Epopeea vikingilor în Anglia

Autor 15815 vizualizări


Pentru locuitorii contemporani ai insulelor britanice, anglo-saxonii sunt cei mai frecvenţi candidaţi la titlul de strămoşi. Există într-adevăr o admiraţie pentru spiritul lipsit de inhibiţii al vikingilor, dar mai nimeni nu susţine că ei ar fi contribuit cu ceva la identitatea culturii engleze. Ironic, dacă stăm să ne gândim că anglii şi saxonii au ajuns aici pornind din aceeaşi zonă ca şi danezii, numai că 400 de ani mai devreme.

Tot Alfred cel Mare deţine titlul de primul rege al Angliei, el fiind cel care uneşte regatele anglo-saxone împotriva invadatorilor vikingi. În 793 existau patru astfel de regate:Anglia, Mercia, Wessex şi Northumbria, pentru ca în 900 să rămână doar Wessex. Cu toate acestea, scribii lui Alfred sunt cei care au înregistrat în scris evenimentele epocii, deci este o poveste a cărei versiune vikingă lipseşte. Acum, deşi amploarea influenţelor scandinave încă este cu semnul întrebării, istoricii aduc în vedere şi aspectele pozitive ale prezenţei nordicilor în insulele britanice. Scandinavii au contribuit la dezvoltarea urbanismului, la creşterea producţiei de mărfuri, la modificările din zona rurală, la elaborarea unor forme stilistice hibride. Istoria Angliei în această epocă este o combinaţie între valuri succesive de invadatori şi evoluţii interne.

Primul val de invazii

După câteva raiduri la finele secolului al VIII-lea urmează o perioadă de calm, tulburată însă în 835, când vikingii reiau atacurile. Cronica Anglo-Saxonă pomeneşte cel puţin o incursiune de mare amploare pe an. 15 ani mai târziu, strategia de jaf pare să se modifice:pentru prima dată, nordicii îşi petrec iarna pe insula Thanet. În 855 un alt grup rămâne de data aceasta pe insula Sheppey, iar după 10 ani o mare flotă poposeşte în Anglia de est. Vikingii au venit şi au de gând să rămână.

Această mare flotă era condusă, printre alţii, şi de fiii mult aclamatului rege danez Ragnar Lodbrok, văzut în nord ca arhetipul autentic de viking. Fiii în cauză se numeau Ivar Cel fără Oase şi Ubbi (Hubba), despre care Saga lui Ragnar povesteşte că ar fi urmărit doar să răzbune moartea tatălui lor de mâna regelui Aella în Northumbria. Este mai mult o legendă, pentru că Aella nu devine rege decât abia în 866. Mai cert este faptul că după un an de prădăciuni, fiii lui Ragnar cuceresc York-ul, iar anul următor îl execută pe Aella prin tortura numită “vulturul însângerat”. Vikingii se înstăpânesc asupra unei bune părţi din Northumbria şi Mercia, iar în 868 îl înving şi pe regele Edmund din Anglia de Est. Ivar dispare apoi din poveste, probabil îndreptându-se spre Irlanda, unde şi moare. Halfdan îi ia locul, cel mai însemnat dintre cei şapte comandanţi vikingi care iau parte la bătălia de la Ashdown, care se încheie glorios pentru anglo-saxoni. Biruinţa este de scurtă durată însă, pentru că la Basing, Meretun, Reading şi Wilton vikingii îşi arată puterea. Regele Alfred din Wessex este obligat să ceară pace, pentru că soseşte de pe continent un alt contingent de nordici.

În anii care urmează vikingii se străduiesc să-şi consolideze stăpânirea în Anglia. Se folosesc mai întâi de regi-marionetă în Mercia şi Northumbria, pentru ca apoi să îşi împartă teritoriile între ei. Halfdan porneşte şi el spre Dublin, în speranţa obţinerii unor teritorii, dar confraţii lui norvegieni îi aduc sfârşitul în bătălia de la Strangford Lough (877). Urmaşul său la conducerea armatelor daneze, un anume Guthrum, este la un pas să anihileze ultimul regat independent al anglo-saxonilor. Cronica relatează că “armata verii” din 871 relatează despre distrugerile din Wessex, unde vikingii au supus o mare parte a populaţiei, iar regele Alfred a trebuit să se refugieze prin codrii şi mlaştini.

