Autor 19240 vizualizări


Călătorul ce iese din mica gară Estoril, după o jumătate de oră cu trenul de la Lisabona, dă mai întâi cu ochii de un cazino care domină deschiderea parcului exotic spre mare. Lăudat de portughezi ca fiind cel mai mare local de acest fel din Europa, cazinoul și-a câștigat faima în Al Doilea Război Mondial și imediat după, când devenise locul de întâlnire al spionilor, al regilor detronați și aventurierilor. Nu întâmplător, în imediata apropiere, într-un cartier rezidențial, pe Rua do Alentejo, se distinge fosta vilă „Mar y Sol”, unde a locuit „Rei Carol” al României în ultimii cinci ani de viață.

 

„Foștii regi se adăpostesc la Lisabona”, se intitula un articol apărut în 3 martie 1952, în „The Milwaukee Journal”. Subtitlul e grăitor pentru starea de spirit surprinsă:„Își petrec timpul pregătiți permanent să caute noi refugii în caz de pericol”. Exponenții a cinci familii regale dădeau, potrivit ziarului american, strălucire comunității refugiaților de pe malul Atlanticului:Carol al II-lea, fostul rege Umberto al Italiei, Don Juan de Bourbon – moștenitorul tronului Spaniei, un conte de Paris, Henri de Orleans, și arhiducele Franz Iosif din Casa de Habsburg. Lor li se adăuga amiralul ungur Horthy, care cochetase și el cu instituția monarhică, în cei 24 de ani cât fusese regent al Ungariei.

Fostul suveran al României se distingea prin pasiunea pentru muzică, autorul reportajului numindu-l „disk jockey-ul comunității de regi exilați”. Căsătorit civil din iulie 1947 cu Elena Lupescu, Carol primise, în octombrie același an, după trei ani de așteptare la Rio de Janeiro, permisiunea autorităților portugheze să se stabilească la Estoril. La „Mar y Sol”, în vara lui 1949, a avut loc cununia religioasă a cuplului, într-o dublă ceremonie, în cursul căreia s-a căsătorit și Ernest Urdăreanu, controversata mână dreaptă a regelui, cu Monique Urdăreanu, cea care avea să moștenească vila, la moartea Elenei Lupescu, în 1977.

O colonie regală la Atlantic

În acei primi ani ai Războiului Rece, „savantul” cercului regilor exilați era considerat arhiducele de Habsburg, grație laboratorului pe care și-l construise în garaj, în vreme ce octogenarul Horthy impresiona prin rezistența fizică probată în lungi plimbări și reprize de înot.

Dar în centrul atenției era mai ales, prin orgiile ajunse de pomină, Umberto al II-lea, intrat în istoria Italiei ca „regele din mai”, după o domnie de 35 de zile, în 1946. Printre „cuceririle” sale s-au numărat, se spune, regizorul Luchino Visconti şi actorul Jean Marais. Visconti n-a făcut, de altfel, nici mai târziu un secret din orientarea sa sexuală, între relaţiile lui figurând şi aceea cu Franco Zeffirelli, regizorul seriei TV „Iisus din Nazareth”. Iar Jean Marais, spre dezamăgirea admiratoarelor, a trăit o lungă poveste pasională și cu scriitorul Jean Cocteau.

Singurul din această augustă colonie cu șanse să mai ajungă pe tron era fiul lui Don Juan:ducele de Asturia, Juan Carlos, a cărui încoronare la majorat fusese promisă de generalul Franco. Se va întâmpla în 1975, după moartea dictatorului, dar Juan de Bourbon, tatăl actualului rege spaniol, a renunțat abia doi ani mai târziu la propriile pretenții la tron. O poveste de familie care amintește, oarecum, de joaca de-a tronul dintre Carol al II-lea și fiul său Mihai.

