Emil Bodnăraş, spion sau dezertor?

Autor 19320 vizualizări


În dimineaţa zilei de 16 februarie 1932, un tânăr ofiţer se înscrie în registrul hotelului „Patria” din Hotin sub numele de Grigore Iliescu, din Bucureşti. După câteva ceaiuri băute în restaurantul stabilimentului, se întâlneşte cu o distinsă şi frumoasă domnişoară, alături de care ia masa de prânz, pentru a petrece apoi câteva ceasuri împreună în camera 8 a hotelului. Spre seară, scos ca din cutie, cu cizmele făcute, locotenentul se deplasează pe linia frontierei şi intră în discuţie cu câţiva dintre militarii aflaţi în posturile de pază, situate nu departe de vechea cetate a Hotinului, pe Nistru, dezvăluindu-şi intenţiile turistice în zonă. La adăpostul uniformei de ofiţer, salutat de soldaţi cu arma în onor, el află cele mai multe detalii cu privire la mişcările santinelelor pe timpul nopţii, ba chiar e omenit cu o cană de apă rece la pichetul de lângă Cetate, unde se interesează de comportamentul „bolşevicilor”. Edificat, locotenentul se întoarce la hotel. Achită nota de plată pentru camera închiriată şi masa de prânz, pretinzând că sarcinile de serviciu îl obligă să părăsească hotelul la miezul nopţii, dar se asigură la proprietar, evreul rutean Persah Eidler, că domnişoara care l-a însoţit va beneficia de aceleaşi bune servicii până a doua zi dimineaţă, când va pleca şi ea. Cere să i se lustruiască iar cizmele, încredinţează o scrisoare unui ospătar pentru a o pune la poştă şi se face apoi nevăzut în negura nopţii.


A doua zi, 17 februarie, la ora 9:30, patrula 63 anunţă, alarmată, pe sergentul Dumitru Fericean din Compania 4 Grăniceri – Hotin că a descoperit o „urmă de om, scoborând din pădure la vale în poteca de patrulare”. Sergentul Fericean găseşte în gheaţa Nistrului o spărtură cât laba unui picior, dar pare evident că cineva a reuşit să treacă mai departe pe suprafaţa îngheţată a apei. Caută mai departe spre deal, de unde veneau urmele de paşi, şi descoperă, nu departe de liziera unei mici păduri, un chipiu ofiţeresc „cu grade de locotenent” şi un toc de revolver. Locotenentul Grigore Iliescu din Bucureşti, aşa cum se recomandase ofiţerul la Hotelul „Dacia” din Hotin, trecuse ilegal frontiera în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, patria internaţionalismului proletar. Era vorba, de fapt, de locotenentul Emil(ian) Bodnăraş. Astfel, printr-un act de dezertare, începe cariera fascinantă şi plină de mistere, multe neelucidate nici până astăzi, a unuia dintre cele mai importante personaje care vor popula Panteonul comunist în România.

Spion român, sovietic sau doar un idealist? 

Ce anume l-a determinat pe Emil Bodnăraş să facă un asemenea pas, cu totul dezonorant pentru un militar? Sunt, fireşte, mai multe ipoteze, unii văzând în tânărul ofiţer dezertor un agent secret supracalificat (era inteligent şi cunoştea bine limbile germană şi rusă), recrutat fie de serviciile secrete româneşti (s-a pretins că ar fi fost agent al Siguranţei sau al contrainformaţiilor militare româneşti, trimis cu misiune în URSS), fie, cum cred cei mai mulţi, un rebel recrutat de comuniştii români şi pus apoi la dispoziţia serviciilor secrete sovietice, pentru a fi întors cu misiuni de îndeplinit în România, unde este prins şi arestat. O a treia ipoteză, pe care o dezvăluie documentele păstrate în arhivele militare, sugerează un alt curs de investigare: locotenentul Emil Bodnăraş este profund nemulţumit de conflictul iscat între el şi comandantul Regimentului 12 Artilerie, colonelul Ioan Rizescu, cel care, în notarea de serviciu, îl caracterizează ca fiind fără tact, beţiv, obişnuit să împrumute bani, şi, lucru foarte grav, lipsit de patriotism. Sunt, oare, toate aceste acuzaţii motive temeinice pentru un ofiţer – şef de promoţie la Şcoala Militară de Artilerie din Timişoara, în 1930! – pentru a aduce o asemenea ofensă hainei militare şi statutului său în armata regală română?

