Autor 16691 vizualizări


La origini, statul otoman a fost un mic principat de frontieră (beilik), destinat pentru războiul sfânt împotriva Bizanţului creştin, având o evoluţie care i-a permis ulterior să subjuge o mare parte a puterilor creştine. Printre cele mai îndrăzneţe acţiuni ale otomanilor se numără cucerirea unui cap de pod în Balcani „cu perspectivele unei expansiuni nelimitate către vest”[1], acest fapt permiţându-le expansiunea nelimitată spre vest, într-o Europă în care nu exista putere centrală, doar tendinţe centrifuge.

Factorii care au stat la baza unităţii otomane au fost sistemul otoman al robilor MPERIUL OTOMAN „Pace, război șș(kul), în special, al yenicerilor, care erau recrutaţi din populaţiile supuse şi care confereau puterii otomane o reală superioritate asupra rivalilor săi;armata de spahii a întărit considerabil puterea centrală, iar prestigiul sultanului otoman a ajutat la rândul său la coeziunea statului[2].

Au existat însă şi probleme interne, care au stopat evoluţia acestei puteri, de pildă mişcarea turcomană, izbucnită către 1500 în Anatolia de est. Intervenţia otomană a produs schimbări decisive în Europa, fiind un factor important în ascensiunea monarhiilor naţionale (de exemplu:Franţa) şi în răspândirea protestantismului în Europa, pe care îl sprijineau vorbindu-se la un moment dat chiar de calvin-turcism. Sultanul a sprijinit principi creştini pentru a-şi păstra tronul, iar în acelaşi fel şi-a făcut vasali, care plăteau tribut, jurau credinţă şi îşi trimiteau un fiu ca ostatec la musulmani. Iniţial, otomanii nu au prevăzut succesul pe care urmau să îl aibă în de-a lungul campaniilor pe care urmau să le realizeze.“Lumea arabă a fost mult timp ostilă ideii de imperiu otoman.”[3]

Una dintre problemele centrale ale istoriei otomane este felul în care Osman Gâzî a ajuns de la un mic şef de triburi al turcomanilor seminomazi, luptând la frontieră, fondatorul dinastiei otomane. Tradiţia a creat o origine legitimă a autorităţii lui Osman, conform căreia celebra victorie din 1302 (Baphaeon) i-a adus titlul de bey şi însemnele tradiţionale ale autorităţii (mantie, steag, cal şi tobă). În realitate, fiul său Orhan este adevăratul întemeietor al dinastiei, căci a purtat titlul de sultan şi a bătut primele monede otomane.

Următorii sultani au consolidat dinastia otomană, luând titluri precum „cel mai mare sultan” (Murad), „sultan al teritoriilor bizantine” (Bayezid I), prin anexarea de noi teritorii precum Siria, Egipt, Arabia, astfel încât lumea musulmană i-a privit pe musulmani ca pe singura putere în stare să îi apere de atacurile creştine.

Ascensiunea la tron era dificilă, înregistrându-se de-a lungul istoriei otomane numeroase lupte fratricide, ameninţarea continuă a războiului civil şi inventarea sistemului prin care fraţii sultanului erau închişi în cuşti (kafes), însă condiţiile generale care îi permiteau unei persoane să devină sultan erau acelea de a fi de sex masculin, major şi sănătos psihic. Sultanul trebuia să fie drept, conducând poporul pe calea şeriatului, fiind just cu supuşii, prevenind abuzurile asupra celor slabi şi apărând statul de duşmani.

