Autor 8092 vizualizări


Doar câteva zile a lipsit Vladimir Putin din spațiul public și imediat au început speculațiile pe tema succesiunii sale. Simultan, freamătul mediatic se amplifică emoțional pe măsură ce zăngănitul armelor crește din Marea Negră până la Cercul arctic. Un moment de cumpănă, numit „război hibrid”, zguduie confortabila liniște a Europei și Americii. Acest moment survine după cincisprezece ani de iluzorie logodnă ruso-europeană numită „era Putin”.     

„Era Putin” a succedat „erei dezordinii” din perioada Elţîn, care-la rândul ei-a urmat „erei perestroikiste” a lui Gorbaciov, cel care numise anii în care Brejnev fusese la cârma URSS-ului, ”anii stagnării”. Concentrarea pregnantă a puterii în Federaţia Rusă la vârful Kremlinului, în persoana lui Vladimir Putin, după anul 2000, a condus inevitabil la identificarea voinţei Rusiei cu cea a liderului său. La fel a fost şi pe vremea ţarilor, dar mai ales pe timpul lui Stalin:atunci, în anii ‘40-’50, lumea se întreba nu ce va face Rusia în cutare situaţie, ci care va fi reacţia lui Stalin. La fel şi acum. În momentul scrierii acestor rânduri (martie 2015), lumea se întreabă care va fi următoarea mutare a lui Putin, în condiţiile în care atât Rusia, cât şi NATO (cu o masivă participare americană) şi-au masat trupe şi tehnică de-a lungul frontierelor, începând din Marea Neagră până în ţările baltice, sub pretextul unor exerciţii militare. Exerciţii cu rol de demonstraţii de forţă, dar cu muniţie de război. De fapt este vorba despre o aplicație practică a dictonului antic:„Dacă vrei pace, pregătește-te de război!”

„Superputinul”:o cacealma sau un superPR?

Aşadar, vorbim despre o „eră Putin” sau despre cincisprezece ani de istorie, deloc simplă, adesea contondentă, a celei mai întinse ţări din lume, un imperiu care, iată, contraatacă pe arena internaţională. „Era Putin” ar fi putut să se numească altfel, tot un nume rusesc, dar ar fi avut un profil și tendințe asemănătoare. După mahmureala şi amarnicele deziluzii din anii ’90, provocate de colapsul imperiului sovietic, ruşii aveau nevoie de un lider care să le ofere iluzia credibilă, chiar palpabilă, a revanşei faţă de umilinţa istorică la care fuseseră supuşi, a refacerii orgoliului lor de cetăţeni ai unei superputeri mondiale;aveau nevoie să vadă la Kremlin un lider care să-i poată conduce cu o mână de fier;aveau nevoie să audă pe cineva care să le mângâie naţionalismul şi care să le spună că nu au de ce se ruşina de trecutul lor sovietic, dimpotrivă.

Acest lider s-a numit Vladimir Putin şi şi-a construit în aceşti cincisprezece ani „verticala puterii” (vezi Wolton, 2008, pp. 148-161, 207) potrivit profundelor năzuinţe, mărturisite sau nu, ale ruşilor săi. Fără îndoială că majoritatea populaţiei Federaţiei Ruse s-a simţit consolată şi a fost de acord cu afirmaţia lui Putin din 2005, că Uniunea Sovietică a fost „Marea Rusie” şi că „destrămarea URSS a reprezentat cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”. Dacă în vremurile nu foarte demult apuse ţarii Maicii Rusia domneau absolut, în virtutea dreptului divin al celor unşi de Dumnezeu, Putin a introdus pe piaţa de larg consum mediatic a ruşilor un produs nou:„Superputinul”.

Preşedintele rus Vladimir Putin la vânătoare de tigri.

Preşedintele rus Vladimir Putin la vânătoare de tigri.

„Superputinul” a fost croit pe calapod rusesc, după modelul James Bond, şi este un macho-man care pilotează avioane supersonice, se scufundă cu submarine, vânează tigri, practică artele marţiale şi pescuieşte în râurile reci din Siberia, şi căruia i se atribuie şi amante apetisante şi celebre. Stanislav Belkovski, analistul politic cunoscător al realităţilor de la vârful puterii din Rusia şi văr al oligarhului Boris Berezovski, a dezminţit clişeele comerciale şi a încercat, în cuprinsul unui întreg volum interzis în Rusia, să recompună un alt profil al ţarului de modă nouă de la Kremlin, curăţat de etichetele politice demonizatoare pe care i le-a atribuit Occidentul (Belkovski, 2014, pp. 11-22). Fapt destul de rar întâlnit, prefaţatorul cărţii lui Belkovski, nimeni altul decât Emil Hurezeanu, infirmă întreaga construcţie portretistică a autorului referitoare la Vladimir Putin şi aduce drept argument comportamentul acestuia în criza ucraineană din 2014. Dacă aceasta este perspectiva din afara Rusiei, imaginarul public rusesc a primit însă exact ceea ce avea nevoie. Pentru ruşi, cel puţin, Putin pare a fi cel care „... a dat contur revanşei ruseşti. O revanşă asupra Rusiei însăşi şi asupra celor pe care Rusia lui Putin încă îi percepe, pe urmele unui trecut recent, drept adversari” (Cioroianu, 2009, p. 133). Desigur, la toată această percepţie colectivă rusească a contribuit nu numai creşterea substanţială a bugetelor pentru educaţie patriotică a tineretului (Wolton, 2008, p. 197) şi susţinuta propagandă naţionalist-patriotică a regimului, dar mai ales derularea unui cult al personalităţii lui Putin pe care Stalin ar fi fost invidios (Wolton, 2008, p. 154). Pentru completarea tabloului, trebuie adăugat şi controlul sever al mass-media ruse (îndeosebi a televiziunilor), adesea subordonată direct Kremlinului, care, după criticile dure pe care a trebuit să le suporte în urma deplorabilei gestionări a tragediei submarinului ”Kursk”, a luat măsurile de rigoare, de sorginte sovietică. 

