Autor 3312 vizualizări


Scutul antirachetă  a reprezentat pentru mult timp o piedică în relaţia diplomatică americano-rusă..Vechiul plan al Administraţiei Bush Jr.  de amplasare a sistemului de apărare antirachetă în Polonia şi Cehia a  întâmpinat o  atitudine foarte ostilă din partea Rusiei. Administraţia Obama, chiar dacă a rămas fermă în ceea ce priveşte construirea scutului antirachetă în Europa, a trebuit să ajungă la  un compromis cu Moscova atunci când a decis să mute componentele scutului antirachetă.

Dezvoltarea proiectului de scut antirachetă american

Schemă ce prezintă componentele scutului antiracheta şi faza de interceptare la mijlocul traiectoriei rachetei inamice

          Planurile de construire a unui scut antirachetă sunt puse în discuţie încă din perioada secretarului Apărării Robert McNamara . Secretarul McNamara era totuşi sceptic în ceea ce priveşte oportunitatea instalării scutului antibalistic, considerându-l  de fapt un factor destabilizator pentru politica de securitate americană.

            Visul de a construi un scut antirachetă care să elimine orice ameninţare la adresa securităţii SUA,   a continuat să supravieţuiască şi a fost repus pe agenda de priorităţi de către Partidul Republican .

            După ce a devenit preşedinte, Ronald Reagan s-a concentrat pe punerea în aplicare a planurilor de construire a unui scut antirachetă. Preşedintele Reagan a considerat doctrina nucleară a distrugerii reciproce asigurate, susţinută de McNamara, o limitare la adresa securităţii SUA.

            Planul de construire a unui sistem antirachetă este transpus în cadrul programului Iniţiativa de Apărare Strategică, expus de preşedintele Reagan la 23 martie 1983. Raportul Hoffman, emis în acelaşi an, a considerat dezvoltarea unui sistem de apărare antirachetă ca fiind cel mai eficient mijloc de descurajare a adversarului.

            Textul raportului recomanda un buget de 20 de miliarde de dolari pentru a sprijini un program agresiv de cercetare a tehnologiei antirachetă. Rapotul Hoffman pleca de la presupunerea că sistemul de apărare antirachetă va fi capabil să distrugă o rachetă balistică indiferent de stadiul traiectoriei ei.

            Dezvăluirea planului de extindere a apărării  antirachetă în spaţiu cosmic, cunoscut şi sub numele de Războiul Stelelor, a dus la dezbateri  în Congres pe marginea fezabilităţii tehnice şi a implicaţiilor politice ale proiectului.

            În acest sens, Raportul comisiei Fletcher din 1983 a stimulat şi mai mult controversele ştiinţifice şi tehnologice cu privire la programul de apărare antirachetă, în rândul savanţilor şi politicienilor americani. Oamenii de ştiinţă americani care se opuneau  construirii scutului antirachetă îşi argumentau această atitudine pe seama că, este puţin probabil ca în sistemul antirachetă să nu apără erori, dat fiind faptul că este alcătuit din foarte multe componente.

            Planul de scut antirachetă al Administraţiei Reagan era structurat pe mai  multe faze de acţiune şi avea ca principal scop distrugerea rachetei balistice inamice în faza de lansare.  Avantajul era că inamicul nu mai putea folosi rachete balistice de tip MIRV, dotate cu  focoase multiple şi încărcături false(focoase false şi alte momeli asemănătoare) pentru a păcăli interceptorii scutului antirachetă. Marele dezavantaj era că nu se putea  intercepta cu precizie locul de lansare, iar timpul de distrugere  a eventualei rachete inamice era foarte mic(3-5 minute).

            Acest tip de scut antirachetă, axat pe distrugerea rachetei inamice în faza de lansare, necesita un timp de reacţie rapid . Având în vedere că un calculator decidea  distrugerea ţintelor, aprobarea preşedintelui nu se mai regăsea nicăieri. Mulţi politicieni americani au considerat că lipsa unei aprobări a preşedintelui într-o chestiune atât de importantă ar fi degenerat într-o criză constituţională.

            Seria de teste din Experimentul Homing Overlay din 1984 şi  Experimentul Goldstone din 1985 au aruncat o umbra de scepticism în rândul celor care susţineau pâna atunci tehnologia antirachetă bazată pe laser cu raze X şi energie chinetică.