Când este arestat, la Bucureşti, la 21 iulie 1934, pe peronul Gării de Nord, în urma denunţului unui fost coleg de şcoală militară, locotenentul (la vremea aceea) Gheorghe Apostolescu, pe seama lui Bodnăraş circulau deja două „legende”. Ştim, pe baza mărturiei târzii a unui alt ofiţer, locotenent-colonelul Andrei Popilian, care discutase despre împrejurările denunţului cu Gheorghe Apostolescu, faptul că într-un compartiment al trenului care îi aducea, în iulie 1934, pe cei doi la Bucureşti viitorul lider comunist îi spusese lui Apostolescu – foarte curios să afle dacă ceea ce se scrie în ziare despre dezertarea şi fuga în URSS a lui Bodnăraş se datorează convingerilor sale comuniste – că este, de fapt, agent al Siguranţei şi toată „povestea” creată în jurul lui are rolul de a „deruta opinia publică”. Este neverosimilă uşurinţa cu care un aşa-zis agent al Siguranţei îi dezvăluie primului coleg de şcoală militară pe care îl întâlneşte într-un tren, între Ploieşti şi Bucureşti (!), apartenenţa sa la un serviciu secret.

Cristian Troncotă, în Istoria serviciilor secrete româneşti, consideră că dezertarea nu a fost decât o operaţiune de legendare pentru un agent al serviciilor româneşti de informaţii, căruia i s-a creat aura unui comunist convins pentru a fi trimis apoi în misiune în URSS, unde a devenit însă agent dublu, fiind recrutat de sovietici. Am mari îndoieli în privinţa acestei ipoteze. Emil Bodnăraş este prins şi arestat la Bucureşti, în 1934, în urma denunţului unui fost coleg de şcoală militară, după numai doi ani de la episodul evocat al dezertării sale, pentru a sta în puşcărie aproape opt ani. Ciudat comportament hărăzit unui agent de încredere al Contrainformaţiilor militare, justificat, poate, numai în cazul în care Bodnăraş ar fi „trădat” în URSS misiunea primită în ţară pentru a deveni agent sovietic, ceea ce, fireşte, serviciile secrete româneşti nu i-au putut ierta. Pe de altă parte, îmi este greu să cred că sovieticii au reuşit să deturneze un personaj atât de imprevizibil, orgolios şi arogant cum este devoalată personalitatea lui Bodnăraş în caracterizările pe care i le fac, la cererea Siguranţei, foştii săi camarazi din regiment, astfel încât să considere că este potrivit pentru a îndeplini misiuni de spionaj în România.

Uşurinţa şi împrejurările arestării sale mă fac să cred că Emil Bodnăraş nu avea nici pe departe profilul dezirabil al unui agent sovietic de care URSS avea nevoie în România. Apropierea de comunişti se petrece mai degrabă în închisorile prin care este purtat, în cei opt ani de detenţie, şi este foarte probabil ca atât cunoştinţele sale militare, cât şi episodul dezertării în URSS să fi fost bine utilizate pentru a-şi crea în rândurile acestora o imagine potrivită ţelurilor nutrite de Partidul Comunist din România. Lipsit de cetăţenia română, în urma sentinţei primite, devine apatrid şi solicită, prin Legaţia URSS la Bucureşti, cetăţenia sovietică, pe care o primeşte rapid. Are URSS atitudinea părintelui protector în situaţii critice, recompensându-şi agentul aruncat în misiune în România, sau, pur şi simplu, consideră că nu strică să răspundă favorabil unei asemenea cereri, demostrându-şi diponibilitatea şi mărinimia în condiţiile dificile în care se află un solicitant oarecare? Probabil şi una, şi alta. De altfel, rolul lui Bodnăraş, la 4 aprilie 1944, când, alături de Constantin Pârvulescu şi Iosif Rangheţ, îl înlătură de la şefia minuscului şi clandestinului PC(d)R pe secretarul general Ştefan Foriş este încă un subiect în dezbatere în istoriografia românească, mai ales că Foriş se comportă în faţa celor trei veniţi să-l schimbe cu o naturaleţe şi o împăcare de sine care arată că îi socotea pe aceştia nu numai legitimi în demersul lor, ci şi având aprobarea Moscovei (invocată, de altfel, de Bodnăraş!). Intrarea în Partidul Comunist avea să îi fie recunoscută mai târziu începând cu anul 1934, aşadar momentul întoarcerii sale în ţară şi încarcerării în penitenciarele româneşti.

