Enigme istorice: Insula Paştelui

Autor 9516 vizualizări


La mii de kilometri depărtare de cel mai apropiat continent, într-unul din cele mai izolate locuri de pe pământ, evenimente politice dramatice sunt în plină desfăşurare pentru a determina viitorul uneia dintre cele mai faimoase, dar enigmatice culturi din lume.

În mijlocul Pacificului de Sud, la 3500 de kilometri vest de America de Sud, are loc o bătălie pentru identitatea şi statutul Insulei Paşetelui (numită şi Rapa Nui) – acea mică fâşie de pământ cunoscută pentru uriaşele statui din piatră. În ciuda locaţiei sale izolate – în mod ironic, şi din cauza moştenirii sale faimoase – populaţia locală, descendenţi ai sculptorilor statuilor, au devenit o minoritate pe propria lor insulă.

Atât de tulburaţi sunt indigenii de ceea ce ei consideră a fi o confiscare ilegală a pământului lor ancestral, că anul trecut s-au hotărât să ia problemele în propriile mâini şi au ocupat câteva clădiri de pe insulă. Cel puţin 25 de oameni au fost răniţi în luna decembrie a anului trecut, când Chile – ţara care deţine suveranitatea asupra insulei – a apelat la poliţie pentru a opri protestele.  În 2011, Comisia Inter-Americană de Drepturile Omului, a avertizat Chile că trebuie să oprească folosirea puterii armate împotriva protestatarilor.

Un loc în care istoria începe în secolul al XIX-lea

Povestea Insulei Paştelui reuneşte într-un loc foarte mic diferite experienţe ale multor părţi din lumea non-europeană din secolele XIX-XX. Înainte de 1860, relaţia Insulei cu restul lumii era aproape non-existentă. În secolele precedente, nave comerciale din Europa şi Asia ajungeau aici doar temporar, din motive de aprovizionare, dar insula nu a cunoscutp o autoritate din exterior.

Însă la mii de kilometri depărtare, evenimente politice din America de Sud aveau să schimbe situaţia ferice a Insulei Paştelui. În 1855, în Peru a venit la putere un guvern progresist care a abolit sclavia. Deşi era o veste foarte bună din punctul de vedere al sclavilor, această lege a creat o lipsă acută de forţă de muncă, lipsă care i-a forţat pe inventivii antreprenori peruani să caute soluţii pentru a rezolva problema.

Soluţia pentru care aceştia au optat a fost să recruteze forţă de muncă ieftină din insulele polineziene. Însă metodele cinstite de recrutare nu au adus un număr suficient de muncitori, astfel că unii oameni de afaceri au decis să rezolve lucrurile prin răpirea polinezienilor. Cea mai apropiată sursă de muncitori polinezieni era Insula Paştelui, astfel că, în 1862, jumătate din populaţia insulei  a fost răpită.

Această tentativă de a soluţiona lipsa forţei de muncă din Peru nu era numai ilegală, dar a fost şi un adevărat dezastru. Majoritatea celor răpiţi au murit în scurt timp din cauza unor boli de origine europeană sau sud-americană faţă de care nu aveau imunitate. În plus, când guvernul peruan a fost pus sub presiune internaţională din cauza reintroducerii ilegale a sclaviei, s-a insistat ca supravieţuitorii să fie înapoiaţi pe insulă. Din nefericire, unii dintre cei răpiţi contractaseră variolă din Peru, iar la întoarcerea lor au introdus boala pe insulă, iar o bună parte din populaţia rămasă a murit în urma unei epidemii.

Apoi, un francez, sprijinit de o companie pe jumătate europeană cu sediul în Polinezia Franceză, a început să râvnească la teritoriul populaţiei deja vulnerabile ale Insulei Paştelui. Înaintea lui, au ajuns aici misionari creştini care au venit cu o altă boală, tuberculoza, care a decimat populaţia.

Misionarii i-au convins pe supravieţuitorii nativi să treacă de la proprietatea comună asupra pământului (considerată a fi un tip primitiv de organizare) la proprietatea privată. Astfel, oamenilor de afaceri francezi le-a fost mai uşor să negocieze cumpărarea unor largi părţi ale insulei. Necunoscând implicaţiile noilor fapte, insularii au început să piardă controlul asupra propriilor destine.

Deşi misionarii şi afaceriştii francezi au jucat un rol important în istoria insulei, evenimente politice din îndepărtata Americă de Sud aveau să aibă un impact chiar mai puternic asupra Insulei. Între 1879 şi 1884, Chile, considerându-se o mare putere regională, a început un război de expansiune împotriva vecinilor săi de la nord, Peru şi Bolivia, câştigând pe seama acestora un teritoriu însemnat. În acelaşi timp, a cucerit şi teritoriile indiene din Araucania (zona centrală a Chile-ului de azi).