Cu toate acestea, otomanii vor domina timp îndelungat lumea. Se stie ca “istoria imperiului otoman se întinde pe o perioadă de 600 de ani şi pe trei continente. În toate ţările aflate la un moment dat, pentru perioade diferite, sub stăpânirea statului otoman, moştenirea acestea dăinuie şi astăzi, dar sub diferite forme în funcţie de zonă şi de contextul istoric specific. În principiu, putem vorbi de patru zone ale moştenirii otomane:lumea arabă, Balcanii, ţările româneşti şi, bineînţeles, Turcia.[4]

O imagine succincta si corecta despre etapele extinderii Imperiului Otoman o ofera urmatorul citat:“În momentul de maximă putere în secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman stăpânea Anatolia, Orientul Mijlociu, părţi din Africa de Nord, Balcanii şi Caucazul, adică o suprafaţă de circa 19.9 milioane de km². El a întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul musulman universal condus de succesorii Profetului. Instituţia califatului a devenit din primele secole de existenţă o chestiune pur simbolică, puterea migrând spre alte sfere de putere din interiorul lumii islamice. Otomanii se extend incredibil de mult între 1453 şi 1566. Aceasta a fost o perioadă de realizări nemaipomenite pentru Imperiul Otoman.”[5]

În secolul XV centrul comercial de greutate din lumea musulmană s-a deplasat către vestul Anatoliei, ca urmare a căderii Imperiului Ilhanid şi a ridicării otomanilor.Bursa, centrul comercial şi politic al Imperiului Otoman în secolul XIV a devenit cel mai important oraş comercial al Anatoliei, iar la baza prosperităţii sale a stat comerţul cu mătasea persană. Alepul a fost la rândul său un important centru comercial, rivalizând cu Bursa, iar când otomanii au cucerit acest oraş au intrat în posesia unor rute comerciale foarte importante. Ruta comercială indiană a fost productivă pentru otomani, căci a existat un schimb activ de bunuri indiene cu negustori europeni pe pieţele oraşelor Istanbul, Bursa, Cairo, Alep. Marea Neagră a fost o zonă importantă pentru economia otomană, căci a reprezentat o parte integrată a dezvoltării Imperiului, comercializându-se în această mare grâu, peşte, păcură şi sare. Datorită intereselor economice, otomanii au avut legături cu genovezii, veneţienii şi cu alte puteri comerciale ale vremii, iar comerţul a avut ca rezultat dezvoltarea oraşelor din imperiu.

Viaţa socială a imperiului a fost concentrată mai ales în oraşe, unde breslele şi negustorii aveau un rol foarte importantm iar reţelele de drumuri şi căile de comunicaţii au anumat permanent viaţa locuitorilor. Activităţile publice au fost preluate de stat, iar autorităţile au inteprins acţiuni care au modificat structura populaţiei urbane, transferând populaţii de alte etnii în marile oraşe otomane, astfel încât economia a prosperat datorită evreilor şi a negustorilor străini aduşi din alte regiuni cucerite.

Dezvoltarea capitalei otomane  a fost realizată inclusiv de construirea centrelor urbane (imaret) care au înzestrat oraşele cu pieţe şi servicii publice. Acest centru urban era un complex de instituţii (moscheie, spitale, hanuri, instituţii de învăţământ) care erau întemeiate de vaik-uri (fundaţii autonome administrativ şi financiar). Breslele, conform unor reguli şi reglementări precise, recunoşteau autoritatea supremă a sultanului, fiind organizaţii economice, consolidate prin puternice legături sociale.

În Imperiul Otoman cultura se baza pe ştiinţele caligrafice, orale, intelectuale şi spirituale, la care se adăuga religia islamică, iar desăvârşirea unui învăţăcel era absolută doar după ce studiase toate ştiinţele, căci acestea se completează reciproc, ceea ce făcea ca persoana care se dedica unei singure ştiinţe să fie departe de adevărul divin. Instituţiile educaţionale otomane se numeau „medrese” şi erau ierarhizate, variind de la cele de rang inferior, la cele „interioare” în care studiau cele mai importante persoane din imperiu.

