Autor 57863 vizualizări


Oare cavalerii care plecau în cruciade chiar aveau obiceiul de a-și înfiera partenerele cu centura de castitate? Istoricii sunt de părere că această legendă nu ar fi de fapt decât un produs al imaginației din budoarele barocului.

Cavalerii Evului Mediu își petreceau foarte mult timp plecați de acasă. Îi atrăgea mai ales calea Orientului, unde se ocupau cu alungarea musulmanilor din Ierusalim. Și nu ar fi vrut să își părăsească locurile de baștină cu inima grea, împovărați de gândul că soțiile lor, singure atâtea luni și chiar ani, și-ar putea găsi pe altcineva care să le umple singurătatea.

Mai degrabă le-ar fi obligat să poarte o centură de castitate, care le-ar fi pecetluit corpul în zona abdominală și genitală. Cavalerul însuși ar fi fost cel care ar fi încuiat “podoaba”, luând cheia cu sine în Tara Sfântă. Odată revenit acasă, peste un an-doi, ar fi descuiat ustensila și totul ar fi revenit la normal. O chestiune simplă, sigură și cu totul fantasmagorică.

Multă vreme s-a crezut că acest mijloc de încorsetare ar fi fost una dintre creațiile adiacente ale fenomenului războaielor religioase, prezentat ca o realitate în cărțile de istorie. Asta până când cercetătorii au început să pună serios la îndoială instrumentul, pentru că până la urmă nu există dovezi contemporane perioadei căreia îi este atribuit care să ne confirme existența unei astfel de centuri – nicio ilustrație, nicio descriere în izvoare sau alte surse (scrisori, etc.).

Ea mai veche mențiune se pare că ar data din anul 1405 și s-ar afla într-o carte numită “Bellifortis”, redactată de un anume Konrad Kyeser von Eichstätt. De fapt este vorba despre un compendiu al armelor contemporane, unde autorul, nu se știe de ce, introduce și reprezentarea grafică a unei astfel de centuri, alături de o scurtă descriere:un fel de pantalonași de fier pe care i-ar fi purtat doamnele florentine și care s-ar fi putut închide în față cu o cheie.

Ceea ce nu ne explică autorul, expert într-ale războiului, este cu ce ocazie și cu ce scop ar fi acceptat sau ar fi fost obligate damele din Florența să se înfiereze astfel. Istoricii sunt însă de părere că von Eichstätt ar fi folosit de fapt o doză mare de ironie atunci când a pomenit despre pantalonii de fier. Din sursele mai târzii nu izbutim să scoatem niciun fel de indiciu referitor la autenticitatea accesoriului.

În schimb, prin muzee tot au început să fie expuse exemplare din enigmaticele ustensile și multă vreme au contat ca dovezi pentru realitatea fenomenului în Evul Mediu. Chiar și instituții de prestigiu cum ar fi Musee de Cluny din Paris sau Muzeul Național German din Nürnberg s-au aliniat tendinței, stimulând decisiv imaginația vizitatorilor. Dar după ce a început vâlva legată de veridicitatea exponatelor și după ce s-a adus în vedere faptul că era vorba despre niște creații și produse mult mai târzii, și anume din secolul al XIX-lea, acestea au dispărut din majoritatea muzeelor.

Dar de ce oare să fi fost folosite în secolul Biedermeier și al lui Bismarck? Nici asta nu are o explicație clară. Ipotezele multiple merg de la utilizarea centurilor drept ustensile în jocuri sado-masochiste până la folosirea lor ca “armură” de către servitoarele care voiau sa se apere de avansurile stăpânilor casei.

O monografie cuprinzătoare despre centurile odinioară expuse în muzee nu există, la fel cum există puține dovezi care să confirme interpretarea lor drept pedepse instituționalizate pentru prostituatele care nu își puteau achita taxele și impozitele.

Mare senzație a făcut în anul 1889 anticarul și etnograful Anton Pachinger, în vârstă de numai 25 de ani, care a făcut o descoperire cel puțin controversată. Acesta a afirmat că ar fi scos la iveală în apropiere de orașul austriac Linz un mormânt al unui personaj feminin, decedat prin secolul al XVI-lea. Bazinul scheletului ar fi fost prevăzut cu o centură de castitate.

S-ar fi dorit poate păstrarea neprihănirii și dincolo de moarte? Era dovada realei folosiri a unui astfel de instrument în epocile mai vechi? Din păcate, piesa pe care se presupune că ar fi descoperit-o Pachinger a dispărut. Totodată nu se știe exact cum a ajuns tocmai la acest mormânt.

O teorie ceva mai plauzibilă ar fi aceea cum că mitul centurii de castitate ar fi început să circule în perioada barocului timpuriu, atunci când reprezentanții săi au pictat Evul Mediu în culori foarte sumbre. Cu precădere cei care se ocupă de istoria medicinii se îndoiesc serios că femeile, în condițiile igienei precare a Evului Mediu și chiar și a epocii moderne ar fi putut supraviețui purtând atâta timp, fără întrerupere, un corset de fier. În niciun caz pe durata unei cruciade întregi. Centura de castitate nu pare a fi așadar, la fel ca mult alte așa-zise realități istorice, mai mult decât un produs al imaginației secolelor următoare. 

 

sursa:Die Welt