Exil de lux

Foto:Don Juan de Bourbon, fotografiat de fiul său, Alonso (Estoril, 1947)

La două luni după instalarea la Estoril, fostul suveran român a primit vestea abdicării regelui Mihai. Reacția din însemnările sale zilnice indică prăbuşirea oricărei umbre de speranţă de a mai reveni la putere:„M-a apucat o furie auzind această ştire;cine dracul l-a pus pe Mihăiţă să se întoarcă, ca, după o săptămână, să plece în condiţiile cele mai urâte şi dând către popor o proclamaţie ruşinoasă. Nu numai că abdică pentru el şi urmaşii săi, dar spune, în proclamaţie, că lasă poporului grija de a-şi alege felul cum doreşte să fie guvernat, considerând că monarhia este un obstacol serios în calea dezvoltării democratice a Ţării. Mă sufocă ideea că fiul meu, ca suveran, să poată să-şi puie iscălitura sub un document astfel redactat”.

De la părăsirea tronului, la 6 septembrie 1940, și, a doua zi, a țării, într-un tren urmărit și atacat, în drum spre granița iugoslavă, de legionari, Carol căutase permanent motive pentru a-și hrăni iluzia întoarcerii. Ajuns în Elveția, în toamna tragicului an ’40, cu 12 vagoane de tren încărcate cu obiecte de patrimoniu, armuri, bijuterii și tablouri, Carol a poposit cu Elena Lupescu la Lugano.S-au îndreptat, apoi, către Portugalia. În Spania, însă, din ordinul lui Franco, au fost siliți să se instaleze într-o stațiune lângă Barcelona, de unde au fugit în martie 1941, temându-se de extrădare. Ajunși în Portugalia, s-au îmbarcat pe un pachebot american cu destinația Cuba. După un periplu prin Caraibe, Carol și Duduia s-au așezat, până în vara lui 1944, la Ciudad de Mexico.

De aici, fostul monarh a urmărit desfășurarea războiului, cu speranța că ar putea obține sprijin pentru revenirea pe tron. Declarat indezirabil în SUA, a fost contactat, în schimb, de trimiși sovietici.La 5 iulie 1943, consemna în jurnal:„Trebuie să m-apropii de Ţară, ca să pot de acuma lua o mai strânsă legatură cu ea”. Speranțele-i pălesc, însă, la 23 august 1944, când nota dezamăgit:„După primul moment de stupefacţie, căci s-a aplicat întocmai programul meu, a urmat unul de dezgust faţă de atitudinea Sovietelor, care, acuma clar se vede, au jucat pe două tablouri şi au ales pe cel din Ţară, ca fiind cel mai uşor. Pe mine m-au ţinut cu vorba timp de cinci luni. Iar acuma iată că acel escroc politic, Maniu, câştigă prima manşă asupra mea. Pentru Ţară este o soluţie fericită, pentru mine însă una mult mai puţin”.

A părăsit, totuși, Mexicul, în toamna anului 1944, pentru a fi mai aproape de evenimente, dar s-a împotmolit la Rio de Janeiro, pentru că anglo-americanii făceau presiuni asupra portughezilor să nu-l primească.

Foto:Fostul rege Umberto al II-lea al Italiei, alături de fiicele sale, la Estoril, în anii '50

 

„O creangă putredă în dinastie”

În alegerea Portugaliei ca loc de exil au contat nu doar neutralitatea ei, regimul lui Salazar și poziţia geografică prielnică părăsirii Europei în caz de pericol. Casa Regală a României era, de la urcarea pe tron a lui Ferdinand, înrudită cu dinastia portugheză de Braganca. Mama regelui Ferdinand, infanta Antonia, fusese fiica reginei Maria a II-a a Portugaliei. Aşadar, Carol al II-lea era strănepotul familiei domnitoare la Lisabona până la începutul secolului al XX-lea, dinastie înrudită, prin căsătoria bunicilor săi, cu Casa de Habsburg.

Regele aventurier s-a bucurat de o ascendenţă strălucită, la înălţimea căreia, din păcate, nu a reuşit să se ridice. E adevărat, a reuşit să smulgă vieţii ceea ce tatăl său nu a avut. Ferdinand renunțase, la cererea regelui Carol I, la iubirea pentru Elena Văcărescu, acceptând să se căsătorească cu Maria, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. La 25 de ani, Carol arăta cât de puțin moștenește din spiritul de sacrificiu ori din înțelepciunea părintelui său. Și-a părăsit, în vara anului 1918, regimentul din Moldova și a fugit la Odessa, pentru a se căsători cu Ioana Lambrino. De aici, și-a anunțat familia că renunță la tron. Alexandru Marghiloman îi spunea, profetic, regelui Ferdinand:„Îi sunt indiferenţi oamenii şi dă dovadă de o lipsă de judecată care nu anunţă nimic bun în viitor”.