Puternica influenţă religioasă a îngrădit primatul raţiunii, promovând idei conform cărora tot ceea ce se întâmplă îşi are izvorul în voinţa lui Allah, iar raţiunea e doar un auxiliar în serviciul religiei, Totuşi asta nu a împiedicat apariţia numeroaselor biblioteci, a tipăririlor (doar cărţile religioase nu au fost iniţial tipărite pentru că acest lucru era considerat păcat), iar unii erudiţi musulmani au fost enciclopedişti vestiţi.

Paralel cu ştiinţele raţionale, s-a dezvoltat un misticism religios, care a devenit periculos în condiţiile în care autorităţile imperiului aflate sub influenţa sa au luat măsuri împotriva tuturor persoanelor şi lucrurilor care afectau credinţa (dansul, muzica) . Lumea otomană a cunoscut şi o formă de cultură care acoperea domeniul religios prin persoane care promovau forme eretice ale Islamului derivate din credinţe şamaniste şi adaptate la structura socială tribală.

Dreptul otoman al popoarelor era un ansamblu de norme care ghidau relaţiile internaţionale ale imperiului, reglementând pacea, războiul, drepturile şi obligaţiile străinilor şi statutul nemusulmanilor din interiorul şi din exteriorul Imperiului Otoman. Au fost utilizate în principal un drept religios (aşa-zisul drept canonic, fiind comun tuturor popoarelor musulmane, realizat prin interpretarea Coranului şi Sunnei) şi un drept laic (numit dreptul cutumiar şi civil, care se baza pe cutumă, jurisprudenţă, reglementările sultanale reportându-se la ansamblul lumii islamice)[6].

Izvoarele care stau la baza dreptului otoman al popoarelor sunt şeriat-ul (legea sfântă), Kanun-ul[7](dreptul civil), Adet-ul[8](obiceiul) şi Ahdnâme [9](tratatul). Prin legea sfântă otomanii legitimau acţiuni militare, politice sau diplomatice în legătură cu nemusulmanii, iar prin dreptul civil erau concretizate în scris legile emise de sultan, confirmarea pe plan intern a unui tratat încheiat cu nemusulmanii, abrogarea sau întărirea unui obicei, etc.Normele juridice de drept intern sau internaţional cu caracter oral, seria de practici cutumiare moştenite din lumea turcică şi-au găsit legitimitatea în Adet (obiceiul), în timp ce izvorul juridic prin care se puteau institui raporturi bilaterale între sultan şi un principe creştin se baza pe Ahdnâme. Deşi cel puţin o parte a dreptului otoman nu a fost creat de o realitate istorică, ci a fost creatorul acestei realitaţi (de exemplu, cum au fost create cutumele care s-au născut din obicei), uneori a apărut o discrepanţă îngrijorătoare între practică şi ceea ce era indicat de ideologia islamică.

Conform tradiţiei musulmane, lumea se împarte în „Casa războiului” şi în  „Casa Islamului”, realizându-se în acest fel o linie clară de separare între musulmani (consideraţi credincioşi) şi nemusulmani (consideraţi necredincioşi), iar aducerea celor din urmă în „Casa Islamului” reprezintă scopul războiului sfânt pe care musulmanii trebuia să îl poarte neobosiţi. „În limbile europene cuvantul jihad se traduce prin "razboi sfant". În fapt, termenul semnifică în araba "efort spre un scop determinat". Expresia completa este djihad fi sabil Allah, ceea ce inseamna "efort pe calea lui Dumnezeu". Aceasta semnificatie generala are in vedere orice intreprindere laudabila care vizeaza propagarea islamului in lume, acoperind inclusiv notiunea de razboi sfant”[10].

Jihadul purtat cu infidelii din „Casa războiului”, cu supuşii tributari rebeli şi cu apostaţii era considerat legitim, semnificând efortul pe care musulmanii îl depuneau pentru afirmarea Islamului, efortul depus pe calea lui Alah, nu numai acceptat, dar şi recomandat de unele versete din Coran. Ideologia complexă creată în jurul conceptului de jihad a clasificat războiul sfânt în patru categorii, şi anume Djihadul cu propria persoană, cu necredincioşii, cu păcătoşii şi cu diavolii, această clasificare arătând omniprezenţa conflictului dintre musulmani şi tot ce ar putea atinge religia islamică, ei având mereu la îndemână în acest fel pretextul de a se lupta şi supune noi popoare nemusulmane.

