Eroii monumentelor: oamenii care au recuperat arta furată de naziști

În Al Doilea Război Mondial, în armata americană a existat o unitate al cărei singur țel era salvarea și recuperarea artei furate de naziști. Oamenii care alcătuiau această unitate nu erau soldați;erau custozi de muzeu și profesori, iar fără munca lor mii de opera de artă ar fi fost pierdute pentru totdeauna.

În aprilie 1945, căpitanul Robert Posey și soldatul Lincoln Kirstein au fost primii care au pătruns în vechea mină de sare de la Altaussee, în Alpii austrieci. Au descoperit acolo cele opt panouri care alcătuiesc Altarul din Ghent, capodopera lui Jan van Eyck, una dintre cele mai importante opere de artă din secolul al XV-lea.

Kirstein și Posey colaborau cu armata americană în cadrul programului „Monumente, arte și arhive”, alături de alți istorici, arhitecți, muzeografi și profesori care se ocupau cu recuperarea obiectelor de artă furate de naziști.

Opera lor a pierit din memoria colectivă și a rămas mult timp necunoscută, asta până când Lynn H. Nichols a citit întâmplător un necrolog despre o femeie din Franța care urmărise ani de zile jafurile naziștilor și reușise să salveze de una singură 60.000 de opere de artă. Nichols a început să cerceteze subiectul și, după o muncă de zece ani, a scris o carte care a inspirat apoi volumul Eroii monumentelor și filmul hollywood-ian cu același nume.

„Fără acești oameni, multe dintre cele mai importante comori ale culturii europene s-ar fi pierdut”, declară Nichols.

Comoara din mină

Iar la Altausee, în Austria, se aflau cele mai multe dintre comorile furate de naziști. Aici erau depozitate toate operele pe care Hitler ar fi vrut să le expună, după război, la un Fuhrermuseum din Linz. Aici Kirstein și Posey au mai descoperit, printre altele, o Madonna a lui Michelangelo (furată de la Bruges în septembrie 1944), precum și numeroase tablouri semnate de Vermeer.

Copleșiți, cei doi l-au chemat pe George Stout, cel care, înainte de război, inventase noi tehnici de conservare a artei, căci la Altaussee era neapărat nevoie de munca lui. Încă de la începutul războiului, Stout încercase să obțină crearea unui grup de tipul „Eroii monumentelor”, apelând atât la autoritățile americane, cât și la cele britanice. Frustrat de eșecul său, veteranul din Primul Război Mondial s-a alăturat Marinei americane și a contribuit la dezvoltarea unor tehnici de camuflaj a aeronavelor. În decembrie 1944, odată inițiat programul Monumentelor, s-a alăturat unei unități de lucru din cadrul acestuia.

În acele ultime luni de război, din iarna-primăvara anului 1945, Stout a călătorit în Franța, Belgia și Germania în căutarea operelor de artă pierdute. Ca alții din cadrul programului, Stout lucra de obicei singur și cu resurse limitate. Într-o însemnare din jurnal, din aprilie 1945, spune că a calculat numărul de cutii, lăzi și materiale de împachetat necesare pentru a pune la punct un transport:„n-avem nicio șansă să le primim”, a scris el.

Așa că oamenii s-au descurcat cum puteau. Stout a folosit piei de oaie și măști de gaze pentru a obține materiale potrivite de împachetat și s-a folosit de munca unor prizonieri pentru a încărca toate operele de artă pentru un transport.

Capodopere salvate datorită unei dureri dentare

Aliații au aflat de mina de la Altaussee datorită unei... dureri de dinți. Cu două luni înainte, Posey se afla la Trier, în estul Germaniei,  împreună cu Kirstein, și a avut nevoie de tratament pentru o durere de dinți. Dentistul la care a apelat i-a făcut cunoștință cu ginerele său, care spera să poată obține permisiunea de a călători spre Paris, pentru a-și salva familia. I-a povestit atunci că-l ajutase pe Herman Goring, al doilea om în statul nazist, să fure zeci, sute de opere de artă, și le-a mai spus americanilor că operele adunate pentru Goring și Hitler se aflau la Altaussee.

