Autor 3505 vizualizări


O definiție a artei este dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Indiferent pentru ce direcție conceptuală am opta, definind-o îi reducem potențialitățile. Ideea de imitație în sensul pozitivismului lui Hippolyte Taine intră şi ea în atenția criticii. Dacă arta este încercarea omului de a reprezenta realitatea copiind-o, ar însemna să nu existe niciun filtru de conştiintă, nicio posibilitate de transformare prin interpretare a realității.

Or, un astfel de obiectivism mecanicist nu poate fi atins. Reprezentarea nu este imitație pentru că nu poate exista o relație perfect simetrică între ceea ce vedem şi ceea ce reprezentăm. Imaginea unui lucru nu este echivalentul acelui lucru pentru că intervine o anumită viziune a creatorului. Opera nu cuprinde doar realitatea reprezentată, ci şi gândurile creatorului despre acea realitate.

Morris Weitz scria în 1956 că „este imposibil să se stabilească orice set de proprietăți definitorii ale artei din cauza caracterului său aventuros, a schimbărilor permanente ale acesteia şi a creațiilor nou-apărute”[1]. Doi ani mai târziu W.E. Kennick[2]emite ideea că estetica tradițională se bazează pe o eroare – aceea de a încerca să definească arta. Estetica contemporană are în genere o tendință antiesențialistă pentru că tentativele precedente de a defini arta pe baza unor criterii precum imitația, expresivitatea, frumusețea, etc. Au eşuat, criteriile alese nefiind comune tuturor formelor de artă sau doar formelor de artă. Şi influența lui Wittgenstein a fost fundamentală, filozof care se declara împotriva existenței unui substrat comun al reprezentanților multor concepte familiare.

Mulți esteticieni au elaborat în ultima vreme teorii deschise cu privire la natura artei. Una dintre acestea este definiția instituțională a lui George Dickie, pe care o formulează în 1974 şi care spune cam aşa:„o operă de artă în sensul clasificator este un artefact căruia i s-a conferit un set de aspecte de către persoanele din lumea artistică, ceea ce îl îndreptățeşte să fie un obiect de apreciat”[3].

Este însă o definiție formală care păcătuieşte prin circularitate căci conține conceptul de lume artistică, strâns legat de cel de artă. Teoria instituțională este la rândul ei reducționistă, pentru că acordă drepturi absolute reprezentanților instituțiilor de artă de a eticheta o lucrare cu titlul de operă de artă. În lucrarea „Definitions of Art” din 1991[4], Stephen Davies remarcă popularitatea teoriei, concluzionând că opera de artă presupune un anumit statut conferit de către cineva care are dreptul să o facă. Lumea artistică o defineşte drept o instituție informală care s-a dezvoltat pornind de la practicile sociale legate de funcția artei, care ar fi în primul rând producerea de plăcere publicului. Dar în ceea ce priveşte cine decide ce e artă, cine o face şi de ce, intrăm iarăşi în sfera relativității. Definițiile instituționale sunt logic supuse erorii apelului la autoritate. Şi nu numai acestea, ci şi cele esențialiste care cauta o logică intrinsecă a artei, cum este şi cea a lui Taine care propovăduieşte imitația.

Utilizarea autorității sau a unor criterii certe se poate realiza doar în condițiile în care produsul în cauza necesită cunoştinte extrem de specializate, iar dacă nu este vorba despre un domeniu cât de cât tehnic, şi un om de rând poate judeca produsul astfel încât să-i atribuie calitatea artistică, motivează Kelley în „The Art of Reasoning”[5].

Având în vedere toate aceste dificultăți, se poate defini arta? O definiție presupune un set de principii, dintre care cele mai importante ar fi că include un genus(o clasă generală de obiecte căreia îi aparține definiendum) şi o differentia(principalele caracteristici care diferențiază obiectul de alte obiecte);identifică atributele esențiale ale conceptului, evită circularitatea  precum şi limbajul obscur.

Lăsând la o parte criteriile esențialiste sau instituționale, Ayn Rand ne propune în „Introduction to Objectivist Epistemology” o definiție care se bazează tocmai pe gradul mare de interpretare şi subiectivism caracteristic producțiilor care aspiră la statutul de artă:„o recreație selectivă a realității potrivit judecăților de valoare metafizice ale autorului”[6]. Clasa generală corespunde în mare conceptului mimetic vehiculat şi de Taine, dar apare criteriul selectiv care transfigurează realitatea de la care se pleacă, scopul artei fiind să obiectiveze până la urmă o anumită viziune personală a autorului despre lume prin ceea ce creează.

În contrast cu definițiile celelalte, Rand nu se concentrează pe funcția operei, de a imita sau de a fi recunoscută, pentru că ea nu face parte neapărat din intenția sa conştientă sau din dorința de a relaționa prin operă cu publicul. Ea era valoare intrinsecă, este motivată emoțional şi integrată nivelului inconştient.

Autoarea ne propune o perspectivă care mizează pe creativitate, spre deosebire de teoriile esențialiste precum imitația lui Taine, dar în acelaşi timp susține existența unei caracteristici comune tuturor artelor (capacitatea de a reconstrui realitatea), spre deosebire de teoriile instituționaliste. Cât despre funcția artei care nu apare în definiție, identificată totuşi indirect ca cea cognitivă, ea nu are neapărat importanță în actul artistic, pentru că indiferent de scopul cu care a fost creată, opera tot va încorpora sensibilitatea specifică fiecărui artist. Chiar şi determinismul cultural care îl ghida pe Taine nu exclude semnificațiile personale ale acestor recreații selective, pentru că factorul de interpretare este fundament al naturii umane subiective.

Orice definiție a artei, fie că e concisă sau hibridă, se va lovi de obiecții pentru că se caracterizează în primul rând prin relativism. Depinde de epocă, de şcoală, de direcție culturală (esențialism, istoricism, funcționalism, pragmatism, structuralism, esteticism etc.). Prin urmare, orice definiție, dacă respectă principiile teoriei unde se vrea încadrată, va fi corectă. Conform epocii şi curentului pozitivist de care aparținea, şi definiția lui Taine este funcțională, cu toată critica la care a fost supusă, dacă o judecăm în termenii curentului.

Este posibil aşadar ca Morris Weitz să fi avut dreptate:operele de artă sunt legate printr-o rețea de asemănări, dar nu atât de esențiale şi comune încât să permită o definiție. În plus, arta este un concept atât de variat, atât de schimbător şi de imprevizibil încât o definiție absolută în termenii unei ştiințe exacte i-ar limita mult sfera de manifestare.



[1]M. Weitz, The Role of Theory in Aesthetics, Journal of Aesthetics and Art Criticism 15, 1956, pp. 27-39;

[2]W. Kennick, Does Traditional Aesthetics Rest on a Mistake, Mind 67 (267), 1958, pp, 311-327.

[3]G. Dickie, Art and the Aesthetic, Ithaca:Cornell University Press, 1974;

[4]S. Davies, Definitions of Art, Ithaca:Cornell University Press, 1991;

[5]D. Kelley, The Art of Reasoning, New York, 1998;

[6]A. Rand, Introduction to Objectivist Epistemology, New York, 1979, pp.36-38.

""