Eterna Alba Iulia - de la castru roman la cetatea tuturor românilor

Autor 3136 vizualizări


A vorbi sau a scrie despre Alba Iulia înseamnă a vorbi despre însuși neamul românesc, despre însăși România. Niciun loc de pe cuprinsul țării noastre nu este încărcat de atâta vibrație istorică, de atâta emoție patriotică, precum anticul Apulum, devenit Bălgradul triumfalei intrări a lui Mihai Viteazul la 1 noiembrie 1599, cetatea înfiorătorului supliciu suferit de martirii neamului, Horia și Cloșca, transfigurată într-o astrală clipă de 1 decembrie 1918 în tărâmul supremei descătușări și bucurii pentru o națiune ce va să se nască.

Iașii teilor lui Eminescu vor rămâne de-a pururi orașul celor Trei ierarhi, ai Junimii și ai dramaticului refugiu din anii 1917-1918. Clujul, locul de naștere al celui mai însemnat rege al Ungariei, Matei Corvinul, dar și urbea lui Emil Racoviță, a lui Janos Bolyai și a lui Lucian Blaga, va fi pentru totdeauna capitala celei mai dorite și visate provincii românești. Craiova e istorica cetate a banilor, în frunte cu cel mai vestit dintre ei, viteazul Mihai. Constanța, meleagul sfâșietorului exil al lui Ovidiu, a ajuns din 1878 poarta românească la luciul de apă al lumii.

Bucureștii, deveniți într-un singur veac – cel de-al XIX-lea – dintr-un prăfuit, dar activ târg aflat la porțile Orientului, „micul Paris”, trăiesc din 1918 statutul unei adesea contestate și excentrice – din punct de vedere geografic – capitale a României Mari. Însă doar Alba Iulia va purta în veac pecetea de neșters a românismului împlinit.  

„Cetatea albă”

Alba Iulia intră în istorie sub numele de Apulum, denumire ce trimite evident la vigurosul trib dacic al apulilor, unul dintre numeroasele triburi trăitoare pe teritoriul de la nord de Dunăre. În timpul stăpânirii romane, Apulum este unul dintre importantele centre urbane ale provinciei, reședință de garnizoană a Legiunii a XIII-a Gemina.

Următoarea mie de ani, așa-numitul „mileniu întunecat”, din cauza aparentei lipse a izvoarelor scrise despre romani, Apulumul o traversează cu discreție istorică, răsărind la începutul mileniului II ca o cetate transilvană tipică dinastiei arpadiene (890-1301) a Ungariei. Importantul statut pe care îl avusese Apulum în perioada romană a făcut ca până târziu să persiste confuzia între Alba Iulia și vechea capitală a regatului dacic, Sarmizegetusa, devenită încă din timpul lui Traian centru administrativ al Daciei Romane sub numele de Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Alba Iulia, oraș străvechi și vestită reședință episcopală, care se leagă de amintitele șapte scaune săsești ca un fel de regiune de mijloc, se numea odinioară Zarmiz Dacia, căci a fost capitala regilor Daciei, ceea ce se poate vedea din vechile monumente care se găsesc acolo în mare număr, afirmă Georg von Reicherstorffer (1495-1554), geograf, istoric și diplomat sas.

Nu va fi singura inadvertență istorică căreia îi va cădea victimă Alba Iulia: „Cetatea aceasta fiind clădită după ocuparea Belgradului de la Dunăre, i se dăduse numele de Belgrad”, va menționa, total inexact, călătorul și cronicarul turc Evliya Celebi (1611-1684) în jurul anilor 1660-1661. În realitate, în afara reverenței nostalgic-istorice pe care Celebi i-o face sultanului Soliman Magnificul, care într-adevăr cucerise în 1521 Belgradul sârbesc, deschizând lacătul Europei Centrale, nimic nu corespunde adevărului istoric.

