Autor 14505 vizualizări


În 1936, Sir Leonard Woolley descoperea în Siria, la vărsarea în Mediterana a râului Orontes, un sit cu totul și cu totul special: o așezare portuară unde apăreau urme ale prezenţei grecilor încă de la anul 800 î.e.n., dacă nu chiar și mai devreme. A fost începutul unei epopei a descoperirilor care, treptat, a conturat un tablou surprinzător: cei dintâi navigatori greci care au dominat mările la începutul epocii fierului, călătorind din Etruria până în Levant, nu au fost nici atenienii, nici spartanii, nici corintienii, nici ionienii din Asia Mică sau rhodienii, ci locuitorii insulei Eubeea.

Eubeea, sau Evia, cum se pronunță în greaca modernă, este a doua cea mai mare insulă elenă după Creta, având o suprafață de peste 3.500 km2 (cam cât județul Giurgiu). Având forma unei limbi lungi de pământ, paralele cu Grecia centrală – acolo unde se află astăzi orașele Atena și Thiva – este separată de continent printr-un canal subțire: în cel mai îngust punct, denumit strâmtoarea Evripos, distanţa dintre Eubeea şi masa continentală este de doar 40 metri. Deşi atât de mare şi de apropiată de Atena, insula este relativ puţin cunoscută turiştilor din afara Greciei. 

Centrul Eubeei este ocupat de un masiv muntos, dar insula, în cea mai mare parte a ei, posedă câmpii mănoase. De altfel, ea era recunoscută în antichitate pentru turmele de vite și hergheliile numeroase, destul de rare într-o Grecie cu relieful preponderent accidentat și solul sărăcăcios. Chiar numele insulei ar putea să fi fost format de la eu – „bine” şi bous – „bou”, cu înţelesul de „insula boilor bine hrăniţi”.

Pe câmpia lelantină, cea mai întinsă din Eubeea, situată în apropierea strâmtorii Evripos, au şi fost fondate principalele două cetăţi din antichitate: Chalkis şi Eretria. Numele lor, („cupru”, respectiv „cetatea vâslitului” sau „cetatea vâslaşilor”) poate fi privit deja ca o bună dovadă a celorlalte două ocupaţii esenţiale ale eubeenilor, pe lângă agricultură: prelucrarea metalelor, mai ales cuprul şi fierul, existente în cantităţi moderate pe insulă şi în apropierea ei, pe continent, şi navigaţia.

Istoria foarte timpurie a Eubeei în izvoarele antice 

În Catalogul Navelor din Iliada, acolo unde Homer trece în revistă oastea aheilor plecaţi împotriva Troiei, Eubeea ocupă un loc important: locuitorii, numiţi abanţi, trimit patruzeci de corăbii încărcate cu războinici, recrutaţi din şapte cetăţi, între care Chalkis şi Eretria sunt menţionate primele (Hom. Il. 2.536-545). Despre originea abanţilor, „suflând a mânie”, „tari de virtute”, „plini de războinic avânt”, „iuţi şi cu pletele-n spate”, aşa cum îi descrie Homer, nu se ştiu prea multe. Aristotel, citat de Strabon (Strab. 1.10.3), spunea că ar fi fost traci plecaţi din Grecia centrală, alţi autori, precum Plutarh (Plut. Thes. 5.1-4), susţin cu mult mai plauzibil că făceau parte din marele trib grecesc al eolienilor, peste care s-ar fi aşezat colonişti dintr-un alt trib elen, cel al ionienilor, veniţi din Atena. Cert este că dialectul înregistrat în inscripţiile eubeenilor este cel ionian, ceea ce pare să confirme informaţia lui Plutarh.

Toate sursele concordă în a-i prezenta pe abanţi şi mai apoi pe eubeeni ca fiind războinici de temut, luptând atât călare, cât şi pe jos, bărbăteşte, fără a recurge la arme cu lovitură de la depărtare, socotite ruşinoase, precum arcurile şi praştiile. La un moment dat, în jurul anului 700 î.e.n., între cele două mari cetăţi Chalkis şi Eretria chiar a început un război teribil pentru controlul câmpiei lelantine, denumit Războiul Lelantin, în care eubeenii şi-au demonstrat măiestria marţială şi în care au fost atrase, de o parte şi de alta, multe dintre cetăţile importante ale Greciei la acea vreme, precum Samosul şi Miletul (Thuc. 1.15; Hdt. 5.99).