Adoptat încă din vremea califatului arab, se pare ca jihadul nu a fost niciodată un fenomen pur religios, în schimb a fost un instrument folosit din plin de clasa politică din statele musulmane pentru a legitima cuceririle, politica de forţă şi uneori politica defensivă. Încă de la început, sultanii au asumat odată cu ideologia de Djihad şi sarcina de conducere a acestuia, în timp ce supuşii care mergeau la război aveau perspective variate:puteau învinge şi fi părtaşi la pradă, ori puteau muri (devenind în acest fel locuitori ai Raiului), de aceea în situaţii de restrişte. Djihadul devenea o „obligaţie individuală” de la care un musulman nu se putea retrage foarte uşor. În aceste condiţii prada era un bun stimulent pentru soldaţi, iar dacă poporul sau comunităţile nemusulmane vizate nu răspundeau prin supunere somaţiilor religioase şi politice, războiul era considerat legitim.

Există in Islam un drept al păcii care presupunea anularea totală a Djihadului ca stare de război între „Casa Islamului” şi „Casa războiului”, doar atunci când toţi necredincioşii aveau să fie convertiţi la Islam, iar supremaţia Islamului era recunoscută de către nemusulmani, proces pe parcursul căruia „Casa războiului” urma să se diminueze până la dispariţie. De aici rezultă că între cele două Case exista o stare permanentă de război care nu putea fi anulată decât în cazul convertirii la Islam sau acceptării unui tribut permanent, caz în care nemusulmanii deveneau supuşi protejaţi.Aceştia erau consideraţi iniţial cetăţeni de clasa a doua sau supuşi de rangul doi ai Imperiului Otoman, dar cu timpul ia naştere conceptul de egalitate, frăţie şi unire între toţi supuşii sultanului.Dreptul otoman al popoarelor permitea încheierea unei păci cu un principe nemusulman, dar era  necesar ca aceasta să nu contravină nici Coranului şi nici intereselor imperiului, motiv pentru care au şi existat situaţii în care tratatul a fost anulat.

Musulmanii au acceptat să încheie tratate de pace temporară în special atunci când se aflau în stare de inferioritate militară şi doreau să evite distrugerea totală a armatei sau să câştige timp pentru reîmprospătarea forţelor. Fie ele „legăminte de protecţie tributară”, ”armistiţii“, ”angajament reciproc“ sau capitulaţii, acestea au fost actele prin care se dovedeşte că în Islam a existat un drept al păcii, care a stat, desigur, în slujba musulmanilor.

Regimul negustorilor străini în Imperiul Otoman a luat naştere în urma necesităţii schimburilor de mărfuri, a folosirii vechilor drumuri şi pieţe comerciale de către negustorii creştini. Astfel, au fost momente în care interesele comerciale au putut determina sau cel puţin au grăbit negocierile pentru încheierea păcii, ceea ce a făcut ca între starea de pace şi comerţ să existe o interdependenţă, iar însuşi războiul nu a eliminate total negoţul.

Tratatele de pace şi comerţ încheiate de otomani cu statele europene, legile consulare şi normele cutumiare au dat naştere cu timpul acestui regim al negustorilor străini, iar la baza acestui regim a stat principiul medieval al personalităţii legilor prin care străinii aveau dreptul de a trăi în conformitate cu propriile legi în funcţie de originea sau de etnia lor. Privilegiile comerciale acordate  de sultanii otomani purtau numele de capitulaţii şi acordau negustorilor nemusulmani libertatea de mişcare, navigaţia, protecţia vieţii şi a mărfurilor, moştenirea, rezidenţa, dreptul la comerţ . În situaţiile speciale în care musulmanii intrau în război cu ţări europene, capitulaţiile prevedeau ca negustorii străini sa poată părăsi imperiul în siguranţă.[11]