Confuzia vine de la faptul că în spațiul sud-est european existau patru centre urbane ce purtau aproximativ același nume de orașul alb sau cetatea albă. Avem în primul rând Cetatea Albă de la gurile Nistrului, care împreună cu Chilia, reprezenta poarta de intrare în Moldova, aducătoare de mari beneficii economice, în principal datorită vămilor încasate aici. Denumită de genovezi în veacul al XIII-lea Asprokastron, iar de turci Akkerman – ambele nume însemnând, de fapt, același lucru, adică Cetatea Albă – ea va fi cucerită de otomanii lui Baiazid al II-lea în 1484, lovitură grea pentru Ștefan cel Mare care luptase mult să păstreze ambele cetăți și care va încerca totul pentru a le recupera. În zadar însă.

Mai apoi, exista mult mai celebra Alba Regala (în ungurește Székesfehérvár), tradiționalul loc de încoronare și înmormântare al regilor Ungariei, aflat la 50 de kilometri de Buda. Evident, mai există Belgradul sârbesc, oraș aflat la confluența râului Sava cu Dunărea.

Cât despre personajul nostru urban pe care îl evocăm astăzi, el își trage denumirea de la Iuliu sau Gyula, un conducător local ce a stăpânit zona în jurul anului 1000 și care a intrat în conflict cu ungurii regelui Ștefan cel Sfânt (997-1038). Deci avem de-a face cu o denumire care astăzi s-ar putea traduce prin orașul alb al lui Iuliu, epitetul coloristic datorându-se faptului că majoritatea edificiilor construite în oraș aveau culoarea albă, fiind ridicate din marmura vechilor temple și vile romane.

 „Și s-a stins lumina lumii”

Hazardul istoric face ca într-adevăr să existe o legătură între Belgradul de pe Dunăre și cel de lângă Mureș. În 1456 Mahomed al II-lea Fatih (Cuceritorul) asediază Belgradul sârbesc, forțând expansiunea otomană spre Buda și Viena, iar de acolo mai departe, spre Cetatea Eternă, Roma, visul mereu reînnoit, dar niciodată împlinit al sultanilor de pe malul Bosforului.

Cel care i se opune Cuceritorului este Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, principalul comandant militar al creștinătății în acel moment. Iancu, originar dintr-o veche familie românească din Hunedoara, urcă rapid treptele ierarhiei militare și administrative, ajungând – după ce obținuse funcțiile de comite de Timișoara, ban al Severinului și voievod al Transilvaniei – la cea mai înaltă funcție în statul maghiar, cea de regent sau guvernator (1446-1452).

Iancu a fost timp de două decenii pavăza creștinătății împotriva asaltului otoman asupra Europei, obținând numeroase și strălucite victorii împotriva turcilor. Dar Iancu de Hunedoara a fost mai mult decât un strălucit militar și iscusit diplomat. El a fost un vizionar dublat de un om de acțiune. În concepția voievodului transilvănean stoparea avansului Semilunii se putea face numai prin efortul conjugat al celor trei țări românești (Transilvania, Țara Românească, Moldova).

În consecință, el a urmărit cu tenacitate impunerea pe tronurile celor două țări românești extracarpatice a unor domnitori (Vlad Dracul și Vlad Ţepeș în Țara Românească, Bogdan al II-lea în Moldova), care să-i împărtășească ideile și acțiunile antiotomane. În acest sens putem afirma că Iancu de Hunedoara este un precursor al ideii de unitate națională, văzută de el ca o garanție a succesului luptei antiotomane.

Iancu de Hunedoara şi Ioan de Capistrano conduc armata împotriva turcilor, în bătălia de la Belgrad, 1456

Evident, cea mai importantă victorie a lui Iancu de Hunedoara a fost cea de la Belgrad, din 21-22 iulie 1456, victorie care a dat Regatului Ungariei un răgaz de șapte decenii înainte de a sucomba în mlaștinile de la Mohacs (1526). Din păcate, la doar câteva zile de la uluitoarea biruință obținută pe 11 august, Iancu se stingea, răpus de ciumă, în tabăra de la Zemun, lângă Belgrad. Trupul său a fost adus la Alba Iulia și îngropat în catedrala catolică de aici. Pe lespedea sa funerară, credinciosul și statornicul său tovarăș de arme, călugărul franciscan Ioan de Capistrano, a gravat cu litere de veșnicie următorul epitaf: „Și s-a stins lumina lumii".