Cât despre recrutarea lui Emil Bodnăraş de NKVD, singura sursă importantă din arhivele sovietice de care dispunem (Arhiva de Stat pentru Istorie Social Politică, RGASPI), arată că acesta fusese, în anii 1935-1936, cursant al Şcolii cu destinaţie specială a NKVD, însă documentele păstrate în arhivele militare româneşti demonstrează că, la acea dată, Bodnăraş era deja arestat şi deţinut în România la Penitenciarul din Galaţi. Aşadar, în lipsa altor documente revelatoare, nu ne rămâne decât să speculăm pe marginea recrutării viitorului ministru al Forţelor Armate, în România comunistă, de către serviciile secrete ale Uniunii Sovietice în scurta perioadă petrecută dincolo de Nistru.

Aceeaşi idee, potrivit căreia Emil Bodnăraş era „spion al Rusiei”, o regăsim şi în documentele emigraţiei române. Când Alexandru Cretzianu îl informează, printr-o telegramă cifrată, pe Brutus Coste, aflat la post, la Lisabona, în aprilie 1945, despre biografia celui proaspăt instalat, după impunerea guvernului Petru Groza, în calitate de secretar general al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, el reia tema spionului sovietic Emil Bodnăraş, „element dezorientat şi vicios, dovedit a fi săvârşit abuzuri cu drepturile ostaşilor în subordine”, amintind că acesta ar fi intrat „în 1936 într-o organizaţie de spionaj în favoarea Rusiei”, iar „în 1937 a dezertat în URSS”. El ar fi reapărut în august 1944, „odată cu elementele poliţiei sovietice NKVD”. E inutil să mai precizez că toate aceste informaţii erau false, dar telegrama este relevantă pentru informaţiile pe care le aveau oameni ca Alexandru Cretzianu, care ar fi trebuit să fie mult mai bine informaţi pentru poziţiile politice pe care le ocupaseră.

Șterge urmele dezărtării la ruși 

În ceea ce mă priveşte, sunt dispus să analizez cu mai multă atenţie documentele care au constituit ceea ce s-ar putea numi Dosarul dezertării. Puţină lume ştie că după venirea în fruntea Ministerului Apărării Naţionale, în decembrie 1947, Emil Bodnăraş s-a preocupat de adunarea documentelor semnificative privind dezertarea sa în URSS, aşa cum au fost constituite de autorităţile militare şi judiciare ale epocii. La moartea lui Emil Bodnăraş, la 24 ianuarie 1976, aşa-numitul dosar al dezertării a fost găsit în fişetul său metalic, împreună cu scrisorile pe care le schimbase în anii 1945-1947 cu principesa Ileana, cu care, se spune, ar fi avut o relaţie mai mult decât privilegiată, chiar dacă limbajul epistolelor lasă să se întrevadă o preţuire reciprocă şi nimic mai mult. Sunt documentele pe care Emil Bodnăraş le-a ţinut departe de privirile indiscrete ale tovarăşilor de partid, dar convingerea mea este că dosarul dezertării era, în felul în care este constituit, cea mai bună mărturie peste vreme – iar Bodnăraş părea să fie conştient de acest lucru – a modului în care gândise şi acţionase tânărul ofiţer din armata regală, în acel februarie 1932, alungând, astfel, suspiciunile şi ipotezele numeroase privind actul dezertării ca fiind legat de apartenenţa la un serviciu secret sau altul ori simpla înrobire faţă cântecele de sirenă ale ideologiei comuniste.