Altfel, tradiţiile consemnate de Tucidide şi de Strabon îi consemnează drept întemeietorii primelor colonii greceşti din Sicilia – Naxos, Leontinoi şi Catana (actualmente Catania), încă de pe la 735 î.e.n., iar alţi autori notează cum aceiaşi eubeeni au fondat aşezări şi în Peninsula Chalkidică (azi Halkidiki) – numele vine, evident, tocmai de la cetatea Chalkis.

Informaţiile istorice sunt totuşi destul de vagi şi nu anunţau surprizele în lanţ pe care urmau să le aducă arheologii.

Primii greci ajunşi în Orient în epoca fierului 

În epoca bronzului (mileniului al II-lea î.e.n.), Eubeea fusese, ca şi Peloponesul sau Grecia Centrală, un teritoriu ocupat de ahei, purtătorii renumitei civilizaţii miceniene. În jurul anului 1200 î.e.n., civilizaţia miceniană dispare, într-un context istoric nu foarte bine cunoscut deocamdată: invaziile dinspre nord, revoltele interne, seceta şi foametea au fost propuse rând pe rând ca explicaţii ale prăbuşirii. O adevărată „epocă întunecată” s-a lăsat în următorii 300 de ani asupra întregii Grecii, Eubeea nefiind nici ea o excepţie: arheologii au descoperit numeroase dovezi că viaţa a continuat în proporţie covârşitoare în sate mici, unde locuitorii se ocupau cu agricultura de subzistenţă.

Din această cauză, descoperirile lui Woolley de la Al Mina, în nordul regiunii geografice Siria (căci altfel situl se află astăzi în regiuna Hatay din Turcia) au produs o adevărată senzaţie în lumea arheologilor. La doar două sau trei generaţii după ce grecii ieşiseră din evul lor întunecat, ei să fie prezenţi deja în număr mare în Orient?

Cele mai timpurii niveluri arheologice de la Al Mina, denumite convenţional de excavator nivelurile X-VII, au fost plasate cronologic între aproximativ 850 şi 700 î.e.n. Ele constau din clădiri destul de modeste de cărămizi de lut, construite pe fundaţii de piatră, comune în întreaga lume mediteraneană. În interiorul lor au fost găsite aproape 800 de fragmente ceramice greceşti, majoritatea venind de la anumite tipuri de cupe pentru consumul vinului (skyphoi), specifice insulelor din Marea Egee. Dar care insule? Analizele asupra argilei din care fuseseră confecţionate cupele au demonstrat fără putinţă de tăgadă că este vorba despre Eubeea.


De atunci au apărut tot felul de ipoteze. Woolley credea că identificase o colonie grecească – o cetate în toată puterea cuvântului. Alţii au văzut doar o factorie comercială (trading post) a eubeenilor pe teritoriul micului regat sirian Pattin (în limba proprie) sau Unqi (în documentele asiriene), de unde grecii puteau avea acces atât la produsele meşteşugăreşti ale Levantului, precum statuetele de fildeş, cât şi la metalele din estul Anatoliei sau chiar feluritele bunuri produse în Mesopotamia.

Cei mai sceptici cercetători au respins însă prezenţa masivă a grecilor la Al Mina, arătând că alături de fragmentele ceramice greceşti se găseau şi numeroase cioburi din vase levantine, pe care Woolley, într-o vreme în care arheologia era încă la începuturile ei, le-a ignorat în mare parte. Aceşti savanţi au presupus că, de fapt, numărul grecilor era restrâns şi că majoritatea vaselor greceşti erau aduse de fenicienii din Libanul de azi, comercianţi şi navigatori pricepuţi.

Nici până acum arheologii nu s-au pus de acord asupra caracterului aşezării de la Al Mina. De la descoperirea sitului, vase eubeene au mai fost descoperite în apropiere, la Tarsus, la Ras el Bassit, la Tell Sukas, niciodată însă în număr atât de mare. Cea mai plauzibilă variantă rămâne aceea că Al Mina fusese o aşezare autohtonă frecventată de numeroşi eubeeni, de o importanţă comercială deosebită – un fel de Singapore al antichităţii.