Dreptul otoman al popoarelor include şi reglementări cu privire la Ţările Române, în condiţiile în care, slăbite de luptele interne şi de ineficacitatea alianţelor militare din care au făcut parte, acestea vor accepta supunerea în faţa otomanilor şi plata tributului. Iniţial, Dunărea a fost privită ca o graniţă între „Casa Islamului” şi „Casa războiului”, însă după expediţiile sfinte purtate contra spaţiului românesc, tradiţia românească a numit „închinare”, acceptarea tributului şi supunere faţă de Poartă a voievozilor munteni, moldoveni şi transilvăneni . Astfel,  procesul închinării a început încă din vremea lui Mircea cel Bătrân, după care alţi voievozi precum Radu cel Frumos, Ştefan cel Mare, Ioan Zapolya, pentru a menţiona decât trei dintre conducătorii românilor care s-au supus. Dacă legămintele cu musulmanii sunt încălcate, iar tributul încetează a mai fi plătit, domnii români sunt consideraţi “duşmani”, ”rebeli”, iar razboiul sfânt este reluat.

Geneza Imperiului otoman, ideologia sa religioasă, reglementarile juridice şi conceptul de jihad, legăturile sale comerciale cu ţările nemusulmane şi elementele culturale pe care s-a fondat sunt câteva puncte cheie care, dacă sunt înţelese corect vor oferi o vitiune diferită, mult mai obiectivă, celui care doreşte să înţeleagă raporturile româno-otomane. Este cert că istoria este un vast domeniu de cercetare, care presupune teze, dar şi mai multe ipoteze. Totuşi, rămâne unul dintre cele mai interesante domenii ale vieţii şi de aceea merită timpul şi tuşul care i-au fost dăruite de-a lungul timpului.

             BIBLIOGRAFIE:

1. Inalcik, Halil, Imperiul Otoman. Epoca clasica, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996.      

2. Lupsor, Andreea, Ce am mostenit de la otomani?, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-am-mostenit-otomani, accesat în 2.05.2014.

3. Panaite, Viorel, Dreptul pacii si razboiului în Islamul otoman, Bucureşti, Editura Universitaţii din Bucureşti, 2008,

4. Panaite, Viorel, Negustorii straini“protejaţi” în Imperiul otoman în secolele XVI-XVII. Observaţii generale, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ideologie/12.htm, accesat în 2.15.1014.

 

5. Păun, Bogdan, Jihadul-între Coran şi terorism, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/jihadul-coran-terorism, accesat în 2.05.2014..

 

 

 


[1]Halil Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca clasica, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996, p. 50.

[2]Ibidem, p. 63.

[3]Andreea Lupsor, Ce am mostenit de la otomani?,   http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-am-mostenit-otomani, accesat în 14.05.2013.

[4]Andreea Lupsor, Ce am mostenit de la otomani?, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-am-mostenit-otomani, accesat în 14.05.2013.

 

[5]Irina-Maria Manea, Care au fost cele mai mari imperii din istorie?, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/care-au-fost-cele-mai-mari-imperii-istorie,  accesat în 14.05.2013.

 

[6]Halil Inalcik, op.cit.  p. 157.

[7]Viorel Panaite, Dreptul pacii si razboiului în Islamul otoman, Bucureşti, Editura Universitaţii din Bucureşti, 2008, p.96.

[8]Ibidem p. 23.

 

[9]Ibidemp.23-24.

[10]Bogdan Păun, Jihadul-între Coran şi terorism, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/jihadul-coran-terorism, accesat în 14.05.2013.

[11]Viorel Panaite, Negustorii straini“protejaţi” în Imperiul otoman în secolele XVI-XVII. Observaţii generale, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ideologie/12.htm, accesat în 14.05.2013.