Apreciat de superiori, simpatizat de colegi 

Notările de serviciu, în armată, să o spunem răspicat, sunt foarte importante pentru că ele generau şi încă mai generează condiţiile necesare şi obligatorii pentru avansarea la gradul următor. Emil Bodnăraş era un personaj inteligent, creativ, se descurca mulţumitor în două limbi străine, fusese şef de promoţie în şcoala militară, iar toate acestea îi ofereau un imens avantaj în raport cu ceilalţi colegi de promoţie sau alţi ofiţeri din aceeaşi generaţie care aspirau să urce treptele ierarhiei militare. Iată cum îl caracterizează, de pildă, comandantul de baterie din Şcoala Militară de Artilerie din Timişoara, în 1927: „Fire serioasă, cu apucături bătrâneşti. Şi-a îndeplinit datoria din convingere. Element sârguincios, muncitor, sentimentul onoarei dezvoltat. Disciplinat, cu dorinţa vădită de a cunoaşte noi lucruri. Bun executant la instrucţie, cunoaşte bine regulamentele şi le aplică. Capabil de iubire şi devotament. Va deveni un foarte bun ofiţer.” Comandantul şcolii e şi mai tranşant: „Militar convins, foarte conştiincios şi devotat. Plin de iniţiativă. Cunoştinţe frumoase şi clare. Foarte muncitor, are calităţi şi însuşiri foarte frumoase. E fiu adevărat al pământului frumos al Bucovinei.” Iar cuvintele de laudă se înşiră fără contenire. Trimis, potrivit regulamentelor din perioada interbelică, în stagiu la Regimentul 12 Artilerie, ca ofiţer, Bodnăraş se bucură de aprecierea comandantului, colonelul Rădescu: „Energic, priceput şi cu mult bun simţ. A arătat dragoste pentru serviciu şi s-a aplecat cu râvnă la instrucţia oamenilor şi îngrijirea cailor, fiind un preţios ajutor al comandantului său de baterie. Cunoaşte regulamentele şi le studiază cu interes, cunoaşte foarte bine regulamentele tragerii şi este apt să îndeplinească funcţia de: comandant al bateriei de tragere, ofiţer orientator, observator, cum am constatat în aplicaţiile pe teren şi cu ocazia tragerilor. Purtare foarte bună. Promite a deveni un ofiţer de elită.”


Revine în Şcoala Specială a Artileriei, unde se clasifică primul, fiind şef de promoţie. Comandantul şcolii, colonelul Ion Carlaonţ, îi întocmeşte o apreciere de serviciu mai mult decât elogioasă: „Ţinută îngrijită şi totdeauna regulamentară. Energic, cu mult sânge rece; prevăzător, cu iniţiativă şi cu multă voinţă şi putere de muncă. Dă dovadă că posedă bune aptitudini în teren şi că judecă bine o situaţie şi ia hotărâri conform cu realitatea. Are un frumos caracter. Inteligent, cu o frumoasă judecată, cu mult bun simţ şi cu o bună memorie. Are multă metodă în lucrările sale. Posedă o frumoasă cultură generală şi profesională, pentru îmbogăţirea cărora depune multă muncă şi bunăvoinţă. Disciplinat, ordonat, cu autoritate şi prestigiu faţă de camarazii săi. Are multă bunăvoinţă şi simţul datoriei dezvoltat. Foarte bun camarad. Are simţul onoarei şi curajul răspunderii. Duce o viaţă demnă şi morală, având şi o conduită foarte bună. Punctual în executarea ordinelor. Foarte activ şi cu mult zel. Ofiţer foarte bun, cu o frumoasă cultură, bine educat şi de nădejde care este necesar instrucţiei armatei.”

