Autor 4451 vizualizări


În 1861, șerbia –  sistemul ce-i lega pe țăranii ruși de proprietarii de pământuri – era abolit la comanda țarului. Patru ani mai târziu, sclavia din Statele Unite era și ea abolită prin ordin prezidențial. Țarul Alexandru al II-lea (1855-1881), la fel ca și tatăl său, Nicolae I, credea că sclavia din America era inumană, ceea ce ar putea părea a fi o ipocrizie, având în vedere situația din propria-i țară.

Dar șerbia din Rusia, care exista de la mijlocul secolului al XVII-lea, nu se asemăna cu sclavia din SUA, căci proprietarul de pământ nu era, în mod legal, și proprietarul șerbilor. În schimb, în America, sclavii negri aveau, în fața legii, același statut ca animalele:ei erau considerați a fi proprietatea stăpânului, care putea face ce dorea cu ei. În Rusia, relația tradițională dintre nobili și șerbi avea la bază pământul:șerbul era legat de nobil pentru că trăia pe pământul acestuia. În Rusia Țaristă, șerbii reprezentau o treime din populația statului și o jumătate din totalul țăranilor;cei mai mulți șerbi trăiau în provinciile centrale și occidentale ale imperiului.

Sistemul rus data din anul 1649, când a fost introdusă o legislație prin care proprietarului de pământ i se acorda autoritatea de a controla viața și munca țăranilor șerbi care locuiau pe pământurile sale. Pentru că această autoritate presupunea și puterea de a nega șerbului dreptul de a se muta altundeva, diferențele dintre sclavie și șerbie par a fi aproape inexistente. Nobilimea a primit această autoritate pentru ca astfel ea să devină dependentă de Țar, căruia trebuia să-i fie și loială. Această loialitate trebuia transpusă în practică prin îndeplinirea atibuțiilor militare sau administrative. În acest fel, împărații din dinastia Romanov (care au condus Rusia din 1613 până în 1917) au construit birocrația civilă a Rusiei și armata prin crearea unei categorii de servitori publici care erau interesați în menținerea țarilor la conducerea statului.

De ce era necesară abolirea șerbiei?

Șerbia era asemănătoare sistemului feudal pe care Europa central-vestică îl cunoscuse cu câteva secole înainte. Acest sistem dispăruse de mult din Europa occidentală, dar Rusia imperială nu a cunoscut tranziția către epoca comercial-industrială care, în Vest, a făcut ca feudalismul să devină nefuncțional. Rusia a rămas, din punct de vedere economic și social, o țară înapoiată, fapt recunoscut chiar și de elita țării. Totuși, nu toți deplângeau starea statului:slavofilii din secolul al XIX-lea credeau în superioritatea unei Rusii unice, tărâm al unei națiuni binecuvântate de Dumnezeu care nu avea nimic de învățat de la națiunile corupte din Occident. Însă alți ruși ajunseseră la concluzia că dacă națiunea avea să progreseze, reformele erau necesare și nu mai puteau fi amânate.

Mulți au găsit un argument simplu, convenabil, pentru explicarea slăbiciunii și înapoierii Rusiei:șerbia era de vină – pentru incompetența militară, pentru crizele alimentare și suprapopulare, dar și pentru conflictele sociale sau înapoierea industrială. Era o explicație extrem de simplificată, dar nu complet lipsită de adevăr. Astfel, intelectualii care cereau liberalizarea societății rusești și reformarea statului au început prin a cere emanciparea țăranilor exploatați.

Dezbaterea a căpătat elan odată cu războiul, așa cum s-a întâmplat adesea și în alte cazuri din istoria Rusiei. Imperiul rus a intrat în războiul Crimeii în 1854 cu mari speranțe la victorie, dar doi ani mai rârziu a suferit o înfrângere gravă în fața alianței anglo-franco-otomane. Șocul resimțit de ruși a fost profund, căci această națiune se mândrise întotdeauna cu puterea militară.

