor împotriva evreilor. Acest lucru a fost valabil în cazul Germaniei, dar nu și în țările intrate după 1945 în sfera de influență a Moscovei, inclusiv în România.

Inițial, se părea că viața evreilor din România care au supraviețuit Holocaustului va reveni la normal. Însă idealurile evreilor de a fi integrați într-o societate democratică nu se potriveau cu planurile comuniștilor. Încă dinaintea instaurării regimului comunist, PCR a început să se amestece în chestiunile interne ale comunității evreiești. În primul rând, nici unul din cei doi lideri importanți ai comunității evreiești – Alexandru Șafran, rabinul șef, și dr. Wilhelm Filderman, conducătorul Federației Uniunii Comunității Evreiești – nu erau agreați de partid . Amândoi au fost forțați să părăsească țara în 1947 și au fost înlocuiți cu persoane fidele Partidului Comunist.

Înainte de toate, libertățile comunității evreiești trebuiau controlate, ca orice alt palier al societății, pentru că nimeni nu putea scăpa de controlul suprem al Partidului. La aceasta se adaugă problema sionismului, considerat o amenințare la adresa comunismului internaționalist . Prin urmare, propaganda comunistă din România a pornit o campanie împotriva ideii fondării unui stat al evreilor în Palestina și a interzis propaganda sionistă .

Evoluția politică din România i-a făcut pe mulți evrei să emigreze. Din cei aproximativ 430.000 de evrei aflați în România în 1947, 118.000 vor pleca până în 1951. Dintre aceștia, mulți au fost, cu siguranță, atrași de fondarea statului Israel;alții însă au plecat în Occident, cu precădere în America, în căutarea unei vieți mai bune, în condițiile în care România cădea iar sub umbra totalitarismului. Trebuie să fi contat și faptul că mulți evrei (comercianți, industriași, liber-profesioniști) au fost afectați de măsurile luate de noul regim de democrație populară (naționalizare, cooperativizare, lichidarea sectorului privat, exproprieri) . Au fost însă și evrei care nu au părăsit România. Unii au intrat, din convingere sau oportunism, în Partidul Comunist. Alții nu s-au implicat politic și au făcut tot posibilul pentru a duce o viață normală, lucru din ce în ce mai greu în condițiile în care statul a acaparat treptat toate sferele vieții publice, de la presă și educație până la viața spirituală și culturală.

 

Antisemitismul în Uniunea Sovietică

Teoretic, Uniunea Sovietică, țara internaționalismului proletar, trebuia să fie străină de valuri de antisemitism, mai ales după ce propaganda sovietică postbelică a făcut din Armata Roșie eliberatoarea evreilor persecutați de nazism. Evreii aveau să devină însă ultima țintă a terorii staliniste.

Timothy Snyder atribuie prima ruptură dintre conducerea sovietică și proprii săi cetățeni evrei faptului că, în opinia liderilor de la Kremlin, suferințele acestora ar fi putut diminua, într-un fel, suferințele poporului rus din timpul „Marelui Război pentru Apărarea Patriei” . Avem, așadar, o primă reticență față de evrei. Aceasta urma să fie întărită de fondarea, în 1948, a statului Israel, văzută ca o „provocare la adresa loialității evreilor sovietici” .

Prin urmare, sfârșitul anului 1948 și începutul anului 1949 aduc schimbări în politica oficială față de evrei, prin începutul unei campanii de eliminare a acestora din mai multe sfere ale vieții politice. Sunt dați afară ofițerii din Armata Roșie, activiștii din funcțiile de conducere ale Partidului (epurarările se opresc la nivelul Biroului Politic), iar mai mulți scriitori evrei sunt arestați . Cum au fost motivate aceste msăuri? Evreii se făceau vinovați de „naționalism evreiesc”, „sionism”, dar și de „cosmpolitism”. În aceste condiții, ei nu mai erau cetățeni de încredere și trebuiau supravegheați și controlați. De asemenea, începutul Războiului Rece și-a pus amprenta asupra viziunii lui Stalin asupra evreilor, care a început să creadă că „fiecare evreu este un naționalist și un agent al serviciilor de informații americane” .

În 1952, 13 evrei arestați cu trei ani înainte au fost executați, fiind condamnați pentru spionaj în favoarea americanilor. De asemenea, un grup de ingineri evrei de la combinatul metalurgic de la Stalino au fost executați pentru sabotaj . Iar la sfârșitul aceluiași an 1952 se întrezăresc primii pași spre ceea ce avea să fie cunoscut drept „procesul medicilor”:descoperirea unui „complot” condus de medici evrei, ce avea ca scop uciderea liderilor sovietici. Acesta urma să fie punctul culminant al campaniei antisemite începute cu patru ani înainte, dar a fost, din fericire, oprit de moartea lui Stalin din martie 1953.

Pe parcursul campaniei antisemite din URSS, evreii sovietici au fost, în cel mai bun caz, îndepărtați din funcțiile pe care le ocupau;cei mai puțini norocoși au sfârșit trimiși în Gulag sau executați. Moartea lui Stalin a pus rapid capăt acestei campanii antisemite, întârind astfel ipoteza că valul de antisemitism nu a fost altceva decât un alt produs al paranoiei lui Stalin.

 

*

 

Așadar, Germania anului 1938, România anului 1948 și Uniunea Sovietică a anului 1952 nu ofereau cele mai bune perspective cetățenilor de origine evreiească. Cea mai bună opțiune era, în fiecare caz, emigrarea (cu direcții predilecte Palestina/Israel și America), dar nu toți evreii au avut posibilitatea de a pleca;unii nici nu au vrut, de fapt, să plece. În aceste condiții, ei și-au asumat anumite riscuri. În cazul german, acestea au fost semnificativ mai mari:majoritatea evreilor rămași în Germania după 1938 au murit în lagărele de exterminare. În Uniunea Sovietică, numărul evreilor executați sau deportați în valul de antisemitism din anii 1948-1953 nu e de ignorat, dar nici nu e semnificativ în comparație cu numărul celorlalte victime ale Gulagului. Nu în ultimul rând, în România, evreii au avut mai multe șanse la o viață relativ normală, dar și aici au fost supuși persecuțiilor și controlului de partid.

 

 

 

 




Bibliografie


Courtois Stéphane, Cartea neagră a comunismului, București, Humanitas, 1998
Courtois Stéphane, O noapte atât de lungă. Apogeul regimurilor totalitare în Europa 1935-1953, București, Editura Vremea, 2008
Giurescu Dinu C. (coord.), Istoria Românilor, vol. IX – România în anii 1940-1947, București, Editura enciclopedică, 2008
Kershaw Ian, Hitler, germanii și soluția finală, București, Meteor Press, 2011
Kuller Hary, Opt studii despre istoria evreilor din România, București, Editura Hasefer, 1997
Manvell Roger, Fraenkel Heinrich, Heinrich Himmler. Viața sinistră a șefului SS-ului și al Gestapoului, București, Editura Meteor Press, 2011
Marie Jean-Jacques, Gulagul, București, Corint, 2001
Neuman Victor, Istoria evreilor din România, Timișoara, Editura Amarcord, 1996
Roske Octavian (coord.), România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. Represiunea, vol. I-II, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2012
Snyder Timothy, Tărâmul morții. Europa între Hitler și Stalin, București, Humanitas, 2012
Soljenițîn Alexandr, Arhipeleagul Gulag, vol. I, București, Editura Univers, 2008
Tismăneanu Vladimir (ed.), Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România:raport final, București, Humanitas, 2007