Conflict, reacție, dezertare 

Când revine în Regimentul 12 Artilerie, aureolat de rezultatele obţinute în Şcoala Specială a armei, colonelul Rădescu, apreciindu-l, îi încredinţează două sarcini importante proaspătului locotenent Bodnăraş (avansat în grad la 10 mai 1931): îl numeşte adjutant al regimentului (ceea ce ar însemna un fel de şef de cabinet al comandantului) şi ofiţer cu contrainformaţiile şi cifrul. Ambele poziţii mai mult decât onorabile şi de mare responsabilitate. Pe neaşteptate, colonelul Rădescu primeşte alte însărcinări şi noul comandant al Regimentului 12 Artilerie, colonelul Ioan Rizescu, îl consideră pe Bodnăraş „omul” vechiului comandant şi îl înlătură din funcţiile deţinute. Notarea de serviciu pe care Rizescu i-o întocmeşte locotenentului Emil Bodnăraş este complet diferită de toate cele care fuseseră întocmite de la intrarea sa în şcoala de artilerie. Parcă ar fi vorba de un cu totul alt personaj: „Temperament impulsiv, nu-şi poate stăpâni pornirile de nemulţumire în faţa şefilor dându-le forma de reacţiuni până la revoltă. Se lasă greu convins şi primeşte şi mai greu sfaturile şefilor. Este perseverent, însă pune în prima linie scoaterea în evidenţă a persoanei sale. Concepţie bogată şi practică, caracter deschis, neferindu-se de a-şi urmări simţămintele sale extrem de pronunţat democratice. L-am sfătuit să lase studiul şi îndreptarea relelor sociale factorilor maturi şi mai competenţi. E pe cale de mă asculta cred.

Inteligent, cu putere de pătrundere, judecată solidă, însă scapă foarte des într-un cadru prea mare şi general, fapt ce este în detrimentul interesului ce trebuie avut pentru chestiunile de amănunt, ce cad în competinţa gradului său. În formă disciplinat, dar în câteva ocazii a dat dovadă că înţelege insuficient de bine disciplina, având manifestări nepermise. Analizând cu răbdare tot ce a avut să-mi raporteze, m-am convins că nu este o pornire rea, de nemodificat, ci un simţământ deplasat de apărare a personalităţii şi demnităţii sale unit cu o sensibilitate prea pronunţată faţă de acte ce le interpretează că constituie o insuficientă considerare a persoanei sale. Face impresia că nu este modest din cauza unei neglijenţe în felul de a se manifesta. Promite a fi un foarte bun comandant de baterie şi în general un excelent ofiţer de artilerie cu condiţia de a fi mai atent asupra tactului ce trebuie să aibă în orice situaţie şi a evita prietenia celor ce fac petreceri cu băutură prea multă şi a acelora ce nu înţeleg că a critica prea mult tot ce este în ţară denotă lipsă de patriotism.”


Bodnăraş ia foc. „Lipsă de tact, beţiv, lipsă de patriotism”? Este mult prea mult. Cere să iasă la raport la comandantul brigăzii – eşalonul ierarhic superior – şi comandantul marii unităţi are prea puţină înţelegere pentru modul în care locotenentul este apreciat în notarea de serviciu de colonelul Rizescu. Furia pune stăpânire pe orgoliosul ofiţer. Îşi vede viitorul compromis, se simte neputincios în relaţia cu noul comandant al regimentului şi, mai mult, nu i se aprobă mutarea în altă unitate. Decizia pare, în acest caz, că este luată. Va pleca. Unde? În patria proletariatului! Crede că, în acest fel, va da o lecţie tuturor. Şi că îşi va lua cândva revanşa. Dar şi acum se dovedeşte regulamentar. Îşi ia permisie. Nu pleacă ilegal din unitate. Nimeni nu bănuieşte nimic. În camera 8 a hotelului „Patria” din Hotin, în noaptea de 16/17 februarie 1932, îşi varsă năduful în scrisoarea pe care o întocmeşte la repezeală, destinată medicului Ioan Ştefanovici din Sadagura, un apropiat al său. 