            Organizaţia Iniţiativei de apărare strategică, în al cărei responsabilitate intra dezvoltarea  scutului antirachetă, s-a văzut prinsă între marile aşteptări afişate pe de o parte de criticii proiectului şi cerinţele politice tot mai înalte ale suţinătorilor programului de apărare antirachetă pe de altă parte. În cadrul Administraţiei Reagan au existat două grupuri care au încercat să influenţeze viziunea preşedintelui Reagan .  Grupul susţinător al politicii de apărare antirachetă  era condus de  secretarul Apărării, Gaspar Weinberger, iar grupul scepticilor era coordonat de Secretarul de Stat, George Schultz.

            Cu toate că URSS-ul a dispărut, administraţiile americane ulterioare şi grupurile de lobby din Congres pentru dezvoltarea programului  antirachetă au continuat să caute o justificare pentru amplasarea scutului antirachetă, cu scopul de a realiza în sfârşit dezideratul SUA în materie de securitate strategică.

            Implementarea fazei I a amplasării scutului antirachetă(combaterea ameninţărilor venite de la rachetele cu rază scurtă şi medie de acţiune) este justificată de SUA prin ameninţarea pe care o reprezintă statele supranumite” tâlhar “, care nu duc o politică responsabilă în ceea ce priveşte armele de distrugere în masă.

 

Reacţia Rusiei la politica de apărare antiracheta a SUA

          O dată cu Administraţia Bush Jr., politica de apărare antirachetă trece la faza de implementare. Noua ameninţare a terorismului, apărută după 2001, este un alt motiv pentru care SUA a grăbit procesul de amplasare a scutului antirachetă.

            Decizia preşedintelui G.W. Bush de a retrage SUA din Tratatul ABM(limitarea armamentului antibilistic), luată la 13 decembrie 2001, a fost întâmpinată de opoziţia Rusiei. Pe 14 iulie 2002, preşedintele Putin a luat contramăsura de a retragere Rusia din Tratatul Start II care interzicea folosirea rachetelor de tip MIRV, cu focoase multiple.

            Administraţia Bush Jr. s-a lansat începând cu 2003 într-un program de teste intensive pentru a verifica într-un mod cât mai realist capacitatea de interceptare a rachetelor scutului. Testele au avut loc la amplasamentele militare de la Fort Greely şi Insula Kodiac, situate în Alaska. Cheltuielile alocate programului de apărare antibalistică au crescut de la 3 miliarde de dolari până la 8 miliarde de dolari, cu mult peste ce era enunţat în planurile lui Clinton .

            Nici rezistenţa ruşilor şi nici intransigenţa chinezilor în ceea ce priveşte modificarea tratatului ABM, nu a întârziat planurile americane.

            Opoziţia Rusiei era o reacţie anticipată de americani, având în vedere că politica strategică a Kremlinului gravitează în jurul forţelor sale nucleare. Rusia are cel mai mare inventar de rachete balistice dintre toate statele, dispunând de 700 de rachete intercontinentale capabile să transporte aproape 3000 de focoase nucleare de diferite încărcături. Rusia are deasemenea în dotare submarine nucleare echipate cu aproximativ 200 de rachete intercontinentale capabile să transporte 900 de focoase nucleare.

            În urma renunţării SUA la Tratatul ABM, Rusia a încetat să mai producă rachete intercontinentale Topol-M cu o singură focoasă nucleară şi a trecut la dezvoltarea rachetelor intercontinentale de tip MIRV, ce dispun de  focoase multiple . Din iulie 2010, este operaţională racheta intercontinentală RS-24 care poate transporta 10 focoase nucleare. RS-24 este un răspuns direct la acţiunile americane de amplasare a scutului  antirachetă din Europa.

            Actualul plan al Administraţiei Obama este de a face operaţională până în 2015, faza a II a scutului antirachetă cu scopul de a proteja statele NATO de un potenţial atac cu rachete nucleare.

             Este în stadiu de construcţie scutul antirachetă Aegis în cele trei state care au încheiat protocoale de colaborare cu SUA:România(va găzdui începând cu 2015, rachete interceptoare SM-3IB pentru rachete cu rază scurtă şi medie de acţiune), Polonia(va avea din 2018 versiunea îmbunătăţită a SM-3) şi Turcia(radare şi posibil interceptoare pe navele militare turceşti).

            Acest plan de amplasare a scutului antirachetă este un consens pe care l-a avut Obama cu Putin,   după respingerea planului anterior iniţiat de Administraţia Bush Jr. de amplasare a scutului în Polonia şi Cehia.