Oricum ar fi, prosperitatea aşezării se încheie brusc în jurul anului 700 î.e.n., trecerea de la nivelul arheologic VII la nivelul VI făcându-se după o pauză semnificativă şi cu importante schimbări de amenajare a habitatului. Cea mai plauzibilă explicaţie este aceea că aşezarea a suferit de pe urma repetatelor acţiuni militare în zonă ale Imperiului Asirian: unele surse greceşti cu mult mai târzii amintesc chiar de confruntări între asirieni şi greci în regiune, probabil în anul 696 î.e.n. Când, după câteva decenii, fragmentele ceramice greceşti reapar la Al Mina, ele nu mai aparţin eubeenilor, ci grecilor de pe coasta vestică a Asiei Mici.

Primele inscripţii scrise în alfabetul grecesc apar în... Italia 

Surpriza din Orient a fost urmată apoi de una de aceleaşi proporţii în Occident. Cu toate că, spre deosebire de Al Mina, autorii antici vorbiseră pe larg despre coloniile eubeene din Sicilia, despre aşezările greceşti din Italia peninsulară nu existau prea multe date la începutul secolului al XX-lea, doar câteva fragmente din Strabon şi Titus Livius. Cercetările sporadice făcute la Cumae, în Italia, lângă Napoli, dar şi în Sicilia, nu aduseseră încă dovezi clare privind vechimea aşezărilor greceşti din regiune, încă din secolul al VIII-lea î.e.n.

Între 1952 şi 1982, săpăturile italiene conduse de arheologul german Giorgio Buchner pe mica insulă Ischia, din dreptul anticei Cumae, au schimbat însă radical situaţia. Buchner a descoperit o aşezare şi mai ales o necropolă imensă, din care a săpat cam 500 de morminte. Ele dovedeau că, cel puţin de pe la 750 î.e.n., insula era locuită de o populaţie mixtă de eubeeni, fenicieni şi etrusci. La anul 700 î.e.n., numărul locuitorilor din insulă era de cel puţin 5.000, cel mult 10.000, imens pentru această perioadă istorică (se estimează că Bucureştii aveau 10.000 de locuitori abia la 1600 e.n.).

Ce ar fi putut aduce această mulţime de oameni de la sute şi mii de kilometri de depărtare pe mica insulă care, în antichitate, se numea Pithekoussai („insula maimuţei”)? Cel mai probabil, marile zăcăminte de fier din Italia, din Etruria (Toscana) în special, după cum par să demonstreze fragmentele de zgură descoperite de arheologi.


Cimitirul din această factorie occidentală a Occidentului a furnizat numeroase descoperiri spectaculoase, obiecte felurite din toate colţurile Mediteranei. De departe cea mai faimoasă este aşa-numita „cupă a lui Nestor”, un skyphos tipic eubeean, datând din jurul anului 730 î.e.n., pe care era scrijelită, până nu demult, cea mai veche inscripţie scrisă în alfabetul grecesc: „Cupa lui Nestor, bună pentru a se bea dintr-însa, cine bea din această cupă degrabă va fi cuprins de dorinţa pentru Afrodita cea cu frumoasă coroană”. Inscripţia reprezintă şi cea dintâi referire la poemele homerice, cupa lui Nestor fiind un cunoscut obiect din Iliada (Hom. Il. 11.632-637).

Mai recent, în anii 1990, arheologii au descoperit o inscripţie şi mai veche, la Osteria del’Osa, în Latium, aproape de Roma. Pe o ulcea din mormântul unei femei, datat la 775 î.e.n., fuseseră inscripționate literele E Y L I N, venind probabil de la eulinos, „bună la ţesut”. Descoperirea demonstrează că, încă dinainte de a se aşeza la Pithekoussai, călătorii şi negustorii eubeeni explorau Italia în căutarea metalelor de care aveau nevoie.