Vi se pare scrisoarea unui agent NKVD? A unui agent al contrainformaţiilor militare româneşti, recrutat cu grijă? A unui spion pregătit de „legendare”? E un idealist, da. „Voi munci şi voi fi liber”, îi scrie doctorului Ştefanovici. Are iluziile sale, probabil, în legătură cu ceea ce crede el că este Uniunea Sovietică, acolo unde se pregăteşte, cu elan, să ajungă, săvârşind însă o trădare. Îi atribuie „patriei proletariatului” calităţi excepţionale, o vede ca pe un liman, ca pe un colac de salvare ivit la timp pentru a-l extrage dintr-o lume ticăloasă, nedreaptă, ipocrită. Este hotărât şi face pasul.

În fruntea Armatei populare 

Abia acum începe, de fapt, în opinia mea, povestea misteriosului Bodnăraş. Idealistul din el va deveni, curând, foarte pragmatic. La puţin timp după numirea lui Emil Bodnăraş în calitate de ministru al Apărării Naţionale, în decembrie 1947, Direcţia Superioară Politică a Armatei a întocmit o sinteză informativă care se dorea a fi o privire generală asupra modului în care militarii români, de la generali la subofiţeri şi soldaţi, primiseră vestea acestei schimbări intempestive, mai ales că, pentru cei mai mulţi, Emil Bodnăraş părea să fie un personaj necunoscut (de altfel, el este numit peste tot în document „Botnăraş”).

Limbajul sintezei – care trădează o deferenţă penibilă pentru un astfel de document – arată că aceia care au întocmit-o se integrau perfect în noul peisaj marcat de procesul „democratizării” armatei (formulă prin care aparatul politic, impus în armata română după modelul sovietic, încă din 1945, îşi propunea realizarea unei subordonări a instituţiei militare Partidului Comunist şi epurarea acelor persoane care refuzau să accepte noua orientare politică), dar reflectă, în acelaşi timp, nevoia de a plasa corpul de comandă în opoziţie cu ofiţerii inferiori, subofiţerii şi militarii în termen care constituiau grosul armatei, lăsând să se înţeleagă faptul că adeziunea este semnificativă în raport cu cei câţiva – „elemente periferice”! – care nu înţeleg sau refuză să înţeleagă „noua orientare ideologică a oştirii”. Primii, apropiaţi „grupurilor reacţionare”, erau cu desăvârşire „dezorientaţi”, ceilalţi fiind „entuziaşti” şi încrezători într-o rezolvare mulţumitoare a situaţiei materiale dificile în care se aflau, vârful de lance al comuniştilor în armată, din acest punct de vedere, fiind Ordinul de Zi nr. 50 de care am amintit. 

Sinteza dezvăluie, în privinţa numirii lui Emil Bodnăraş în fruntea M.Ap.N, surpriza totală a corpului de cadre, dar şi o stratificare a acestuia în funcţie de capacitatea părţilor sale componente de a percepe evenimentele aflate în derulare şi de speranţele multora, îndreptăţite, de a beneficia de un trai mai bun, de condiţii materiale şi salariale decente. E limpede că generalii şi ofiţerii superiori erau mult mai bine informaţi cu privire la semnificaţia numirii unui lider al Partidului Comunist în fruntea armatei decât vor fi fost ofiţerii inferiori, subofiţerii şi soldaţii, preocupaţi mai cu seamă de situaţia lor materială, dovedindu-se prea puţin interesaţi (şi afectaţi) de schimbările politice semnificative care se derulau chiar sub ochii lor.

În biografiile oficiale care vor circula, fie sub formă de broşuri, fie în publicaţiile controlate de comunişti, îndată după 1948, episodul dezertării lui Emil Bodnăraş în URSS, în al doilea deceniu interbelic, va fi trecut sub tăcere, semn că nici măcar liderii comunişti nu îndrăzneau să prezinte corpului de cadre al armatei în curs de „democratizare” ideea că ar avea în frunte un dezertor, indiferent de justificările pe care Bodnăraş le-ar fi putut aduce în sprijinul comportamentului său din anii în care era un simplu locotenent în vechea armată regală.