Autor 11170 vizualizări


Richard I Inimă-de-Leu trebuia să aleagă obiectivul expediției celei de-a Treia Cruciade. Ne-am aștepta ca aceasta să lupte pentru eliberarea Ierusalimului. Însă regele englez pare că a luat în calcul și o altă variantă: cucerirea Egiptului. Sultanatul ayyubid se baza pe veniturile și pe resursele din Egipt, astfel că un atac asupra acestei provincii i-ar fi pus probleme serioase lui Saladin. De altfel, în secolul al XIII-lea, cruciadele se vor concentra, mai degrabă, asupra Egiptului, pe care doreau să îl folosească drept monedă de schimb pentru Ierusalim. 

În august 1191, intențiile regelui englez nu erau clare, fapt ce a și constituit un avantaj pentru el. În mod cert, trebuia să se îndrepte către sud, iar când ajungea la portul Jaffa avea de făcut o alegere: fie înainta pe coastă spre Ascalon, pe care, dacă îl cucerea, avea calea deschisă către Egipt, fie vira spre interior și se îndrepta către Ierusalim. Această ambiguitate strategică i-a pus probleme lui Saladin, deoarece a fost nevoit să își împartă armata pentru a apăra atât Ascalonul, cât și Ierusalimul.

La 22 august, cruciații au plecat din Acra și s-au îndreptat spre Jaffa, unde au ajuns în data de 10 septembrie. Marșul de-a lungul coastei reprezintă o dovadă a ingeniozității lui Richard în ceea ce privește arta războiului și a modului în care armatele latine puteau să reziste în fața atacurilor musulmane. Cavaleria grea reprezenta cea mai importantă armă a frâncilor, prin urmare, trebuia să fie protejată de atacurile cavaleriei ușoare musulmane, care încerca să îi atragă în luptă pe cavalerii frânci și lansa valuri de săgeți ce puteau ucide caii, fără de care orice atac ar fi fost de prisos. Lumea musulmană știa că dacă o șarjă a cavaleriei latine lovea grosul armatei inamice, bătălia era pierdută. 

Din secolul al XII-lea ne-a parvenit o lucrare scrisă de un cavaler arab, Usama Ibn-Munqidh. Acesta făcea parte din tribul Banu Munqidh, care stăpânea orașul Shaizar, și a luptat de mai multe ori împotriva cruciaților. La un moment dat, a fost martorul unei confruntări între un cavaler frânc și un călăreț musulman. Usama povestește cum latinul a șarjat, înfigându-și lancea în coastele dușmanului. Impactul loviturii a fost atât de puternic, încât călărețul musulman a fost spintecat în două. 

Saladin experimentase pe propria-i piele atacul cavaleriei grele a frâncilor când a fost aproape ucis în timpul bătăliei de la Montgisard. Prin urmare, pe toată durata marșului, sultanul a încercat să îi atragă pe cavaleri în luptă, ca să îi îndepărteze de infanterie, făcându-i vulnerabili, astfel încât călăreții musulmani să îi înconjoare și să îi anihileze. Cavalerii frânci aveau ceea ce astăzi numim esprit de corps, în sensul în care știau că reprezintă cheia victoriei pentru cruciați și erau și foarte mândri de statutul pe care îl aveau, astfel că musulmanii îi insultau în speranța că îi vor determina să nesocotească imperativele tactice (păstrarea formației de marș) și se vor angaja în luptă. 

Richard trebuia să se asigure că niciunul dintre cavalerii aflați sub comanda sa nu avea să cedeze în fața tatonărilor și să rupă rândurile. Astfel că întreaga cavalerie a fost plasată în centrul armatei. Pe flancul stâng se afla infanteria grea, care avea rolul de a prelua șocul atacurilor inamice și a face față ploii de săgeți lansate de cavaleria ușoară a lui Saladin. Pe flancul drept se aflau căruțele cu provizii și trupele de rezervă ale infanteriei. Pentru a se asigura că nu duce lipsa resurselor, Richard a aranjat ca o flotă să navigheze aproape de coastă. 

Cruciații cedează presiunii

Marșul a decurs cu dificultate. Trupele lui Saladin îi atacau neîncetat pe cruciați, scăzând astfel viteza de deplasare a acestora, însă fără să producă multe victime. Martorii oculari declară cu uimire cum infanteria latină mărșăluia fără probleme în timp ce săgețile inamice se înfigeau în armurile de zale. Richard știa că avangarda și ariergarda, formate din templieri și ospitalieri, se abținea cu greu să nu răspundă atacurilor cavaleriei musulmane. Însă ordinele sale erau respectate. 

În dimineața zilei de 7 septembrie, pe când se pregătea să înainteze către Arsuf, regele englez a bănuit că Saladin va folosi câmpia din apropierea orașului pentru a lansa un atac de anvergură asupra cruciaților, astfel că și-a instruit trupele să nu rupă rândurile sub nicio formă. Sultanul ayyubid i-a așteptat pe latini să iasă din pădurea în care își așezaseră tabăra și a trimis mai multe trupe care atacau în valuri oastea cruciată. 