            Sistemul antirachetă propus de preşedintele Bush în Europa Centrală a întâmpinat o atitudine foarte ostilă din partea Moscovei. Mai mulţi oficiali militari ruşi, printre care şi generalul Anatoli Nogoviţân, au ameninţat Polonia că se expune în proporţie de 100% unui atac preventiv din partea Rusiei dacă acceptă rachetele interceptoare în înţelegere cu Cehia.

            Şi mai îngrijorătoare a fost declaraţia ministrului rus de externe Serghei Lavrov, care declara pe 8 iulie 2008  faptul că va fi nevoit să acţioneze nu prin metode diplomatice, ci prin metode tehnico-militare în situaţia aprobării planului Administraţiei Bush în Polonia şi Cehia.

            Avalanşa de declaraţii ameninţătoare la adresa  scutului antirachetă de atunci a fost completată de preşedintele Medvedev care, pe 9 noiembrie 2008,   declara că va instala rachete cu rază scurtă de acţiune Iskander în enclava Kaliningrad .

            Decizia lui Obama de a renunţa la scutul antirachetă planificat de Administraţia Bush a fost primită cu satisfacţie de Moscova. Astfel administraţia Obama a fost nevoită să se reorienteze de la un scut antirachetă de uscat la un scut antirachetă al cărui componente vor fi şi pe Marea Neagră .

            Pe 18 septembrie 2009, Putin a declarat că este satisfăcut de noul scut antirachetă care va necesita plasarea unor interceptori pe nave militare SUA din Marea Neagră. Datorită amplasamentului unor interceptori pe mare, noul  scutul antirachetă este mai vulnerabil la atacurile rachetelor ruseşti, fapt care a constituit o garanţie în plus pentru Putin.

            În scopul de a comunica cu statele ce vor găzdui scutul antirachetă NATO, preşedintele Putin la numit în 2011  ca reprezentant pe Dmitri Rogozin. Oficialul  rus a declarat într-un discurs ţinut pe 16 aprilie 2013  la Ambasada Rusiei la Londra, precum că noul scut antirachetă american nu mai este o ameninţare petru Rusia deoarece poate fi străpuns foarte uşor de  forţele ruse.

            Având în vedere caracteristicile tehnice ale rachetelor interceptoare SM-3 din scut, acestea nu pot constitui o ameninţare pentru rachetele intercontinentale pe care Rusia le deţine.   

Implicaţiile geostrategice ale amplasării scutului american în Europa

          În  urma instalării unui scut antirachetă SUA în Europa centrală, Rusia a  început să-şi reprofileze armamentul nuclear pe rachete de tip MIRV cu focoase multiple. Această tendinţă reprezintă un risc de proliferare a  armelor nucleare în regiune.

            Relaţia Rusiei cu statele ce vor găzdui elemente ale scutului antirachetă, va depinde foarte mult de stadiul relaţiei diplomatice ruso-americane. Chiar dacă americanii au asigurat în nenumărate rânduri Kremlinul de faptul că scutul antirachetă nu este îndreptat împotriva Rusiei, conducerea rusă îl cataloghează ca fiind o provocare la adresa capabilităţilor sale strategice .

            Rusia este conştientă de faptul că toate caracteristicile tehnice ale sistemului de apărare antirachetă nu indică o ameninţare la adresa securităţii sale, dar păstrează în continuare o atitudine sceptică.

            Atât Rusia, cât şi China  văd ieşirea SUA din Tratatul ABM ca fiind o încercare a conducerii americane de a schimba echilibrul la nivel strategic. Competiţia geostrategică, cel puţin la nivel regional, va rămâne una constantă între SUA şi Rusia  chiar dacă trăim într-o lume care nu mai este bipolară aşa cum era cazul Războiului Rece.

            SUA vrea să-şi consolideze influenţa în statele din fostul bloc comunist, iar Rusia încearcă diferite mijloace să îngreuneze acest proces. Rămâne de văzut ce concesii se vor mai face în relaţia ruso-americană. Conducerea americană trebuie să fie conştientă că e bine să aibe o Rusie cooperantă la nivel internaţional decât una care să se izoleze în propriul sistem regional.

Bibliografie

Steven A. Hildreth, Current Debate on Missile Defense, Ed.Nova Publishers, New York, 2004.

 Ernest Yanarella, The Missile Defense Controversy:Technology in Search of a Mission, Ed.The University Press of Kentucky, Lexington 2010, pp.187-216.

Stephen Blank, Russian Military Politics and Russia's 2010 Defense Doctrine, Ed. Strategic Studies, Carlisle, 2011.