Din fortăreaţa sa aproape inexpugnabilă de la Athelney, Alfred îi respinge pe invadatori, iar ca urmare a bătăliei de la Edington vikingii sunt fortaţi să se retragă din Wessex şi să se creştineze. Prin tratatul de la Wedmore din 886 se trasează graniţa între stăpânirea anglo-saxonă şi cea care va fi cunoscută drept Danelaw, cuprinzând Anglia de Est şi teritoriile din jurul cetăţilor Derby, Leicester, Lincoln, Notingham şi Stamford(the Five Boroughs). Dovezile stăpânirii scandinave se desprind din toponimie, pentru că numele multor localitaţi se termină în –thorpe(sat), -thwaite(păşune) sau –by(fermă).

Citeste si:

Corăbiile, cheia expansiunii vikinge

Drumul nordului:vikingii în Islanda şi Groenlanda

Tactici militare, arme şi frăţii vikinge

Faimoasa gardă de vikingi din Constantinopol

Cum arătau de fapt vikingii?

Nebunia războinicilor vikingi

In acelaşi an Anglia mai suferă o invazie. O armată vikingă iernează la Fulham, dar se retrage apoi spre continent, unde face ravagii vreme de 10 ani. În 892, ca urmare a înfrângerii în Francia de Est, vikingii iarăşi au în vizor Anglia, unde aduc şi cai din Boulogne. Trec câţiva ani de lupte interminabile, pentru ca în sfârşit în 896 armata să se disperseze. Dar danezii tot hărţuiesc Wessex-ul pe mare şi pe uscat. Spre norocul anglo-saxonilor, regele Alfred va lasa după moartea sa survenită în 899 o armată bine organizată, cu care Edward (899-925) şi Athelstan (925-940) vor fi capabili să recucerească Danelaw.

Northumbria rezistă mai mult datorită valurilor de invadatori vikingi – de datat aceasta nordici din Irlanda, care capturează York-ul în 919 şi îşi stabilesc propriile dinastii. Din când în când guvernează şi aşezările din Irlanda, insulele vestice, Orkney. Regele Rongvald din York recunoaşte suzeranitatea saxonă încă din 920, regele Sithric o face şi el în 926, dar îl 927 Athelstan ia măsuri mai radicale şi îl exilează pe fiul lui Sithric, Olaf, precum şi pe fratele şi regentul său, Guthfrith. Fiul acestuia din urmă, pe nume tot Olaf, izbuteşte să recucerească regiunile daneze. Dar regii care i-au urmat nu s-au dovedit la fel de viguroşi, iar saxonii îşi recapătă cetăţile într-o singură campanie, în 942.

“Distincţia” de ultim rege viking al York-ului îi aparţine unui fiu al regelui Harald al Norvegiei, descris în surse drept cel mai faimos dintre toţi vikingii:Eric Secure-Insângerată. El a domnit de două ori în Northumbria:între 947 şi 948, respectiv 952-954. Cronica Anglo-Saxonă menţonează laconic ca acesta a fost alungat, fiind succedat de saxonul Eadred, dar saga islandeze de mai târziu, care preiau informaţii din cronici norvegiene pierdute din secolul al X-lea, oferă o imagine mai bogată. Eric s-ar fi confruntat la Stainmore cu regele Olaf, tributar saxonilor, şi ar fi murit în groaznica bătălie. O cronică engleză mult mai târzie, inspirată probabil tot din aceleaşi sure pierdute, spune că Magnus, un fiu al lui Olaf, l-ar fi omorât, fiind chiar posibil ca acest Olaf din saga să fie Oswulf, lordul de Bamburgh.

Al doilea val de invazii

Vreme de 40 de ani vikingii se dezic de Anglia, dar odată cu domnia unui rege slab, Ethelred, îşi reiau atacurile pe mare în 980. Încurajaţi de plata unor sume mari pentru a-I alunga, danezii jefuiesc insula neîncetat în perioada 997-1014, iar organizarea militară este slăbită de strategiile regelui danez Swein. În cele din urmă, în 1013, populaţia din Northumbria şi Anglia de Est îl recunoaşte pe acesta ca suveran, stabilindu-se o linie de regi care continuă cu Knud (1016-1035), fiul lui Swein, Harald Picior de Iepure (1035-1040) şi Harthacnut (1040-1042), fiii lui Knud. Deşi stirpea se stinge, tronul îl va revendica regele norvegian harald Sigurdsson, care îl moşteneşte de la nepotul lui, Magnus cel Bun, rege al Danemarcei şi Norvegiei între 1042-1047.