Atunci când a preluat puterea în Rusia (prin alegerile din 2000), în urma neaşteptatei demisii a lui Boris Elţîn din 31 decembrie 1999, prim-ministrul Vladimir Putin (numit pe 9 august 1999) se aureolase deja cu victoria militară obţinută în cel de-al doilea război ruso-cecen din august 1999 – mai 2000, prin care neîmblânzita republică musulmană din Caucaz fusese readusă sub ascultarea Moscovei. În faţa protestelor internaţionale privind violenţa extremă şi încălcarea unor norme umanitare elementare de ducere a războiului de către armata rusă în Cecenia, Moscova a insistat pe ideea că problema cecenă era o problemă internă a Federaţiei Ruse şi că luptătorii ceceni erau de fapt nişte terorişti fundamentalişti, consideraţi responsabili (dar nedovediţi) de sângeroasele atentate cu bombe asupra apartamentelor moscovite din anul precedent şi iniţiatorii războiului din Daghestan (Mureşan, Potârniche, 2009, p. 204). Spre deosebire de primul război ruso-cecen, din 1994-1996, în campania din 1999-2000 prim-ministrul Putin a luat măsuri severe de control al presei ruse şi a creat instituţii speciale (Centrul de informare rus) pentru ca Rusia să deţină superioritatea informaţională şi mediatică atât pe plan intern, cât şi internaţional, contracarând cu succes propaganda rebelilor ceceni (vezi Hentea 2014, pp. 416-417). Dincolo de clişeele propagandistice cecene sau ruseşti, filmul The Search/ ”Căutarea”, semnat de regizorul francez Michel Hazanavicius în 2014, înfăţişează foarte convingător dramele războiului din Cecenia anului 1999, atât din partea populaţiei civile, cât şi din partea soldaţilor ruşi participanţi la operaţiune.

Scenă din Grozny,  capitala Ceceniei,  1995

Scenă din Grozny, capitala Ceceniei, 1995

Recrudescența vechilor reflexe sovietice

În timp ce lumea întreagă era răvăşită de atentatele comise de Al-Qaeda la 11 septembrie 2001 şi sub emoţia războaielor declanşate de SUA în Afganistan (octombrie 2001) şi Irak (martie 2003), puternice lovituri teroriste de sorginte cecenă, deosebit de violente şi spectaculoase, au continuat să răvăşească Rusia. Sute de civili ruşi le-au căzut victime la teatrul Dubrovka din Moscova, pe 23 octombrie 2002, iar apoi la şcoala din Beslan, pe 1 septembrie 2004, la care s-au adăugat actele de terorism sinucigaş ale ”văduvelor negre” cecene din metroul moscovit, în august 2004 şi martie 2010. Chiar dacă Rusia a sprijinit imediat acţiunile americane din cadrul Războiului mondial împotriva terorismului (vezi Hentea, 2014, pp. 445-452), deoarece îi justifica propriile acţiuni anti-cecene, Moscova s-a opus intervenţiei militare din 2003 a Coaliţiei conduse de SUA în Irak, ce ameninţa schimbarea raportului de forţe şi sfere de influenţă din Orientul Mijlociu. Toate aceste evenimente, laolaltă cu noul discurs naţionalist al preşedintelui Putin, dar nu numai al lui (de exemplu, popularul cotidian pro-putinist Komsomolskaia Pravda, cu un tiraj de 28 de milioane de exemplare în 2005), au încurajat apariţia unor mişcări extremiste, xenofobe, islamofobe şi antisemite în Rusia primului deceniu al celui de-al treilea mileniu.

Cu ocazia noii Zile a unităţii ruse, proclamate de Vladimir Putin pe 4 noiembrie 2005, la Moscova au avut loc virulente manifestaţii organizate de Uniunea eurasiană de tineret şi alte organizaţii ultra-naţionaliste, în care au mărşăluit „mii de ruşi skinheads, în bluzoane de piele şi cizme cu ţinte, cazaci în uniforme de epocă” şi care purtau banderole cu lozinci de genul „Rusia ruşilor”, „Moscova împotriva ocupanţilor”, „Moarte duşmanilor” (Obrecht, 2008, pp. 161-162).

Anna Politkovskaia

Anna Politkovskaia

De aici şi până în octombrie 2006, când ziarista Anna Politkovskaia, de la „Novaia Gazeta”, renumită pentru militantismul ei anti-Putin şi umanist pro-cecen, a fost împuşcată la intrarea în blocul în care locuia, distanţele de mentalitate, atitudine şi comportament nu sunt prea mari. Mai pot fi adăugate, în acelaşi context, legile şi declaraţiile împotriva homosexualilor adoptate de Duma de stat în 2012 şi 2013. Aceste realităţi au intrat în contradicţie cu repetatele declaraţii ale lui Vladimir Putin cum că ortodoxia, islamismul, budismul şi iudaismul fac parte integrantă din cultura şi tradiţiile Rusiei, ţară în care nu ar exista discriminare în funcţie de orientarea sexuală. Mesajele de acest tip au fost intensificate mai ales în contextul Jocurilor olimpice de iarnă, organizate cu mult fast şi cheltuială de orgolioasa Rusie la Soci, în februarie 2014, în plină criză ucraineană. Urmărind o apropiere a Rusiei faţă de influentele state arabo-musulmane din Orientul Mijlociu, ministrul de externe Serghei Lavrov declara la Conferinţa Organizaţiei Islamice din 2005 că Rusia ar face parte nu doar din lumea creştină, ci şi din cea musulmană, pentru ca doi ani mai târziu, aflat la Riad, Vladimir Putin să vorbească despre existenţa multiseculară a unor relaţii armonioase între creştinii şi musulmanii din Rusia (Tinguy, 2008, pp. 226-227), în pofida nu foarte îndepărtatelor războaie ruso-otomane sau ruso-cecene.

Chiar dacă situaţia economică şi socială din Rusia se îmbunătăţea vizibil pe seama exportului de hidrocarburi şi sporirii investiţiilor străine, vecinii săi apropiaţi, cei care îi asigurau centura strategică de siguranţă în faţa Occidentului, dădeau semne din ce în ce mai pertinente şi îngrijorătoare de desprindere din sfera de influenţă rusă şi apropiere de Uniunea Europeană şi NATO:Georgia, prin ”Revoluţia trandafirilor” din noiembrie 2003, l-a adus la putere pe pro-americanul Mikheil Saakaşvili;Ucraina, prin ”Revoluţia portocalie” din noiembrie 2004, l-a propulsat preşedinte pe pro-europeanul Viktor Iuşcenko;în Kîrgîstan a avut loc ”Revoluţia lalelelor”, în 2005;Republica Moldova a iniţiat, începând din 2005, o serie de acţiuni de apropiere de Uniunea Europeană, care s-au intensificat după protestele tinerilor din 2009 (vezi Hentea, 2012, pp. 331-341 şi Cioroianu, 2009, pp. 285-323) şi alegerea ca preşedinte, în 2012, a lui Nicolae Timofti din partea Alianţei pentru Integrare Europeană;chiar şi Armenia şi Azerbaidjanul au dat semnale politice consistente de apropiere faţă de Occident, inevitabil în detrimentul Comunităţii Statelor Independente. Cea mai radicală desprindere de fostul spaţiu sovietic au traversat-o însă cele trei state baltice, care, prin aderarea la NATO în aprilie 2004, au adus Alianţa nord-atlantică în vecinătatea imediată a Rusiei. Moscova a manifestat însă cea mai îndârjită şi viguroasă opoziţie la desfăşurarea elementelor sistemului american de apărare antirachetă, pe atunci doar în Cehia şi Polonia, iar astăzi şi în România. Apăreau atunci primele simptome ale sindromului de ”cetate asediată”, ce va atinge apogeul peste zece ani.   

Revoluţia Trandafirilor din Georgia,  2003

Revoluţia Trandafirilor din Georgia, 2003

Un moment de răscruce privind soarta cordonului periferic de securitate rus s-a petrecut la summit-ul NATO de la Bucureşti, din aprilie 2008:atunci, Franţa şi Germania s-au opus acordării Georgiei şi UcraineiaMembership Action Plan, adică a invitaţiei de aderare la Alianţă, deşi candidatura celor două state era ferm susţinută de SUA şi Canada. Rusia a răsuflat uşurată, iar Vladimir Putin, care era viitorul prim-ministru rus (în baza ”tandemocraţiei” cu preşedintele ales Dimitri Medvedev), a venit în ultima clipă la Bucureşti, zâmbitor, pentru a sta la masă cu liderii marilor puteri la dineul de la Hotelul Hilton şi a declara că un nou Război rece este imposibil. Ceea ce s-a infirmat peste numai câţiva ani. În acelaşi timp, promisiunile lăsate în aer de NATO în aprilie 2008, şi anume că porţile Alianţei rămâneau vag deschise pentru Georgia şi Ucraina, s-au răzbunat peste nu foarte multă vreme, fiind plătite cu sângele şi suferinţele atât ale georgienilor, cât şi ale ucrainenilor. Deşi în decembrie 2007 Rusia îşi suspendase participarea la Tratatul asupra Forţelor Convenţionale din Europa, în semn de protest faţă de intenţia amplasării scutului antirachetă american în estul continentului, în 2008 nici Rusia şi nici Occidentul sau Statele Unite nu aveau vreun interes să-şi strice relaţiile, în virtutea bunelor afaceri pe care le făceau unii cu alţii. Totuşi, Rusia a punctat apăsat, prin vocile tandemului Medvedev-Putin, că nu va accepta o extindere suplimentară spre Est a NATO. Dincolo de spectacolul mediatic şi uzanţele diplomatice, nici una din tabere nu-şi făcea iluzii privind natura reală şi adevăratele intenţii ale celeilalte. Cu doar un an în urmă, în 2007, Dimitri Suslov apreciase, într-o estimare privind relaţiile dintre Rusia şi SUA la orizontul anului 2017, că era posibilă o deteriorare a acestora, mai ales ca urmare a politicii americane care viza atragerea Ucrainei în NATO (apud Tinguy, 2008, p. 152). Predicţiile analistului rus s-au împlinit întocmai.

Sperând, într-un mod prea aventurier, că va primi un masiv şi concret sprijin occidental şi american, preşedintele Georgiei, Mikheil Saakaşvili, a ordonat în noaptea de 7 spre 8 august 2008, chiar în momentul deschiderii Jocurilor Olimpice de vară de la Beijing, unde se aflau majoritatea liderilor lumii, ofensiva forţelor sale armate asupra Osetiei de Sud, cucerind oraşul Ţhinvali. Aflat la Beijing, premierul Putin – adevăratul deţinător al puterii în Rusia-s-a întors imediat la Moscova şi a ordonat o contraofensivă masivă împotriva georgienilor. Aceştia au acuzat agresiunea Rusiei, invocând disproporţia forţelor, Goliatul rusesc năpustindu-se cu aviaţie, tancuri şi artilerie grea asupra Davidului georgian (Hentea 2014, pp. 474-477).

Franţa, prin preşedintele Nicolas Sarkozy, a intervenit energic pentru a media conflictul, care s-a terminat în doar o săptămână, printr-o brutală şi disproporţionată punere la punct a Georgiei. Reacţia militară din 2008 a Rusiei împotriva Georgiei a fost întrucâtva similară celei din 2000, împotriva Ceceniei. Pe de altă parte, Rusia a pierdut războiul de imagine, deşi îl câştigase pe cel militar;în plus, disproporţionata reacţie militară a Moscovei a pus în gardă Europa şi SUA (Cioroianu, 2009, p. 338). După ce a pus la punct Georgia pe cale militară, Ucraina lui Iuşcenko a fost şi ea sancţionată economic şi politic de Rusia, prin criza gazelor din decembrie 2008 – ianuarie 2009. Atunci, Ucraina (ţară beneficiară şi de tranzit spre Occident a gazelor ruseşti) a fost acuzată de Moscova că era incapabilă de a fi un partener atât pentru Europa, cât şi pentru Rusia, deoarece Kievul fura gazele ruseşti şi înşela încrederea europenilor (Cioroianu, 2009. p. 331).    

Dughin, Soljenițîn și visele imperiale

În pofida evoluţiilor potrivnice petrecute în imediata sa vecinătate, la sfârşitul primului deceniu al secolului al XXI-lea, Rusia lui Putin simţea că-i bate din nou vântul în pânze. Primită în selectul club G8, al cărui summit din 2006 l-a găzduit la Sankt Petersburg, Rusia îşi afirma cu grandoare poziţia de mare putere într-o lume multipolară, capabilă de a dialoga pe bază de egalitate, refuzând monopolul puterii americane.

Aşa se explică de ce, înainte de a muri, în 2008, fostul luptător anti-stalinist şi anti-brejnevist, pan-slavist şi pan-ortodox (laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1970) Alexandr Soljeniţîn a avut cele mai frumoase cuvinte despre Putin, pentru că acesta „redase Rusiei măcar o parte din fosta ei grandoare” (Cioroianu, 2009, p. 134). În ianuarie 2007, prestigiosul săptămânal Literaturnaia Gazeta, având un tiraj de 130 000 de exemplare, a publicat un elocvent articol, „Imperiul eliberator”, semnat de Alexandr Dughin, despre care se spune că ar fi ideologul lui Putin, teoretician al statutului de mare putere al Rusiei şi al vocaţiei sale euro-asiatice:„Istoria Rusiei noastre este de neconceput fără referirea la o noţiune fundamentală:imperiul. Deşi, pentru mulţi, acest cuvânt are o conotaţie neplăcută, pentru un rus, imperiul face parte integrantă din istoria noastră – este identitatea noastră, destinul nostru. (...) Suntem un popor imperial şi nu avem motive să ne fie ruşine de aşa ceva. Dar imperiul nu înseamnă doar nostalgia şi comemorarea trecutului. Imperiul este ceva mai mult – un principiu, o filozofie, un mod de viaţă, o vocaţie estetică şi etică. (...) Noi, ruşii, fie suntem un imperiu, fie suntem nimic. Nicio cale de mijloc:fie este ordinea măreaţă, fie haosul total” (apud Tinguy, 2008, pp.107-108).

Oameni care luptă în Batalionul Dombas dorm într-un hambar din satul Velyka Novosilka,  în apropiere de Donetsk,  în estul Ucrainei,  16 mai 2014

Oameni care luptă în Batalionul Dombas dorm într-un hambar din satul Velyka Novosilka, în apropiere de Donetsk, în estul Ucrainei, 16 mai 2014

În ianuarie 2015, atunci când mult sânge curgea în Dombasul ucrainean, Alexandr Dughin, din poziţia de consilier al unui parlamentar rus, a recidivat pe tema imperiului, afirmând că ”este necesar un imperiu eurasiatic care să contracareze influenţa Occidentului nihilist”, sugerând o nouă ordine mondială bipolară formată din Statele Unite şi Europa occidentală pe de o parte şi Uniunea euroasiatică, dominată de Rusia desigur, dar în care să intre şi România, Ungaria, Serbia, Slovacia şi chiar Austria. Dacă aşa se pun problemele la Moscova şi Sankt Petersburg, filmul din 2014, ”Leviatan”, al regizorului rus Andrei Zviaginţev prezintă o poveste simbolică referitoare la cu totul alte realităţi ale ”Imperiului eliberator”, într-un colţ Nord-Vestic al său, acolo unde ruşii obişnuiţi nu sunt preocupaţi de ”ordinea măreaţă”, ci de corupţia autorităţilor locale şi de grija zilei de mâine.    

Criza, şi mai apoi războiul civil din Siria, izbucnit în 2011, au dus la acutizarea tensiunilor ruso-americane, din cauza conflictului de interese. Având în spate o colaborare datând din vremurile URSS-ului, pentru Rusia este esenţial din punct de vedere geostrategic să-şi păstreze baza navală din portul sirian Tartus, singurul său avanpost în Marea Mediterană. În consecinţă, Moscova a blocat orice rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU împotriva regimului Bashar al-Assad, intrând în conflict cu intenţiile SUA pentru o intervenţie militară în Siria, ca răspuns la utilizarea armelor chimice împotriva civililor de către forţele Damascului. Era ceva mult mai grav decât opoziţia rusă la intervenţia americană în Irak din 2003.

Tensiunile şi animozităţile ruso-americane au început să se acutizeze, atingând un nou punct de incandescenţă în 2013, atunci când Putin i-a acordat azil politic consultantului NSA, Edward Snowden, pus sub acuzare în SUA. Era, de fapt, o replică rusească la azilul politic acordat în 2003 de Marea Britanie lui Boris Berezovski, oligarhul opozant al lui Putin. Continuând politica de extindere a prezenţei sale militare la nivel global, în plină criză ucraineană şi de tensiuni cu Occidentul, Rusia a semnat, în februarie 2015, un acord cu Cipru pentru a fi permis accesul – pentru mentenanţă – a navelor sale militare în porturile cipriote, aducându-le astfel în potenţial conflictuala proximitate a navelor militare britanice şi americane nu doar din porturile cipriote, ci şi din Marea Mediterană. Rusia şi-a asigurat astfel accesul, limitat, ce-i drept, dar demult visat, la mările calde, simultan întărindu-şi prezenţa militară şi în cercul arctic de la Polul Nord.

Debutul celui de-al doilea deceniu al secolului al XXI-lea a însemnat pentru Rusia nu doar câţiva paşi imperiali pentru extinderea influenţei sale în lume, dar şi debutul unor frământări politice interne. Spre deosebire de Imperiul Ţarist sau Imperiul sovietic, în care puterea supremă era asigurată ţarului, respectiv secretarului general al PCUS, până la moartea acestuia (cu excepţia unor notabile accidente, precum abdicarea ţarului Nicolae al II-lea în 1917 sau debarcarea lui Hruşciov în 1964), în Federaţia Rusă, principiile democratice şi ale statului de drept au impus după 1991 o Constituţie şi alegerea periodică a preşedintelui. Putin îşi exercitase între 2000 şi 2008 primele două mandate constituţionale succesive, dar pentru a nu lăsa puterea din mână a recurs la aşa-numita „tandemocraţie”, împreună cu loialul Dimitri Medvedev.

Recomandat de Putin şi susţinut de partidul acestuia, „Rusia Unită”, Medvedev a câştigat fără probleme scrutinul prezidenţial din martie 2008, doar pentru a-l numi pe fostul preşedinte premier pentru următorii patru ani. Un artificiu constituţional şi legislativ (oricând posibil într-o autocraţie semi-democratică) i-a permis acestuia nu doar candidatura la un nou mandat, aproape garantat, la Kremlin, dar şi pe o durată nu de patru, ci de şase ani. Doar că, la alegerile prezidenţiale din 2012 (câştigate din primul tur cu 63, 6% din voturi), Putin a trebuit să facă faţă unor semnificative proteste de stradă (similare celor din decembrie 2011, cu ocazia alegerilor parlamentare), care însă nu au avut succes, deoarece opozanţii săi nu aveau un program politic, ei fiind uniţi doar de dorinţa de a-l răsturna de la putere. Cel mai răsunător protest anti-Putin (cu inflexiuni anti-ortodoxe), având largi ecouri mai ales în presa şi cancelariile occidentale, a fost cel al punkistelor de la „Pussy Riot”, arestate şi condamnate în august 2012 pentru huliganism. Tot în 2012 a apărut simultan în mai multe capitale ale lumii anglo-americane (dar şi în România) pătimaşa carte a jurnalistei şi activistei LGBT ruso-americane Masha Gessen, care a marcat debutul unei consistente campanii internaţionale de vădită demonizare a lui Vladimir Putin (Gessen, 2012), ce va atinge un apogeu în 2014.

Păreau deja foarte departe vremurile când „Superputinul” stârnea, pe 11 decembrie 2010, valuri de entuziaste aplauze cântând Blueberry Hillla un concert de caritate ţinut la Sankt Petersburg, în faţa unor superstaruri occidentale precum Kevin Costner, Sharon Stone, Alain Delon sau Gérard Depardieu (viitor cetăţean plătitor de taxe rus). Cu toate că şi acasă la el popularitatea lui Putin scăzuse în mod evident, ea a rămas la cote confortabile în rândul cetăţenilor ruşi, ceea ce îl interesa în primul rând pe liderul de la Kremlin. Pe fondul acestor critici internaţionale din ce în ce mai pronunţate şi acide, în Rusia se instaura tot mai puternic vechiul sindrom sovietic al „cetăţii asediate”.

Preşedintele rus Vladimir Putin interpretând îndrăgitul cântec

Preşedintele rus Vladimir Putin interpretând îndrăgitul cântec "Blueberry Hill"

Războiul hibrid a început în Crimeea...

Totul a început să se inflameze pe 21 noiembrie 2013, atunci când, la Vilnius, preşedintele pro-rus Viktor Ianukovici a refuzat să semneze Acordul de asociere a Ucrainei la Uniunea Europeană. Acest refuz al apropierii faţă de Occident, ce însemna implicit o rămânere a Ucrainei în sfera de influenţă rusă, a generat un val ascendent de proteste care au degenerat până la sângeroase confruntări la Kiev (dar şi în vestul ţării), cunoscute deja sub numele de „revoluţia Euromaidanului”. Reunind mai multe curente şi orientări (dintre care unele de extremă dreapta şi naţionaliste), mişcarea Euromaidanului, beneficiind de sprijinul politic al Occidentului şi al SUA, a reuşit să-l oblige pe Ianukovici să părăsească Ucraina pe 22 februarie 2014, acesta refugiindu-se în Rusia, fapt ce a însemnat practic o schimbare de regim politic la Kiev. În acel moment, la Soci se desfăşurau Jocurile Olimpice de iarnă, eveniment care, deşi a fost boicotat de mai mulţi şefi de stat (inclusiv de preşedintele Barak Obama şi cancelarul Angela Merkel), era considerat de Vladimir Putin drept foarte important pentru imaginea şi prestigiul Rusiei în străinătate. Reacţiile preşedintelui rus la victoria Euromaidanului nu au întârziat să se facă simţite, pentru că, din punctul de vedere al Moscovei, o basculare radicală a Ucrainei către Vest, cu perspectiva deloc îndepărtată a accederii acesteia în NATO, era şi este inacceptabilă pentru securitatea şi interesele strategice ale ţării. În plus, atât Estul Ucrainei, cât şi peninsula Crimeea sunt populate de o majoritate rusă, care a fost imediat revoltată de abrogarea de către noile autorităţi de la Kiev a legii privind statutul de limbă regională, ce fusese acordat limbilor folosite de minorităţi, noua reglementare afectând în mod direct folosirea limbii ruse (dar şi a celei române).

Pe 26 februarie 2014 au început protestele ruşilor din Crimeea (teritoriu anexat în 1783 de Ecaterina cea Mare) şi imediat au apărut aşa-numiţii „omuleţi verzi”, în fapt forţe speciale ruse, dar fără a purta însemne de apartenenţă. Era începutul, în teren, a ceea ce s-a numit apoi „războiul hibrid”. Evenimentele din Crimeea s-au succedat apoi cu o viteză ce a lăsat Occidentul perplex. ”Omuleţii verzi”, nerecunoscuţi iniţial de Putin, dar decoraţi după nu multă vreme, au preluat rapid controlul asupra punctelor strategice (parlament, unităţi militare, primării, centrale electrice, posturi de radio şi televiziune) din peninsula cu populaţie majoritar rusă ce fusese făcută cadou Republicii Socialiste Sovietice Ucrainiene în 1954 de ucraineanul Nikita Hruşciov. Duma de stat a votat pe 1 martie 2014 un mandat pentru uzul de forţă militară în Crimeea. După declararea independenţei, pe 16 martie 2014, în Crimeea a avut loc un referendum cu rezultat previzibil, pentru alipirea la Rusia (nerecunoscut internaţional), aşa încât preşedintele Putin – ajuns la un punct maxim al popularităţii sale-a putut semna, pe 18 martie 2014, decretul de anexare a Crimeii la Federaţia Rusă. Consiliul de Securitate al ONU fiind blocat de vetoul rusesc şi abţinerea Chinei, tot ceea ce a mai putut face restul comunităţii internaţionale, pusă în faţa faptului împlinit, a fost o declarare a anexării Crimeii drept ilegală de către Adunarea Generală a ONU (fiind apreciată drept o încălcare a regulilor şi practicilor dreptului internaţional), suspendarea de către NATO a cooperării civile şi militare cu Rusia, care a fost exclusă şi din elita G8, aplicându-i-se şi un prim val de sancţiuni.

Simferopol sărbătoreşte un an de la separarea Crimeii de Ucraina şi alipirea la Rusia

Simferopol sărbătoreşte un an de la separarea Crimeii de Ucraina şi alipirea la Rusia

Din perspectiva poziţiilor celor două tabere, Rusia de o parte şi Occidentul de cealaltă, sunt relevante o serie de asemănări şi deosebiri între Războiul Crimeii din 1853–1856 (vezi Sweetman, 2015, pp. 9-22) şi Criza ucraineană din 2014-2015. Asemănările dintre cele două momente istorice rezultă în primul rând din structura celor două tabere şi motivaţiile reale ale conflictului. În ambele situaţii, Rusia s-a opus singură unei coaliţii occidentale, formată din Marea Britanie, Franţa, Imperiul otoman şi Sardinia în 1854 şi din SUA, Uniunea Europeană, NATO şi Ucraina în 2014. Apoi, cucerirea/apărarea/limitarea unor sfere de influenţă şi interese strategice în zonă au reprezentat adevărata motivaţie a ambelor tabere în cele două conflicte şi nu cele vehiculate în presă şi în declaraţiile liderilor. Crimeea a fost şi este pintenul rusesc din Marea Neagră, vital pentru Moscova în contracararea celor trei ţări membre NATO (Turcia, Bulgaria şi România) plus pro-occidentala Georgie, dar şi pentru deschiderea către mările calde. O ipotetică bază navală ucraineană NATO, vecină cu una rusească, la Sevastopol, ar fi extrem de greu de imaginat. Prin anexarea Crimeii de către Rusia, Marea Neagră a devenit un spaţiu de confruntare directă cu NATO, mai ales că, doar în 2014, Moscova a înfiinţat în peninsulă aproape o sută de unităţi militare aparţinând tuturor categoriilor de arme. În acelaşi timp, dacă Ucraina ar fi primită nu doar în Uniunea Europeană, ci şi în NATO, trupele terestre occidentale rivale ar avea de străbătut doar 480 de kilometri, pe teritoriu ostil, până la Moscova. Poziţia de motor al coaliţiei anti-ruse, ocupată în 1854 de Marea Britanie, pare să aparţină în 2014 Statelor Unite, tot aşa cum locul Imperiului otoman (”bolnavul” de atunci al Europei) ameninţat de Rusia ţaristă a fost luat de Ucraina. Dacă în Războiul Crimeii Prusia a rămas neutră, nu acelaşi lucru se poate spune despre influenta Germanie din 2014-2015. Pe de altă parte, dacă în 1854 opinia publică din Marea Britanie şi cea din Franţa erau extrem de entuziaste privind implicarea ţării lor în războiul considerat drept împotriva Rusiei, în 2014 nu sunt semne că occidentalii sau americanii ar mai fi dispuşi să moară cu zecile de mii în Crimeea sau în estul Ucrainei.

... și a continuat în Estul Ucrainei

Reacţia Rusiei la pro-occidentalismul ucrainean nu s-a oprit în Crimeea, deoarece Moscova trebuia să-şi creeze o zonă tampon de-a lungul celor aproape două mii de kilometri de frontieră comună. În aprilie 2014, la două săptămâni de la anexarea Crimeii, au început protestele separatiste cu tentă violentă ascendentă în Estul Ucrainei. Acestea au fost susţinute politic, militar şi logistic de Rusia, în pofida negării permanente a implicării sale. Războiul hibrid purtat de Rusia lua amploare, acţiunile din teren ale separatiştilor fiind dublate de o propagandă pe măsură a Moscovei şi de un sprijin concret din ce în ce mai evident. Alegerea la 25 mai a lui Petru Poroşenko în funcţia de preşedinte al Ucrainei, moment ce legitima noua putere de la Kiev, a fost boicotată masiv în Donbas, Estul separatist ucrainean, majoritar rus. Armata ucraineană lupta cu rebelii pro-ruşi, numiţi terorişti, în timp ce aceştia organizau referendumuri pentru independenţă şi alipirea la Rusia în regiunile Doneţk şi Luhansk. Occidentul părea neputincios, singurele reacţii concrete fiind valurile succesive de sancţiuni politice şi economice aplicate Rusiei, al căror efect, pe fondul devalorizării rublei şi al scăderii preţului petrolului, a început să fie resimţit de populaţia Federaţiei Ruse. Cu toate acestea, cota de popularitate în Rusia a preşedintelui Vladimir Putin se afla în creştere, iar economia şi finanţele ruseşti, deşi se resimţeau în mod vădit, reuşeau să reziste, artificial (subvenţionat) sau nu.

Prăbuşirea avionului malaezian MH17, la 17 iulie 2014, după ce a fost lovit de o rachetă antiaeriană de provenienţă rusească, a creat emoţie şi valuri de comentarii pe plan mondial, dar nici un efect real în Criza ucraineană. După 22 august 2014, Ucraina a acuzat Rusia de o „invazie mută” în urma pătrunderii unor „convoaie umanitare” ruseşti pe teritoriul ucrainean, însoţite de tehnică militară cuprinzând piese de artilerie grea, ceea ce a dus la intensificarea luptelor şi la câştiguri teritoriale semnificative pentru insurgenţii din auto-proclamatele republici Doneţk şi Luhansk. Un prim acord de încetare a focului a fost semnat de părţile implicate la Minsk, pe 5 februarie 2014, dar acesta a fost încălcat. Între timp, neintimidată de valul sancţiunilor economice şi de spectrul ameninţător al crizei economice şi financiare interne, Rusia a promulgat, în decembrie 2014, o nouă doctrină militară, în care principalele ameninţări externe la adresa Federaţiei erau considerate extinderea capacităţilor militare ale NATO şi destabilizarea mai multor regiuni. Sub pericolul escaladării conflictului spre un război deschis şi sub presiunea şefilor de stat francez, François Hollande şi german, Angela Merkel (state ce se opuseseră accederii Ucrainei în NATO la summit-ul din 2008), un al doilea acord de pace a fost semnat pe 12 februarie 2015, la Minsk, cu participarea lui Vladimir Putin şi Petro Poroşenko. Valabilitatea acestuia, dar şi cursul evenimentelor vor fi confirmate doar de viitor, criza nefiind încheiată.

Ceea ce s-a petrecut în Ucraina începând din martie 2014 şi până în martie 2015 a fost numit „război hibrid”, un concept ce aşteaptă încă teoretizări şi dezvoltări. În ceea ce ne priveşte, vom considera „războiul hibrid” drept o formă de conflict interstatal nedeclarat şi neconvenţional, desfăşurat deschis sau acoperit pe multiple planuri:politic, militar, diplomatic, economic, energetic, financiar, propagandistic, mediatic, cibernetic, subversiv. Războiul hibrid s-ar putea traduce printr-o formă neconvenţională şi nelegiferată de război informaţional, în care componentele cinetice desfăşurate de forţele speciale deţin o pondere substanţial mai mare. Potrivit analistului politic Dan Dungaciu, „războiul hibrid” combină intervenţiile militare cu cele non-militare, societale, agresorul urmărind exploatarea unor slăbiciuni ale inamicului său precum tensiunile etnice, corupţia şi labilitatea instituţiilor sale, dependenţele şi vulnerabilităţile economice ale acestuia (Dungaciu, 2015).Noua formă de confruntare pe multiple planuri, iniţiată de Rusia, dar în care s-a antrenat şi Occidentul, alături de SUA, trebuia numită într-un fel care să se deosebească de celelalte forme de război cunoscute. O primă caracteristică a Războiului hibrid este lipsa declaraţiilor formale de război dintre state, ceea ce oferă avantajul oricăror manevre diplomatice şi politice. Legile consacrate ale războiului pe plan internaţional sunt eludate, ca urmare a faptului că această formă de conflict încă nu a fost codificată ca atare. Spre deosebire de alte forme de război, în cel hibrid componenta economică (sancţiuni, embargouri, fluctuaţia dirijată de preţuri, jocurile pieţei libere) este foarte importantă. Propaganda, ce însoţeşte orice formă de conflict, foloseşte în cazul celui hibrid îndeosebi mesaje religioase (ortodoxie vs. catolicism) şi naţionaliste, şi nu ideologice. De altfel, propaganda joacă în cadrul războiului hibrid, un rol deloc complementar, ci la fel de important cu cel al forțelor speciale sau al sancțiunilor economice și manevrelor diplomatice. Asimetria forţelor implicate este o altă caracteristică a acestei forme de conflict, la care participă grupări naţionaliste şi paramilitare, state cu forţe armate organizate, precum şi organizaţii internaţionale. De notat că, spre deosebire de „războiul total” (aşa cum a fost cea de-a doua conflagraţie mondială din 1939-1945), obiectivul celor două tabere din „războiul hibrid” nu este anihilarea totală a uneia de către cealaltă, prin angajarea cvasitotală a resurselor umane şi materiale naţionale, ci doar controlul, dominarea, stăpânirea inamicului.           

La finalul acestor rânduri, aproape orice predicţie privind viitorul noului Imperiu rus rămâne credibilă, începând de la prăbuşirea „sistemului Putin” sub povara sancţiunilor economice sau revolta maselor exasperate de ruşi sau a oligarhilor nemulţumiţi şi până la victoria Kremlinului în „războiul hibrid” purtat asupra Ucrainei, victorie recunoscută de Occident şi SUA, cu consecinţele de rigoare. Deşi rămâne încă în suspensie, butada formulată în 2009 de fostul ministru de externe român, Adrian Cioroianu, „Rusia nu a fost niciodată după 1990 atât de slabă pe cât au considerat-o, la o privire superficială, observatorii occidentali, după cum nu a fost nici atât de puternică pe cât şi-ar fi dorit-o ruşii înşişi şi, în orice caz, conducătorii lor Boris Elţîn şi, apoi, Vladimir Putin”, credem că are foarte multe şanse de a fi încă o dată confirmată. Am mai adăuga faptul că Rusia şi ruşii formează (la fel ca alte zone ale Globului) un univers aparte, care nu poate fi înţeles cu adevărat folosind un instrumentar strict occidental sau american.

 

Bibliografie

Belkovski, Stanislav, (2014), Putin. Biografia interzisă, Bucureşti, editura Corint

Cioroianu, Adrian, (2009), Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Bucureşti, editura Curtea Veche

Dungaciu, Dan, (2015), Este România în război "hibrid"? Ungaria, destabilizatorul NATO, interviu acordat site-ului ziare.com în februarie 2015

Gessen, Masha, (2012), Omul fără chip. Incredibila ascensiune a lui Putin, Bucureşti, editura Pandora

Hentea Călin, (2012), Enciclopedia propagandei româneşti, Bucureşti, editura Adevărul

Hentea, Călin, (2014), Propaganda în război. O istorie universală, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun

Mureşan, Doina, Potârniche, Marius, (2009), Cecenia – independenţă refuzată, Bucureşti, editura Moroşan

Obrecht, Thérèse (2008), Rusia sau legea puterii. Anchetă la o parodie democratică, Bucureşti, editura Meridiane

Sweetman, John, (2015), Războiul Crimeii. 1854-1856, Bucureşti, editura Corint

Tinguy, Anne de, coordonator, (2008), Moscova şi lumea. Ambiţia grandorii:o iluzie?, Bucureşti, editura Meridiane

Wolton, Thierry, (2008), KGB-ul la putere. Sistemul Putin, Bucureşti, editura Humanitas