Eubeenii la ei acasă: Lefkandi  

În 1964, britanicii Mervyn Popham şi Hugh Sackett au început săpături arheologice lângă orăşelul Lefkandi, în apropierea anticei Eretria. Încetul cu încetul s-au acumulat descoperiri tot mai interesante, datând încă din perioada întunecată a Greciei, astfel încât, în 1982, imaginea despre nivelul de civilizaţiei al Eubeei între 1000 şi 700 î.e.n. era total schimbată. În necropolele de lângă Lefkandi se găseau mai multe grupuri de morminte ale unor războinici redutabili şi comercianţi prosperi, ale căror inventare bogate în obiecte preţioase i-au dus imediat cu gândul pe cercetători la modul de viaţă al eroilor din Iliada. Lănci, săbii, săgeţi, podoabe aduse de peste mări şi ţări, vase meşteşugit lucrate, toate reconstituie imaginea unei societăţi aflate la apogeu, cu mult mai strălucite decât majoritatea celorlalte comunităţi greceşti contemporane.

De departe cea mai spectaculoasă descoperire a fost aceea a unui tumul imens datând de pe la 950 î.e.n. (numai construcţia de piatră de sub movila de pământ are 50 metri lungime!). În interior erau înmormântaţi un bărbat, împreună cu armele sale, şi o femeie, cu impozante bijuterii. Mormântul conţinea numeroase obiecte provenite din Egipt, Fenicia sau Cipru. Activităţile ulterioare pe care arheologii le-au documentat în apropierea tumulului demonstrează că, la scurtă vreme după înmormântarea celor două personaje importante, în memoria lor exista un cult, iar movila de pământ devenise deja un loc sfânt, denumit de specialişti Heroon.

Cum reconstruiesc specialiştii istoria timpurie a Eubeei? 

Istoricii au pus cu răbdare cap la cap informaţiile furnizate de puţinele surse scrise şi de impresionantele descoperiri arheologice. Detaliile concluziilor la care au ajuns sunt evident supuse riscului de a fi schimbare de noi descoperiri spectaculoase, dar esenţialul pare a fi definitiv: eubeenii au fost cei dintâi greci care au dezvoltat un comerţ înfloritor peste mări în epoca fierului, trecând peste vicisitudinile evului întunecat.

Ce i-a favorizat, nu se ştie cu siguranţă. Se pare că zăcămintele de fier şi de cupru de pe insulă şi din apropierea ei au atras de timpuriu negustori fenicieni şi că, treptat, eubeenii au deprins de la ei arta navigaţiei, poate şi noi tehnici metalurgice. Îmbogăţiţi de pe urma comerţului cu fenicienii, aflând de la ei şi despre explorările lor din Mediterana – fenicienii ajunseseră în Sardinia şi Spania probabil încă din 900 î.e.n. – eubeenii au început să le calce pe urme partenerilor de negoţ. Este foarte posibil ca principala lor activitate să fi fost aceea de comercializare a metalelor, pe care le procurau din Italia, le prelucrau iniţial la Pithekoussai şi le transportau apoi până în Levant, debarcându-le la Al Mina. O parte însemnată a metalelor trebuie să o fi folosit şi la ei pe insulă, pentru crearea panopliilor deosebite descoperite în mormintele de la Lefkandi, pe care le utilizau cu măiestrie în războaiele în care erau vestiţi.

Că eubeenii au avut un rol preeminent în comerţ este dovedit şi de faptul că, pentru multă vreme, o parte a grecilor au folosit ca unitate de măsură a masei talantul euboic (cca. 26 kg). Mai mult, este posibil ca eubeenii să fi fost primii greci care au preluat şi adaptat alfabetul de la fenicieni, din aceeaşi nevoie de a-şi înregistra mărfurile. Numărul relativ ridicat de inscripţii timpurii scrijelite pe vase eubeene este fără îndoială un argument în acest sens.

Cum se face însă că dominaţia eubeeană a trecut lăsând atât de puţine urme? Este dificil de spus. Se bănuieşte că războiul fratricid dintre cele două mari cetăţi, Chalkis şi Eretria, derulat probabil în jurul anului 700 î.e.n. sau poate puţin mai târziu, a produs mari pierderi eubeenilor. În Orient, campaniile militare ale asirienilor par să le fi afectat grav comerţul. Deja începând cu 650 î.e.n., corintienii şi ionienii din vestul Asiei Mici încep să domine căile maritime care înainte fuseseră apanajul eubeenilor. Nu mult după aceea, Eubeea era devastată de perşi în timpul războaielor medice şi intra apoi sub dominaţia Atenei lui Pericle. Gloria demult trecută, aflată la zenitul ei într-o epocă în care grecii abia învăţau să scrie folosind alfabetul, fusese deja uitată...