Hitler susținuse că Altaussee era ascunzătoarea perfectă pentru capodoperele furate și destinate muzeului său din Linz. Vechea mină de sare avea zeci de tunele aflate în folosință de aproape 3000 de ani, iar în interior temperatura și nivelul de umiditate erau constante. Cele mai adânci tuneluri pătrundeau până la 1.6 km în interior muntelui și erau astfel în siguranță dacă Aliații ar fi bombardat zona. Prin urmare, germanii s-au apucat să amenajeze mina de sare:au contruit podele, pereți și rafturi, precum și un atelier de conservare în mină, iar începând cu 1943 au fost aduse aici, cu camionul, sute de obiecte  de artă.

Stout a ajuns la Altaussee abia pe 21 mai 1945, deci la scurt timp după încheierea războiului. Pe baza registrelor naziste, el a inventariat obiectele descoperite:6577 tablouri, 2300 desene sau acuarele, 954 stampe, 137 de sculpturi, 129 arme și armuri, 79 de cufere umplute cu diverse obiecte, 484 de cufere cu ceea ce păreau a fi documente de arhivă, 78 de obiecte de mobilier, 122 tapiserii, 1200-1700 de cufere cu cărți și 283 cufere cu conținut necunoscut.

Stout a mai notat că păreau a fi existat planuri pentru demolarea minei. Cu două luni înainte, Hitler dăduse un decret, așa-zisul decret Nero, prin care toată infrastructura de transport și comunicații, instalații industrale și depozite, precum și orice alt lucru de valoare de pe teritoriul Reich-ului ce putea fi folosit de inamici pentru o viitoare judecată de război trebuie distrus.

Astfel, liderul nazist local, August Eigruber, a interpretat acest decret drept ordin pentru a demola inclusiv mina, pentru a nu lăsa arta depozitată aici să cadă în mâinile inamicilor. În aprilie, el a adus în mină 8 lăzi mari marcate „Marmură – A nu se scăpa”, în care se aflau de fapt 500kg de explozibili.

Planurile sale au fost însă zădărnicite de un grup de mineri care locuiau în zonă, care nu doreau să rămână fără locul de muncă ce le asigura traiul, precum și de niște oficiali naziști care au realizat că planul lui Eigruber era absurd. În cele din urmă, directorul minei a ordonat îndepărtarea lăzilor cu explozibili din mină fără a-l anunța pe Eigruber. Intrarea în mină a fost însă distrusă pe 5 mai, în speranța că Aliații nu vor descoperi comoara dinăuntru.

Operațiunile de golire a minei, grăbite de frica sovieticilor

Stout a crezut inițial că operațiunea de golire a minei va dura mai bine de un an, dar planurile s-au schimbat rapid în iunie 1945 când Aliații au început să-și stabilească zonele de control în Europa, iar Altaussee părea a fi destinată să ajungă în mâinile sovieticilor. Nimeni nu-și dorea ca aceste comori de artă să ajungă în mâinile lui Stalin, mai ales că în Armata Roșie existau așa-zisele „Brigăzi de trofee” a căror sarcină era de a jefui teritoriile inamice (se crede că s-au furat astfel milioane de obiecte din artă din zona de est a Europei). De aceea, lui Stout i s-a spus să mute tot din mină până la 1 iulie. Era însă un ordin imposibil;operațiunea era prea înceată. Stout a mărit timpul de lucru – muncitorii lucrau de la 4 dimineața până la 10 seara, dar tot era foarte dificil. Nici nu existau suficiente camioane care să transportele operele de artă până la Munchen, de unde urmau să fie preluate. Nici materiale de împachetat nu aveau, iar muncitorii trebuiau să fie și ei hrăniți.

Până la 1 iulie granițele postbelice încă nu fuseseră stabilite, așa că Stout și-a putut continua munca. Pe 19 iulie, el raporta că din mină fuseseră scoase, în 80 de camioane, 1850 de picturi, 1441 lăzi cu picturi și sculpturi, 11 sculpturi, 30 obiecte de mobilă și 34 pachete mari de textile. Mai erau multe rămase în urmă, dar operațiunea va continua fără Stout:el a părăsit Europa pe 6 august și a revenit, pentru scurt timp, acasă, înainte de a începe un tur în Japonia.

După război, Lincoln Kirstein avea să-și aducă aminte de Stout, despre care a spus că „a fost cel mai mare erou de război al tuturor timpurilor – el a salvat toată arta despre care vorbește toată lumea”.

Sursa:Smithsonian Magazine