Harald Sigurdsson, poreclit Hardradi (Cel Nemilos) se mândreşte cu o carieră fructuoasă, tipică pentru un lider viking. Fiu al unui şef local din districtul Ringerike, acesta luptă pentru fratele său vitreg, regele Olaf Haraldsson, în bătălia de la Stiklestad din 1030, soldată cu moartea celui din urmă. Harald ia apoi drumul estului, la curtea ţarului Iaroslav, cu care luptă împotriva polonilor. După o vreme purcede spre curtea din Constantinopol alături de un mare număr de războinici, alăturându-se gărzii de varegi. Luptă împotriva arabilor în Anatolia şi Sicilia sub steagul lui Georgios Maniakes, dar este întemniţat cu suspiciunea de însuşire de foloase necuvenite. Se pare că a scăpat în timpul unei răscoale împotriva împăratului Mihail Calaphates în 1042, întrocându-se în Scandinavia. În Danemarca îl asistă pe Svein Ulfsson în lupta pentru tron împotriva nepotului lui Harald, regele Magnus. Promiţându-i-se jumătate din regat, trece însă de partea lui Magnus, moştenind şi cealaltă jumătate la moartea sa, în 1047.

Harald are 51 de ani atunci când, în 1066, Tostig, lordul exilat din Northumbria şi fratele regelui Harold Godwinsson al Angliei, ajunge în Norvegia cerând ajutor pentru a-şi recăpăta proprietatea. Era imboldul aşteptat de Harald, care pusese de mai demult ochii pe insula britanică. Adună aşadar o flotă masivă, de 240 de corăbii conform epopeilor, care poposeşte după câteva raiduri aproape de York, unde se îndrepta armata condusă de lordul Morkere de Northumbria şi lordul Edwin de Mercia. Are loc o bătălie sângeroasă la Fulford, povestită pe îndelete de Saga lui Harald, sfârşită ca de obicei într-un măcel cumplit. York nu se mai opune lui Harald, ci începe negocierile cu el pentru a-l recunoaşte ca suzeran şi a-i preda ostaticii.

Harald campează în acest scop la Stamford Bridge, lăsându-şi o mare parte din trupe la Ricall sub comanda lui Eystein Orri. Cei rămaşi cu Harald erau insuficienţi pentru ce avea să urmeze. Tot Saga lui Harald povesteşte că, fiind foarte cald, vikingii se leapădă de armură şi par a nu avea nicio grijă, plimbându-se pe ţărm cu suliţe sau arcuri. Surpriza trebuie să fi fost şocantă în ziua următoare, când în loc să zărească ostaticii, vikingii se trezesc faţă şi faţă cu armata condusă de însuşi Harold Godwinsson. Relatarea bătăliei de către Snorri Sturlusson este suspectă pentru că amestecă unele date şi aspecte, dar oricum, se pare că norvegienii erau împrăştiaţi pe ambele maluri ale râului Derwent şi unii ocupă podul pentru a câştiga timp pentru sosirea celorlalte trupe.

Saga povesteşte despre furia nemaipomenită a regelui Harald Hardrada, care se repede în inamic luptând cu două săbii şi rupând de unul singur rândurile englezilor. O săgeată îi curmă însă încercarea. Comanda trece în mâinile lui Tostig, care refuză să negocieze cu Harold şi luptă până la moarte alături de ceilalţi vikingi. Ajung în sfârşit şi trupele lui Eystein Orri, iar focul bătăliei se înteţeşte mai mult ca oricând. Englezii sunt iar pe punctul de a ceda. Saga iarăşi aminteşte de furia războinică ce depăşeşte oboseala vikingilor, care nici nu se mai folosesc de scuturi. În toată frenezia dezlănţuită, norvegienii mor pe capete. Puţinilor supravieţuitori li se permite să plece, iar un număr infim de corăbii, 24, mai apucă să revadă ţărmurile scandinave.

Deşi raidurile mai continuă până prin 1150, iar piraţii din Orkney activează chiar şi mai târziu de atât, carnagiul din 1066 marchează sfârşitul epopeii vikinge în Anglia. Harald Hardrada este de multe ori considerat “ultimul viking”, pentru că acţiunea lui militară a fost ultima de mare amploare a temuţilor războinici. Soarele începe să apună peste o epocă ce a răsărit cu 300 de ani mai devreme…

Bibliografie:

F. Logan, The Vikings in History, New York, 2003.

J. Richards, The Vikings, Oxford, 2005;

""