Post-scriptum. Eubeeni în Marea Neagră? 

Cercetările cele mai recente dovedesc că eubeenii ar fi colonizat parţial Peninsula Chalkidică (Halkidiki) încă înainte de a porni spre Orient sau Occident. Ceramică eubeeană datând deja din jurul anului 1000 î.e.n. a fost descoperită în morminte şi în sanctuare de la Mende şi Torone. Mai târziu, în secolul al VIII-lea î.e.n., valuri mult mai mari de colonizatori s-au aşezat pe toate ţărmurile peninsulei, la Aphtys, Aeneia, Scione, Stagira, Akanthos, iar în 685 î.e.n., conform tradiţiei, participau la fondarea coloniei Chalkedon, pe malul asiatic al Bosforului, dovedind deschiderea eubeenilor de a se aventura şi spre nord. Să fi trecut ei oare şi de Bosfor, în Marea Neagră?

În Muzeul de Arheologie Clasică de la Cambridge, două fragmente ceramice de provenienţă eubeeană, datând de la sfârşitul secolului al VIII-lea î.e.n. au aplicate cu cerneală marcajele de inventar IS 1 şi IS 2, ca şi cum ar proveni de la Histria, una dintre cele mai vechi cetăţi din Marea Neagră, fondată în jurul anului 650 î.e.n. Ele sunt singurele astfel de fragmente din întreaga regiune a Mării Negre, fiind donate muzeului de arheologul britanic C.A. Rodewald.

În 1939, în timpul vizitei sale de la Histria, el primise cadou de la responsabila cu ceramica de pe şantier, Marcelle Lambrino, 27 de cioburi, dintre care se presupunea că fac parte şi cele două eubeene. După ce Rodewald le-a donat muzeului, împreună cu cioburi colectate şi de pe alte situri din Grecia, fragmentele ceramice au fost aşezate în cutii în apropierea locului de depozitare a ceramicii de la Al Mina. Deşi pe ambele fragmente marcajul este clar, marii specialişti britanici în ceramică Robert Cook şi John Boardman consideră că, cel mai probabil, el a fost aplicat greşit şi că cele două importante artefacte provin, în realitate din Orient.

Deocamdată se pare că iscusiţii comercianţi şi războinici din Eubeea, primii greci care au călcat pe urmele fenicienilor în a uni Orientul şi Occidentul, nu au ajuns şi pe ţărmurile Mării Negre. Dar, după cum am văzut deja în acest articol, nu se ştie niciodată ce surprize ne rezervă arheologia...

Bibliografie 

Alexandrescu, Petre, „Les Eubéens et le début de la navigation en Mer Noire”, în L’Aigle et le Dauphin. Etudes d’archéologie pontique, Bucureşti – Paris, Editura Enciclopedică – de Boccard, 1999, 1-16.

Boardman, John, „Al Mina and History”, în Oxford Journal of Archaeology, vol. 9, 169-190.

Lemos, Irene, „The Lefkandi Connection: Networking in the Aegean and the Eastern Mediterranean”, în L. Bonfante and V. Karageorghis (eds.), Italy and Cyprus in Antiquity: 1500-450 BC. Proceedings of an International Symposium held at the Italian Academy for Advanced Studies in America at Columbia University, November 16-18, 2000, Nicosia, Severis Foundation, 215-226.

Ridgway, David, The First Western Greeks, Cambridge, Cambridge University Press, 1992.

Tiverios, Michalis, „Greek Colonisation of the Northern Aegean”, în G. Tsetskhladze (ed.) Greek Colonisation: An Account of Greek Colonies and Other Settlements Overseas, vol. II, Leiden/Boston, Brill, 2008, 1-154.

Walker, Keith, Archaic Eretria. A Political and Social History the Earliest Times to 490 BC. Londra-New York, Routledge, 2004.