Pe cât creşteau ambiţiile imperiale ale Chile-ului, creştea şi tulburarea sa în faţa influenţei crescânde ale Americii în Pacific. Această preocupare faţă de expansionismul Statelor Unite a stat, probabil, în spatele deciziei ţării de a-şi însuşi Insula Paştelui în 1888. S-ar putea ca preluarea insulei în acel moment să fi fost determinată de o vizită pe insulă a Marinei Americane împreună cu un institut ştiinţific. În orice caz, indiferent de cauza directă, impactul asupra Insulei avea să fie dramatic.

Un tratat dublu:versiunea chiliană şi versiunea nativilor

Modul în care Chile a preluat teritoriul este, în multe feluri, reprezentativ pentru metodele folosite şi de alte puteri în expansiune pentru a achiziţiona noi teritorii pe seama populaţiilor indigene.

Chilienii şi-au prezentat achiziţia în termeni legali, prin semnarea unui tratat între guvernul ţării şi liderii insulei. Textele originale au supravieţuit timpului – unul este scris în spaniolă, iar celălalt în limba nativă a populaţiei, Rapa Nui. Problema este că cele 2 versiuni ale tratatului spun, în parte, lucruri diferite. Versiunea în spaniolă, care probabil că nu a fost complet înţeleasă de insularii care au semnat-o, spune că şefii Insulei Paştelui „cedează pentru totdeauna şi fără rezerve suveranitatea întregii insule guvernului Republicii Chile”.

Versiunea Rapa Nui scrie că „împreună, Consiliul Şefilor insulei noastre, Marginea Lumii, am decis să transferăm [către Chile] cele de deasupra [pe lângă suprafaţa insulei, producţia agricolă, animalele etc.]. Ceea ce este dedesubt [pmântul în sine] nu este cedat. Ei [chilienii]ne-au informat, vorbind cu noi, că insula noatră, Marginea Lumii, e dată în mâinile poporului chilian ca prieteni ai acestui loc. Bunăstarea şi dezvoltarea [insulei] va rămâne populaţiei Rapa Nui, conform obiceiurilor noastre.”

Prin acest tratat, Insula Paştelui a ajuns sub control chilian. Dar Chile nu avea niciun interes pentru insulă. Aşa că, nici zece ani mai târziu, Chile a închiriat întreaga insulă unei companii britanice, care a transformat-o într-o imensă fermă de oi. Respectiva companie (Wliliamson Balfour) a înfiinţat aici o filială locală, cunoscută sub numele de Compania de Exploatare. Această companie şi-a meritat numele, adunând populaţia locală într-o mică rezervaţie şi interzicându-i accesul în alte părţi ale insulei.

Pentru a se asigura că nativii vor respecta regulile, compania i-a obligat chiar să construiască un zid pe care nu aveau voie să îl treacă. Astfel, insularii au devenit practic prizonieri într-un colţ al vechiului lor pământ.

Insula Paştelui în secolul al XX-lea – obiect de vânzare

Forţaţi să trăiască într-o sărăcie josnică, insularii s-au revoltat împotriva companiei în 1914, dar protestele lor au fost oprimate de autorităţile chiliene.  În anii 1920-1930, Chile a început să cocheteze cu ideea de a transforma Insula Paştelui în bani prin vânzarea acesteia. Încă dornici de a se opune influenţei americane, guvernul chilian a oferit insula atât imperiului Britanic, cât şi celui Japonez.

Vânzarea nu a avut loc, astfel că Chile a naţionalizat întregul pământ al insulei şi a încercat din nou să îl vândă. De data aceasta, în contextual crizei economice, a oferit insula oricărui potenţial cumpărător, inclusiv Franţa şi America. Dar, din nou, nu s-a găsit nimeni dispus să cumpere insula.

Până în anii ’40, condiţiile de viaţă de pe insulă erau atât de proaste încât zeci de oameni au încercat să fugă cu ajutorul unor bărci improvizate. O parte din ei au reuşit să ajungă în Polinezia Franceză, dar de restul nu s-a mai ştiut niciodată nimic.

Deşi erau foarte săraci şi închişi în mica lor rezervaţie, vechea identitate a insularilor a supravieţuit până în secolul al XX-lea. Însă în anii ’50-’60, lucrurile au început să se schimbe. Vechea regulă a companiei a fost înlocuită, şi pentru prima dată s-a realizat o conexiune aeriană între continent şi insulă.

La început, traficul turistic a fost restricţionat de lipsa de modernizare a aeroportului de pe insulă (lungimea insuficientă  a pistei de aterizare). Ulterior, în anii ’70, în contextul cursei americano-sovietice pentru spaţiu, americanii au decis că au nevoie în Pacificul de Sud de un loc pentru aterizări de urgenţă pentru rachetele spaţiale.

Până în 1987, pistele aeroportului de pe Insula Paştelui se dublaseră ca lungime pentru a permite folosirea acestora şi de către rachete. Pentru prima oară avioane internaţionale aduceau aici mai mulţi turişti care să vadă statuile antice. Şi, în curând, chilieni de pe continent au început să vină pe insulă, în număr foarte mare, pentru a profita de pe urma industriei turismului. Acest brusc flux de străini nu a făcut altceva decât să hrănească sentimentul de alienare al insularilor, alienare care s-a manifestat puternic în ciocnirile violente din decembrie.

""