Eroul

Proiectul lui Iancu de Hunedoara va fi reluat într-o altă formă, superioară, de către domnitorul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), dar cu aceeași motivație, cea de coagulare a eforturilor românești în vederea eliberării de sub dominația otomană. Imediat după bătălia de la Șelimbăr (28 octombrie 1599), în care Mihai îl învinge pe cardinalul-principe al Transilvaniei, filoturcul Andrei Bathory, acesta intră în Alba Iulia, unde este întâmpinat cu un nemărginit și sincer entuziasm de către locuitorii cetății.

Ardealul întreg îi zăcea la picioare” – consemna Nicolae Iorga – „în pulberea sângeroasă a înfrângerii de la Şelimbăr. Atunci minunea după care trei sute de ani încheiaţi nu ni poate ieşi din minte, cum nu ni va ieşi cât vom dăinui pe lume, se împlini”. Dar mai bine să-l lăsăm pe Nicolae Bălcescu, cel mai pasional cronicar al faptelor Viteazului și cel care, prin a sa ”Românii supt Mihai Voevod Viteazul” a lăsat generațiilor viitoare o adevărată Biblie a unionismului românesc, să evoce ziua de 1 noiembrie 1599, cea mai importantă zi din istoria românilor de până atunci:

„În aceeași zi, luni 1 noiemvrie, Mihai-Vodă, intră cu mare pompă în capitala Ardealului. Intrarea s-a făcut prin poarta Sfântul Gheorghe. De la această poartă până la nesc, sta înșirați ostașii de ambe părțile ale uliței în mai multe rânduri, în dosul cărora se grămădise mii de mii de popor. Înainte venea episcopul și clerul său, isnafurile (breslele, n.n.), orașului, apoi o bandă de muzică ce se compunea din opt trâmbițe, care cu multă armonie modula sonurile (sunetele, n.n.) lor, de atâtea tobe de oțel pre obiceiul turcesc, de un bun număr de flaute și flasinete. În urma acestei orchestre venea Mihai, călare pe un măreț cal alb. Opt paji învestiți cu mare eleganță încungiura calul domnului. Înaintea lui opt șeizi (rândași, n.n.) duceau de frâu opt cai acoperiți cu șele prețioase, lucrate cu aur și argint și împodobiți cu pene mari [...] Mihai purta pe cap un calpac (căciulă domnească, n.n.) unguresc împodobit cu o egretă neagră cu pene de erodiu (stârc alb, n.n.), legate cu o copcă de aur [...] tunică albă de aceiași materie; de brâu atârna o pală (sabie, n.n.) împodobită cu aur și rubine”.


Basorelief reprezentându-l pe Mihai Viteazul la momentul unirii, montat pe faţada Palatului princiar din Alba Iulia

Odată cu triumfala intrare a lui Mihai pe poarta Sfântului Gheorghe (dărâmată de austrieci în prima jumătate a veacului al XVIII-lea), intra și Alba Iulia pe poarta cea mare, de sărbătoare, a istoriei românilor. „De la 1600 nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloșul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată și desăvârșită poezie.” (Nicolae Iorga).

Într-adevăr, dacă unirea niciodată n-a mai putut fi gândită fără a face amintire de fapta domnului Țării Românești, nici Alba Iulia n-a mai putut fi evocată altfel decât cetatea-leagăn a unirii celei mari. Era doar o chestiune de timp și de oportunități istorice favorabile până când unirea tuturor românilor avea să se realizeze, de data aceasta pentru totdeauna.

Citește și: 

Românul Iancu de Hunedoara: legendă, o enigmă și un miracol

Mihai Viteazul și prima Unire a românilor

" "