Rolul Țarului Alexandru al II-lea

Totuși, înfrângerea în război s-a dovedit a fi un atu pentru noul Țar, care urcă pe tron chiar în timpul războiului. Deși el fusese, încă de la o vârstă fragedă, educat pentru a prelua într-o zi guvernarea imperiului, observatorii străini au avut impresia, la început, că Alexandru era timid și nesigur. El avea însă să se impună după sfârșitul războiului ca un țar ambițios și hotărât. El nu a putut salva Rusia de la umilințele suferite pe front, dar acest fapt l-a făcut să ajungă la concluzia că, dacă națiunea sa avea să cunoască stabilitatea și pacea pe plan intern și recunoașterea și admirația pe plan extern, erau necesare reformele domestice. Primul pas avea să fie abolirea șerbiei, a cărei ineficiență nu aducea niciun fel de beneficii nici nobililor, nici țăranilor, nici statului. În ciuda înfrângerii Rusiei, Alexandru a declarat că sfârșitul războiului marca un moment de aur în istoria națiunii, pentru că venise momentul ca fiecare rus, sub protecția legii, să înceapă să se bucure de roadele propriilor sale eforturi.

Alexandru și-a dat seama că acela era cel mai bun moment pentru a iniția reformele necesare, în special cele privind starea țăranilor. Argumentelor de ordin social și economic li s-au adăugat atunci și cele de ordin militar. Armata era marele simbol al puterii și statutului Rusiei;atâta vreme cât armata rămânea puternică, Rusia își putea ignora propria înapoiere ca națiune. Dar înfrângerea suferită în Războiul Crimeii zdruncinase credința rușilor în propria invincibilitate. După 1856, ideile reformatoare nu au mai cunoscut aceleași opoziții puternice ca înainte, chiar și unii nobili dându-și seama că șerbia nu mai funcționa din moment ce nu putuse să ofere Rusiei soldații de care ar fi avut nevoie.

Astfel, în 1856, Alexandru al II-lea și-a anunțat nobilii că „situația actuală [...] nu mai poate rămâne neschimbată. E mai bine să distrugem șerbia de sus decât să așteptăm momentul când va începe să se distrugă de jos”. Țarul cerea o reformă de sus în jos, pentru a evita conflictele sociale grave ce ar fi apărut în cazul unei revolte a țăranilor. Aceste cuvinte ale Țarului sunt foarte des citate, însă nu și următoarea frază rostită de Alexandru:„Vă rog, domnilor, să vă gândiți cum acest lucru poate fi dus până la capăt.” Alexandru era hotărât să elimine șerbia, dar a făcut în așa fel încât – făcându-i chiar pe proprietarii de pământuri responsabili cu conceperea unui plan – nobililor să le fie foarte greu fie să i se opună, fie să-l învinovățească pe el dacă planurile concepute de ei nu ar fi funcționat.

În următorii cinci ani, mii de oficiali, organizați în diverse comitete, au conceput mai multe variante pentru abolirea șerbiei. Odată ce munca a fost terminată, nobilii și-au prezentat propunerile în fața Țarului, care a abolit oficial șerbia printr-o proclamație imperială.  

Trădarea țăranilor?

Măsurile gândite, deși păreau avantajoase la început, s-au dovedit a avea consecințe grele asupra țăranilor. Nu ei erau beneficiarii reformei, ci proprietarii de pământ. Faptul nu trebuie să ne surprindă, având în vedere că nobilii fuseseră cei care concepuseră legea. Compensațiile pe care proprietarii de pământ aveau să le primească pentru pământul dat țăranilor erau mult mai mari decât valoarea reală a proprietăților pierdute;în plus, li se rezerva dreptul de a decide ce parte a pământului cedează țăranilor (astfel, ei puteau păstra pentru ei cele mai fertile pământuri, iar țăranii primeau terenurile mai puțin productive).

În plus, în timp ce proprietarii de pământ primeau compensații financiare, țăranii trebuiau să plătească ce primeau. Și din moment ce prea puțini dintre ei aveau suficienți bani economisiți, au trebuit să recurgă la ipoteci. În cele din urmă, deși împrumuturile oferite țăranilor aveau dobânzi relativ mici, ei ajungeau să plătească sume care depășeau cu mult valoarea terenurilor primite. Practic, în urma reformei, foștii șerbi nu se puteau considera a fi mai liberi ca înainte. Prin reforma administrativă ce a însoțit eliberarea din șerbie și împroprietărirea, autoritățile centrale au făcut în așa fel încât țăranii să rămână practic dependenți nu de proprietarul de pământ, ci de comuna în care trăiau (numită mir/мир).