În momentul în care templierii au ajuns la Arsuf și au început să ridice tabăra, Richard a primit vestea că marele maestru al ospitalierilor și un alt cavaler nu au mai rezistat și au lansat un atac împotriva trupelor musulmane. Treptat, din ce în ce mai mulți cruciați îi urmează pe cei doi, astfel că regele englez a înțeles că nu mai putea amâna bătălia decisivă și a dat ordinul de luptă. Ostașii lui Saladin au fost luați prin surprindere și au fugit, însă o parte dintre ei au fost prinși din urmă de cavaleria cruciată și uciși. Văzând că trupele sale părăseau câmpul de luptă, sultanul ayyubid a fost nevoit să îi lase pe latini în pace și să se retragă. Fără alte incidente, cruciații au ajuns la Jaffa în 10 septembrie 1191. 

Cruciații pierd (din nou)

După ce și-a odihnit armata, Richard s-a pregătit să înainteze spre Ierusalim, nu înainte de a încerca să obțină Orașul Sfânt pe cale diplomatică. A purtat negocieri cu al-Adil, un frate de-ai lui Saladin, însă fără succes. Astfel că, în noiembrie 1191, a înaintat către Ramla, unde s-a oprit vreme de șase săptămâni pentru a depozita alimente și alte resurse necesare în viitor. În decembrie, oastea cruciată s-a îndreptat către Ierusalim și și-a așezat tabăra la Beit-Nuba, la numai 20 de kilometri de oraș. 

Pe cât de entuziasmați erau cruciații față de posibilitatea recuperării Orașului Sfânt, pe atât de sceptici erau Richard, nobilii latini și cavalerii ordinelor militare. Armata aflată sub comanda regelui număra aproximativ 15.000 de ostași și chiar dacă, printr-un miracol, ar fi cucerit Ierusalimul, nu ar fi rămas destule trupe care să formeze garnizoana, mai ales în contextul în care Saladin își aduna forțe proaspete din teritoriile imperiului său. 

Prin urmare, la data de 10 ianuarie, Richard i-a anunțat pe cruciați că trebuiau să se întoarcă și să se îndrepte către Ascalon. Monarhul englez a refortificat portul și a hotărât să aștepte pentru a vedea care abordare era mai fezabilă: Egiptul sau Ierusalimul? Însă în primăvară au sosit vești din Anglia, care l-au tulburat pe Richard. Fratele său începe să își consolideze puterea, astfel că exista pericolul unei revolte. De asemenea, a fost nevoit să tranșeze și conflictul dintre Conrad de Montferrat și Guy de Lusignan. Cel dintâi a primit regatul, iar lui Guy i-a fost vândută insula Cipru, ce avea să devină o monarhie prosperă condusă de familia de Lusignan până în 1489. 


Înfruntarea Richard I-Saladin, în timpul celei de-a Treia Cruciade

Fără prea mare tragere de inimă, Richard I a acceptat să înceapă marșul către Ierusalim în vara anului 1192. Însă când au ajuns la Beit-Nuba, frâncii au început să se certe. Richard considera că un asalt asupra orașului era nerealist: linia de aprovizionare era nesigură, Orașul Sfânt era apărat de fortificații puternice, iar Saladin încă avea o armată mare. Neînțelegerile dintre rege și nobili au pus capăt cruciadei: cei din urmă au încercat să lanseze un atac, însă nu au reușit în absența sprijinului regal. Din nou, cruciații s-au întors în orașele de pe coastă. Sultanul ayyubid a încercat să profite de pe urma slăbiciunii latinilor și a trimis o expediție către Jaffa, cu scopul de a captura portul, însă aceasta a eșuat. 

De-a lungul verii au fost purtate negocieri, care s-au materializat într-un acord semnat la data de 2 septembrie 1192: Ierusalimul rămânea sub control musulman, însă pelerinii aveau dreptul de a vizita orașul. Fortificațiile Ascalonului erau demolate, iar orașul era returnat lui Saladin, în timp ce frâncii păstrau teritoriul dintre Jaffa și Tyr.

***

Pe 9 octombrie 1192, Richard I Inimă-de-Leu a părăsit Palestina și s-a îndreptat spre casă. De-a lungul timpului, el a fost criticat sau lăudat pentru acțiunile sale din timpul cruciadei. Retragerea din fața Ierusalimului a fost fie un semn de slăbiciune, care a scăzut moralul cruciaților, fie o alegere calculată, dictată de imperativele tactice și strategice. 

Cea de-a Treia Cruciadă i-a dezamăgit atât pe cei care au participat, cât și pe cei care au rămas acasă. Cei mai puternici monarhi ai Europei latine au pornit către Siria, însă niciunul nu a reușit să recucerească Ierusalimul. 

Însă timpul nu era pierdut. În februarie 1198, pe tronul pontifical a ajuns Lotario dei Conti di Segni, care și-a luat numele de Inocențiu al III-lea, iar în data de 15 august a emis bula Post miserabile, prin care îi chema pe creștini la o nouă cruciadă. Însă această cruciadă avea să își lase amprenta asupra întregii creștinătăți, iar urmările ei încă sunt vizibile și în prezent. 

Acest text este un fragment din articolul „A Treia Cruciadă: Retragerea lui Richard I Inimă-de-Leu din faţa Ierusalimului, semn de slăbiciune sau decizie calculată?”, publicat în numărul 232 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum