Autor 64414 vizualizări


Declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial la 1 septembrie 1939 a creat o situaţie deosebit de gravă României, prinsă în cleştele acordului dintre Germania şi Uniunea Sovietică, încheiat la 23 august 1939, prin care cele două mari puteri totalitare îşi împărţeau sferele de influenţă în istmul ponto-baltic. Sistemul său de securitate, clădit cu migală în perioada anterioară şi care generase mari speranţe în privinţa trăiniciei lui, fusese puternic afectat de noul curs al evenimentelor, astfel că statul român dispunea doar de forţa sa militară pentru a supravieţui marilor încercări ale momentului. Dar, problema principală, care preocupa, deopotrivă, clasa politică şi opinia publică era aceea a valorii organismului militar românesc. Era, cu alte cuvinte, capabilă armata să asigure, singură, integritatea teritorială şi independenţa politică a ţării, să respingă agresiunile vecinilor săi revizionişti?           

Foto:Regele Carol al II-lea la manevrele regale de la Sighişoara din 1934

 

 

Chestiunea a fost dezbătută îndelung de planificatorii militari în anii interbelici, iar concluzia la care au ajuns era aceea că apărarea prin forţe proprii prezenta dificultăţi majore. De aceea, s-a impus crearea unui sistem de alianţe care să suplinească, de o manieră decisivă, neajunsurile generate de poziţia geopolitică şi geostrategică şi insuficienţa forţelor militare. Sintetic, apărarea României Mari s-a cristalizat în sintagma „problemul strategic românesc“.

Calculele specialiştilor militari au arătat că România putea să facă faţă fără mari probleme unei ofensive, separate sau întrunite, dinspre sud sau dinspre vest. Armata română era, însă, incapabilă să reziste unei agresiuni sovietice, precum şi unui război pe trei fronturi. Cea mai vulnerabilă a fost considerată frontiera de est, România având dezavantajul de a fi situată în „cordonul sanitar“, la periferia atât a lumii occidentale, cât şi a celei ce se autointitula „comunistă”. Prin urmare „problemul strategic românesc“nu avea o soluţie militară, decât în măsura în care ajutorul partenerilor occidentali, Franţa şi Anglia, sosea cu rapiditate, ori cel al aliaţilor din regiune era oportun şi eficient. Scenariile strategice aveau în vedere apărarea graniţei de vest prin concursul Micii Înţelegeri (Mica Antantă), iar a celei de sud prin contribuţia Înţelegerii Balcanice (Antanta Balcanică). Cât priveşte frontiera de est, ea era asigurată de alianţa româno-polonă, parafată la 3 martie 1921 şi reînnoită de câteva ori în anii interbelici.

Or, desfăşurarea evenimentelor din anii 1938-1939 a condus la distrugerea acestui sistem, perfect din punct de vedere teoretic, şi la încercuirea operativ strategică a statului roman. Era cea mai grea situaţie ce se putea imagina, apărarea ţării transformându-se, după septembrie 1939, într-o „obsesie strategică“ pentru planificatorii militari de la Bucureşti

Vestoane de vara, echipamentul a fost redus la minimum

Restructurări de dispozitiv  

Pentru a face faţă împrejurărilor, autorităţile române au purces la măsuri urgente şi de mare importanţă. La 4 septembrie 1939, guvernul a hotărât mobilizarea generală, fiind chemaţi sub arme toţi cetăţenii care aveau ordinele de chemare, indiferent dacă efectuaseră sau nu concentrarea de instrucţie în anul respectiv. Tot la începutul lunii septembrie, România şi-a precizat şi poziţia politică faţă de război. Consiliul de Coroană a proclamat, la 6 septembrie 1939, „observarea strictă a regulilor neutralităţii stabilite prin convenţiunile internaţionale faţă de beligeranţii din actualul conflict“.Atacul Armatei Roşii asupra Poloniei din 17 septembrie 1939, ce reprezenta o primă materializare a acordului germano-sovietic, a determinat restructurarea întregului dispozitiv operativ. Grupul de armate nr. 1 şi Armata 4, create anterior, au fost transferate din vestul ţării în spaţiul dintre Carpaţii Orientali şi Nistru, teatrul de est devenind, din nou, principal. Prin Directiva operativă nr. 11 din 23 septembrie 1939, Marele Stat Major a fixat misiunea Grupului de armată, acesta trebuind să respingă ofensiva inamicului dinspre nord şi est, prin organizarea a trei poziţii de rezistenţă, ultima fiind Carpaţii Orientali-valea Tazlăului-valea Trotuşului-Siretul inferior. Era, practic, celebrul aliniament fortificat Focşani-Nămoloasa-Galaţi, construit la sfârşitul secolului al XIX-lea după planurile maiorului german Maximilian Schuman. În partea de vest, a rămas Armata 1 cu două corpuri de armată, iar în sudul ţării, inclusiv Dobrogea, a fost dislocată Armata 2, recent constituită. Un asemenea dispozitiv era concordant cu situaţia militară a ţării şi încerca să acopere toate direcţiile strategice ameninţate.

Soldaţi români şi germani în Constanţa, îndreptându-se spre front

Reeditare a Operei de trei parale?

Perioada septembrie 1939-iunie 1940 s-a caracterizat printr-o aşteptare înfrigurată, în care teama şi iluziile au coexistat, fără ca românii să conştientizeze catastrofa care se apropia. Războiul ciudat („la drôle de guerre“) şi-a avut partea lui de contribuţie la această stare de spirit. Jean Mouton, director adjunct şi apoi director al Institutului Francez din Bucureşti, se întreba, în ianuarie 1940, în jurnalul său, dacă nu cumva trăia în plină „reeditare a Operei de trei parale, filmul făcut după cartea lui Bertold Brecht. Suntem parcă, scria Mouton, înclinaţi să devenim nişte baloane umflate cu iluzii deşarte“.Observaţiile memorialismului reflectau exact realitatea acelei perioade. Clasa politică se iluziona asupra concursului pe care francezii şi englezii ar putea să-l dea României, iar rezistenţa finlandeză în „Războiul de iarnă“ genera la nivelul liderilor politici impulsuri eroice. Iată, de pildă, cum regele Carol al II-lea, aflat la Chişinău de Bobotează (6 ianuarie 1940), a ţinut un discurs războinic, în care a reiterat ideea că armata română se va bate cu toate forţele pentru apărarea hotarelor ţării. Era un mesaj pentru uzul opiniei publice, acesta nefiind acoperit de realitate.

Încercări de modernizare

În perioada menţionată, întărirea armatei a constituit o prioritate a actului de guvernare, fapt ce s-a concretizat în numeroase măsuri pe linie militară. De exemplu, guvernul condus de Gheorghe Tătărescu, instalat la 24 noiembrie 1939, şi-a propus să desăvârşească „organizarea militară şi materială a ţării în vederea apărării patrimoniului naţional” (...) „reorganizarea producţiei şi a muncii naţionale în vederea ridicării potenţialului de război“.

 Dar ele nu au fost înserate într-un program coerent de reformă, astfel că structura moştenită din perioada interbelică nu a fost modificată prea mult. Unele dintre iniţiative au fost în consens cu tendinţele moderne din domeniul construcţiei militare şi al noului mod de purtare al războiului. Din rândul acestora menţionăm crearea, la 20 octombrie 1939, a Brigăzii 1 motomecanizate, compusă dintr-un batalion de specialităţi, două grupuri de vânători moto şi un regiment de artilerie. Marele Stat Major mai avea în proiect constituirea unei a doua brigăzi de acest tip, dar lipsa materialului blindat a făcut imposibilă materializarea ideii. Alte măsuri s-au dovedit contraproductive, sporind structura şi aşa stufoasă a comandamentelor care înghiţeau personal, fonduri şi mijloace în detrimentul forţelor luptătoare. Iată, de pildă, la 15 noiembrie 1939, s-a creat Comandamentul Corpului de cavalerie, dar atribuţiile lui se suprapuneau peste cele ale Inspectoratului General al cavaleriei, care coordona instrucţia din punct de vedere tehnic. De asemenea, s-au menţinut, fără nicio justificare, cele trei departamente de resort – Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Aerului şi Marinei şi Ministerul Înzestrării Armatei – ceea ce a creat disfuncţionalităţi în exercitarea actului de conducere. Nici transformarea batalionului de marş, destinat să asigure completarea cu efective a marilor unităţi combatante, în al patrulea batalion activ al regimentelor de infanterie nu a fost o măsură inspirată, deoarece lipsea armamentul şi echipamentul necesar pentru a le transforma în subunităţi de luptă eficiente.

La rândul ei, înzestrarea cu armament şi tehnică de luptă a rămas un punct nevralgic nu atât din cauza banilor, cât din considerente politice. Nici Germania, care preluase industria de război cehoslovacă, nici aliaţii anglo-francezi nu erau prea dispuşi să asigure României materialul de război care îi era necesar, atâta timp cât ea rămânea neutră. Cum industria autohtonă nu putea asigura decât o parte din necesităţi, dotarea armatei române a rămas, practic, la nivelul antebelic.

Cuib de mitralieră al infanteriştilor români din Basarabia

În vara anului 1940, armata a parcurs una dintre cele mai grele perioade din istoria sa, prin noncombatul în faţa ultimatumurilor şi dictatelor marilor puteri. A fost o decizie politică, luată la cel mai înalt nivel, care a avut la bază formula „cedăm teritorii, dar păstrăm statul“, nu lipsită de o argumentaţie solidă, între care raportul de forţe complet nefavorabil pentru România a fost des invocat. Cercetări recente au arătat însă că această conduită a avut şi mai are încă repercusiuni negative asupra mentalului colectiv românesc. Cert este că rapturile teritoriale din vara anului 1940 au determinat dezmembrarea sistemului militar românesc, edificat după Primul Război Mondial, ceea ce impunea reorganizarea profundă a armatei, care avea acum misiunea de a reface patrimoniul naţional.

 

Proiecte mari...

Imediat după preluarea puterii, generalul Ion Antonescu a subliniat că reforma forţelor militare reprezenta unul dintre cele mai importante obiective ale guvernării sale. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 17 septembrie 1940, el arăta că şi-a propus să reconstituie şi să întărească armata, care trebuie „redresată, şi ca disciplină, şi ca organizare, şi ca suflet în conducerea ei“.

Programul militar a fost stabilit de Ion Antonescu, ajutat de o echipă de colaboratori din care au făcut parte generalii Alexandru Ioaniţiu, Constantin Pantazi, Iosif Iacobici, Ilie Şteflea, şi a fost deosebit de ambiţios, concretizat în formula „o armată mică, dar puternică“, cu o perfectă încadrare, disciplină şi instrucţie, care să fie adecvată „realităţilor româneşti şi condiţiunilor tehnice moderne“.

Reorganizarea armatei era privită ca un proces treptat, desfăşurat pe întreaga scară a ierarhiei militare, pornind de la grupă, tun, avion şi navă până la marea unitate operativă şi structurile de vârf ale administraţiei militare. În prima etapă, reorganizarea trebuia să cuprindă desconcentrarea masivă a efectivelor mobilizate în iunie 1940;desfiinţarea unor comandamente, unităţi şi formaţiuni de servicii;uniformizarea organizatorică a marilor unităţi de infanterie şi cavalerie;reorganizarea serviciilor prin introducerea mijloacelor motorizate;dezvoltarea aviaţiei de bombardament etc. În a doua fază urma să se acţioneze asupra structurilor de luptă, iar printre obiective se numărau constituirea diviziei uşoare, cu şapte batalioane, în care infanteria să beneficieze de un puternic sprijin de artilerie şi al celorlalte mijloace de luptă, sporirea gradului de motorizare a serviciilor, îmbunătăţirea dotării unităţilor cu materiale antitanc, artilerie a.a., mijloace auto, de transmisiuni, de geniu, dotarea aviaţiei şi marinei cu material nou etc.

Ion Antonescu nu a stabilit un calendar precis pentru acest program foarte ambiţios, dar l-a circumscris unei perioade relativ scurte, el manifestându-şi intenţia de reîntregire a graniţelor ţării, cu ajutorul Germaniei. De altfel, pregătirile germane pentru un viitor conflict cu Uniunea Sovietică au fost cunoscute, cel puţin în esenţa lor, de către Ion Antonescu, el fiind de acord cu participarea armatei române la viitoarea campanie, cu scopul de a recupera cele două provincii – Basarabia şi nordul Bucovinei

Paraşutişti români gata de acţiune

Dar realizări modeste...

O primă măsură a fost demobilizarea armatei, absolut necesară pentru echilibrarea stării financiare a ţării. Acţiunea s-a desfăşurat treptat în lunile septembrie-noiembrie 1940, încheindu-se la 10 decembrie a aceluiaşi an. Regimul de efective a fost diferenţiat în raport de zona de dislocare a marilor unităţi. Astfel, pe frontul de Vest, de Sud şi în zona interioară, efectivele au fost reduse până la nivelul celor din timp de pace, în timp ce în Moldova unităţile au rămas cu efective de pace întărite. Concomitent cu desconcentrarea şi demobilizarea a început şi procesul propriu-zis de restructurare a armatei. O primă şi importantă etapă a fost reorganizarea administraţiei militare centrale prin revenirea la un formula unui singur departament de resort – Ministerul Apărării Naţionale. La 16 octombrie 1940 a intrat în vigoare Decretul-Lege nr.34888, prin care se desfiinţau Ministerul Aerului şi Marinei şi cel al Înzestrării Armatei. În cadrul Ministerului Apărării Naţionale s-au creat patru subsecretariate de stat – al Armatei de Uscat, al Aerului, al Marinei şi al Înzestrării Armatei. Totodată, s-a procedat la restructurări de comandamente şi reorganizări de unităţi şi mari unităţi. În scopul simplificării actului de conducere, la 19 septembrie 1940 a fost desfiinţat Grupul de Armate nr.1, creat cu un an înainte, şi care coordona marile unităţi dispuse în partea de est a ţării, între Carpaţii Orientali şi Nistru. Pierderea Basarabiei şi a nordului Bucovinei a impus restrângerea dispozitivului numai la spaţiul dintre Carpaţii Orientali şi râul Prut.

Infanteria, ca armă de bază, a suferit unele restructurări care aveau scopul de a spori omogenitatea. S-a optat pentru sistemul ternar, toate diviziile având trei regimente de infanterie. La 15 februarie 1941 s-au desfiinţat comandamentele brigăzilor de infanterie şi artilerie, prin aceasta fluidizându-se actul de comandă. Diviziile au rămas cu trei regimente, fiecare cu trei batalioane de infanterie.

Cavaleriaera o armă ce îşi diminuase ponderea şi importanţa în cursul operaţiilor din anii 1939-1940, locul ei fiind luat de motorizate şi blindate. Diviziile româneşti de cavalerie erau în dezacord total cu realităţile câmpului de luptă modern, având un efectiv numeros (circa 12000 de oameni şi 10000 de cai, o lipsă cvasitotală de mijloace antiaeriene (numai 6 mitraliere a.a.), o slabă dotare de armament (15-24 de tunuri, 14 piese antitanc, 15 tancuri). Ca urmare, la 25 decembrie 1940, diviziile de cavalerie au fost transformate în brigăzi, numărul acestora ridicându-se la şase. Ele aveau efective mai reduse (circa 7000 de oameni) şi cu o mai bună dotare (28 mitraliere a.a., 20 de tunuri antitanc)

Antonescu si Regele Mihai pe front în Basarabia

Trupele de tancuri sau care de luptă în terminologia epocii au parcurs o etapă de căutări pentru găsirea unei formule care să sporească rolul acestei arme atât de importante în fizionomia celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, Brigada 1 motomecanizată s-a transformat, la 19 ianuarie 1941, în Divizia motomecanizată, iar la 26 februarie acelaşi an, în Divizia 1 blindată.

Operaţiile din primul an de război au adus cu sine un nou gen de armă, ce va fi intens folosit în perioada următoare – paraşutiştii. Pe baza proiectului prezentat de generalul Alexandru Ioaniţiu, şeful Marelui Stat Major, Ion Antonescu a decis, la 10 iunie 1941, formarea unei companii de paraşutişti. Cât priveşte înzestrarea, ea a continuat să fie domeniul cel mai sensibil, demersurile întreprinse depuse pe lângă partenerul german soldându-se cu rezultate minime, necesităţile Reich-ului fiind foarte mari.

Nici instruirea efectivelor şi pregătirea cadrelor nu a înregistrat rezultate spectaculoase, deşi Ion Antonescu a apelat la sprijinul Misiunii Militare Germane, sosită în ţară la 12 octombrie 1940. Una din modalităţile cele mai importante forme de pregătire în comun au fost centrele de instrucţie româno-germane, create la sfârşitul anului 1940. Scopul lor era acela de a forma, „după procedeele germane, instructori şi comandanţi de subîmpărţiri, subunităţi şi unităţi până la batalion inclusiv“. Instrucţia consta din exerciţii practic-demonstrative executate în teren, aplicaţii pe hartă, urmate de discuţii în teren, exerciţii la lada cu nisip, trageri de luptă, aplicaţii cu trageri de luptă etc. Instrucţiunile emise de Marele Stat Major precizau că instruirea în comun nu însemna preluarea mecanică a experienţei germane, ci „o adaptare a ei în raport cu mijloacele şi armamentul nostru“. Desigur, participarea Misiunii Militare Germane la desăvârşirea pregătirii armatei române a pornit de la interesele Berlinului, acesta declanşând pregătirile finale pentru „planul Barbarossa“ şi, în subsidiar, pentru planul „Mariţa“. Liderii politici şi militari germani şi-au menţinut aprecierile negative la adresa forţelor militare româneşti şi, pe această bază, le-au fixat în diverse studii şi proiecte un rol subsidiar.

La 30 martie 1941, în cadrul unei consfătuiri cu liderii militari, Hitler s-a dovedit plin de neîncredere faţă de aliaţi, inclusiv faţă de România. El a declarat:„Cu românii nu se poate face nimic. Poate că, în spatele unui obstacol foarte puternic (fluviul), ei ar putea asigura apărarea acolo unde nu se atacă. Antonescu şi-a mărit armata în loc de a o reduce şi îmbunătăţi. Soarta unor mari unităţi germane nu trebuie să depindă de rezistenţa unităţilor româneşti“. Pe această bază, Hitler a decis să nu implice România în acţiunile de atacare a Iugoslaviei şi Greciei, armata română având rolul de a asigura flancul şi spatele dispozitivului german împotriva unui eventual atac al Uniunii Sovietice.

Cât priveşte „planul Barbarossa“, Führer-ul a decis să discute cât mai târziu cu românii, acest lucru având loc, oficial, în cursul întâlnirii cu generalul Ion Antonescu de la München (10-11 mai 1941). Dar, izvoarele arătă că Ion Antonescu ar fi fost pus la curent mult mai devreme cu planurile germane.

Aviaţa română gata de luptă

 

 

Armata română la intrarea în război

În iunie 1941, armata română era în postura de a interveni, din nou, într-un conflict global, scopul fiind recuperarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, anexate cu un an în urmă de Uniunea Sovietică. După un noncombat în faţa unor ultimatumuri şi dictate în lunile iunie-august 1940 şi nouă luni de reorganizare, organismul militar românesc se prezenta la cel mai dur examen – războiul.

Dar care era starea lui de operativitate? Era capabilă armata română să participe la un război, ce se dovedise în bună măsură diferit de cel din anii 1914-1918? Răspunsul trebuie să ţină seama de potenţialul şi nivelul de dezvoltare al României, de locul şi rolul ei în ansamblul sistemului internaţional din acea perioadă, de evoluţia oştirii române în perioada interbelică etc.

În iunie 1941, potenţialul mobilizabil al României era de 2 200 000 de oameni, ceea ce reprezenta 32, 9% din populaţia bărbătească şi 16, 2% din total. În planul de mobilizare pe anul 1941 efectivul se ridica la 1 139 604 militari dintre care 39 476 ofiţeri, 57 002 subofiţeri şi 1 043 126 trupă. Planul de mobilizare cuprindea:Marele Cartier General;3 comandamente de armată (Armata 2 fusese desfiinţată în septembrie 1940);11 comandamente de corp de armată;214 formaţiuni operative;24 formaţiuni operative de servicii;41 de comandamente, unităţi şi formaţiuni de zonă interioară.

 Armata de Uscat avea în compunere 33 de mari unităţi active (24 de divizii de infanterie, 6 brigăzi de artilerie, 2 brigăzi de fortificaţii, o divizie blindată) şi 8 de rezervă (7 divizii de infanterie şi o brigadă mixtă litoral), în total 41 de mari unităţi.

La 22 iunie 1941, ora zero, întreaga Armată de Uscat, Aeronautica şi Marina au fost mobilizate, însă decretul a fost materializat numai la forţele din Moldova (armatele 3 şi 4) şi ale Corpului 2 armată, dislocat în Dobrogea. Armata 1 dispusă în Podişul Transilvan şi în partea de vest a ţării a rămas cu efectivele de pace. Personalul aflat sub arme la declanşarea ostilităţilor s-a ridicat la 27 500 de ofiţeri, 33 390 de subofiţeri şi 623 524 trupă.Pe Frontul de Est (armatele 3, 4 şi Corpul 2 armată, aflat la dispoziţia Marelui Cartier General Român) se găseau 10 361 de ofiţeri, 15 990 subofiţeri şi 354 005 soldaţi.

Forţa combativă a Armatei de Uscat însuma 191 batalioane de infanterie, 11 batalioane de mitraliere, patru batalioane de tancuri, 197 baterii tunuri câmp, 87 baterii obuziere grele, 44 baterii tunuri lungi, 60 escadroane, 25 batalioane de pioneri, 34 de companii antitanc, 20 de companii a.a., 54 de companii de armament greu.Aviaţia militară dispunea de 50 de escadrile, din care şase de legătură, una de transport, una sanitară, trei de recunoaştere, 15 de bombardament, 17 de vânătoare, 7 de observaţie. Existau 1 061 de aparate de zbor, din care 621 la dispoziţia unităţilor operative şi 440 în şcoli şi centre de instrucţie. La aceeaşi dată, 22 iunie 1941, efectivele personalului navigant se ridicau la 1 947 de oameni, dintre care 1066 de piloţi, 386 observatori aerieni, 129 radiotelegrafişti, 83 de mecanici de bord, 284 trăgători aerieni. Principala forţă operativă care a acţionat pe Frontul de Est a fost Gruparea Aeriană de Luptă ce avea în compunere 15 escadrile de bombardament, opt escadrile de vânătoare, o escadrilă de recunoaştere şi o escadrilă de legătură, în total 25 de escadrile. Totalul avioanelor aflate la dispoziţie se ridica la 253, din care erau operative 205, deservite de 208 echipaje.

Marina Militară se compunea din Divizia de Mare şi Divizia de Dunăre, totalul navelor fiind de 39, dintre care 22 maritime şi 17 fluviale. Între acestea reţinem patru distrugătoare, submarinul „Delfinul”, trei vedete torpiloare, trei puitoare de mine, două crucişătoare auxiliare, şapte monitoare, opt vedete torpiloare, două pontoane de minare (pe fluviu). Efectivul total al Marinei se ridica la 15 113 militari, dintre care 1 002 ofiţeri, 780 de maiştri militari, 257 de subofiţeri şi 13 074 trupă. Cu o asemenea compunere şi dotare, Marina Militară Română nu putea să îndeplinească decât misiuni defensive.

Ca urmare a reorganizărilor din perioada septembrie 1940-iunie 1941, armata română şi-a îmbunătăţit capacitatea operativă, dar, în ansamblu, obiectivele extrem de ambiţioase propuse de Ion Antonescu la preluarea guvernării nu au fost îndeplinite decât în proporţie redusă. Armata română, ca să reluăm sintagma sub care s-a desfăşurat acest proces de reorganizare, în preajma intrării în război, nu era nici „mică“ şi nici „puternică“. Ea păstra aceleaşi caracteristici de până atunci:efective relativ numeroase;dotare insuficientă;motorizare slabă;corp de cadre inegal pregătit, instruire a trupei modestă;comandamente neînchegate şi neperformante;servicii numeroase, dar ineficiente etc. Desigur că lipsa de progrese semnificative din anii 1939-1941 are la bază o serie de condiţii obiective:timpul scurt la dispoziţie, insuficient pentru lichidarea lipsurilor „istorice“, perpetuate timp de două decenii;mijloace modeste;un climat intern tensionat şi unul internaţional constrângător, manifestat prin extinderea războiului şi prin întreruperea unor legături economice tradiţionale etc.

Neajunsurile au ieşit în evidenţă încă de la începutul campaniei, dar cu toate acestea România a fost capabilă să susţină cu resursele sale un efort militar de aproape patru ani, care a purtat armata română de la Prut până la Stalingrad şi în Caucaz, apoi, din nou, pe teritoriul naţional şi, în final, până în Podişul Boemiei, în centrul Europei. Este o realitate de care trebuie să ţinem seama în momentul în care evaluăm performanţele militare româneşti în cursul celui mai mare conflict cunoscut în istoria omenirii.