Modul în care aceste reforme au fost concepute arată care era atitudinea tradițională a administrației rusești față de țărănime:frică și dispreț profund. Țăranii erau văzuți ca o forță periculoasă ce trebuia controlată. În spatele cuvintelor frumoase cu ajutorul cărora emanciparea a fost prezentată maselor stătea credința că țăranii ruși trebuiau controlați, altfel ei puteau fi o adevărată amenințare pentru ordinea existentă în stat. Chiar dacă, teoretic, reforma din 1861 le-a oferit țăranilor pământ, ea nu le-a oferit și o adevărată libertate.

Semnificația emancipării

Emanciparea șerbilor a fost prima din mai multe măsuri luate de Alexandru al II-lea ca parte a unui program mai vast ce a inclus reforme în legislație, armată și administrație, precum și acordarea de libertăți presei și universităților. Dar Alexandru nu a luat aceste măsuri pentru că era un adept convins al liberalismului. Conform documentelor Ministerului de Interne, Rusia a cunoscut, între 1826 și 1854, 712 de revolte țărnești. Astfe, adoptând unele din măsurile pe care le cereau intelecualii, dar în același timp păstrând controlul asupra țăranilor, Țarul a urmărit să slăbească tensiunile socio-politice ce amenințau sistemul. În plus, el spera că țărănimea emancipată, recunoscătoare pentru darurile pe care  generosul Țar i le-a făcut, avea să ofere recruții de care armata – simbolul și garanția măreției Rusiei – avea nevoie.

În ciuda lipsurilor acestei reforme, emanciparea a fost preludiul celui mai amplu plan de reforme pe care Rusia imperială îl cunoscuse până în acel moment. Totuși, reforma agrară din 1861 a fost un eșec. Prin proclamația imperială din 1861, Rusia promitea că pășește într-o eră nouă, dar a rămas blocată în înapoierea sa. Criticii radicali ai regimului țarist au susținut că Țarul și guvernul au făcut această reformă cu intenția clară de a-i trăda pe țărani. Totuși, trebuie avut în vedere că adevărata intenție a lui Alexandru era de a produce rezultate care aveau să fie benefice pentru regimul său, anume detensionarea situației sociale a țăranilor și prevenirea revoltelor.

Țarul poate fi însă învinuit pentru faptul că nu a forțat limitele reformei. Adevărul e că Alexandru al II-lea s-a confruntat cu aceeași dilemă pe care au avut-o și ceilalți țari reformatori începând cu Petru cel Mare:cum să reformeze sistemul fără a afecta interesele claselor privilegiate care au construit și susținut Rusia Imperială. Problema nu a fost niciodată rezolvată satisfăcător pentru că țarii nu au mers niciodată până la capăt în confruntarea nobilimii. Iar când planurile lor nu mergeau așa cum trebuie sau era prea dificil să le pună în practică, Romanovii abandonau reformele și se întorceau la represiune.

Emanciparea țărănimii trebuia să dea Rusiei stabilitatea economică și socială necesară pavării drumului pentru dezvoltarea comercială și industrială. Efectul nu a fost însă cel scontat;reforma i-a speriat pe nobili și i-a dezmăgit pe radicali. Cât despre slavofilii care doreau ca Rusia să-și păstreze tradițiile, în opinia lor reforma a mers prea departe. Progresiștii considerau însă că schimbările nu erau suficiente și au continuat să creadă că Rusia are nevoie de transformări sociale majore.

Mulți istorici au sugerat că Rusia imperială, cu cel puțin un secol înaintea Revoluției din 1817, intrase într-o criză instituțională din cauza faptului că sistemul țarist nu a reușit să găsească soluțiile potrivite pentru problemele cu care se confrunta. Dacă statul avea să se modernizeze, adică să-și dezvolte agricultura și industria în așa fel încât să-și poată susțină populația în creștere și să poată concura cu vecinii și competitorii asiatici și europeni, el trebuia să-și modifice în primul rând instituțiile. Însă nu a putut – sau nu a vrut – să meargă în direcția acestor reforme. Astfel, emanciparea țăranilor devine un exemplu al  incapacității Țarului de a rezolva probleme statului. Această reformă putea face ca Rusia să pornească pe o cale de modernizare, dar șansa a fost pierdută.

 

Sursa:www.historytoday.com