Contrară statutului Casei Regale, căsătoria a fost anulată. Prinţul dezertor a fost trimis la o mănăstire, apoi pe front împotriva bolșevicilor unguri, de unde a renunțat a doua oară la tron. I s-a fixat domiciliu obligatoriu la Bistrița și, cunoscute fiindu-i slăbiciunile, i s-au organizat petreceri, parade militare, partide de vânătoare și i-au fost facilitate aventuri sentimentale. Printre ele, cu o o elevă orfană, Marie Martini, căreia i-a făcut un copil. După ce a revenit asupra renunțării la tron, a fosttrimis într-o excursie „de studii”, prin lume, la finele căreia, în Elveția, și-a cunoscut viitoarea soție. Între timp, silită să ia calea exilului, Zizi Lambrino a dat naștere rodului iubirii cu prinţul rebel:Carol-Mircea, tatăl actualului prinţ Paul. Tăcerea ei și a Mariei Martini au fost cumpărate, se pare, cu bani grei.

La 10 martie 1921, Carol s-a căsătorit cu prinţesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei. După şapte luni şi jumătate, s-a născut viitorul rege Mihai. Nu a fost, însă, o căsnicie fericită, mai ales după ce, în 1925, Carol a cunoscut-o pe Elena Lupescu, de 26 de ani, proaspăt divorțată. Principele Nicolae o descria drept „amantă de profesie”, iar patriarhul Miron Cristea ca fiind o „femeie de moravuri uşoare”.

În decembrie acelaşi an, printr-o scrisoare trimisă de la Veneția, unde se afla cu metresa, Carol a renunţat pentru a treia oară la prerogativele de moștenitor al tronului. Ajuns la capătul răbdării, Ferdinand a convocat Consiliul de Coroană, în care și-a declarat fiul„o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana”.

Foto:Arhiducele Franz Iosif, la Estoril în 1950

Foto:Amiralul Horthy (în plan secund), alături de soție, noră și nepot, în curtea unei vile închiriate la Estoril

 

Cu țara, spre prăpastie

Moartea regelui Ferdinand și aprimului-ministru liberal Ion I.C. Brătianu, în 1927, și, în octombrie 1929, a președintelui Înaltei Curți de Justiție și Casație, Gheorghe Buzdugan – care alcătuia regența împreună cu principele Nicolae și patriarhul Miron Cristea – au complicat un context politic deja tumultuos, speculat de Carol, cu susținerea țărăniștilor, care vedeau în el instrumentul potrivit pentru răsturnarea liberalilor de la putere.

La 8 iunie 1930, Carol al II-lea a fost încoronat, revenirea sa în ţară şi pe tron producându-se cu sprijinul lui Iuliu Maniu, căruia îi promisese să renunţe la relaţia cu Lupeasca. Două luni mai târziu, aceasta se întorcea, la rândul ei, în ţară. Pamfil Șeicaru a descris scena antologică dintre Carol și liderul țărănist, care-i reproșa, la Sinaia, nerespectarea înțelegerii. A fost chemat administratorul castelului, care a recunoscut că în lista de personal figurează o Elena Lupescu – spălătoreasă. Moment în care, triumfător, Carol s-a întors spre șeful Guvernului:„Domnule Maniu, este normal ca pentru o spălătoreasă să se certe regele României cu primul său ministru?”

Au urmat influenţa nefastă a Elenei Lupescu din următorul deceniu, afacerile scandaloase ale Camarilei, distrugereademocrației, asasinatele politice, șubrezirea internă și izolarea internațională, totul culminând, în vara anului 1940, cu năruirea României Mari.

La toate acestea va fi meditat fostul monarh pe țărmul Atlanticului, în anii din urmă ai tihnitului său exil, până la sfârșitul brusc, la 4 aprilie 1953, intervenit în urma unui atac de cord. Cu o săptămână înainte murise, la Paris, Zizi Lambrino, pricina primei renunțări la tron a acestui rege care, oricât de tare a dorit puterea absolută, neîndoielnic și-a iubit mai mult femeile decât tronul.