Autor 26177 vizualizări


Egiptenii credeau că viața după moarte este posibilă, dar numai dacă trupul era conservat într-o formă pe care spiritele – ba, personalitatea, și ka, forța vieții – o puteau recunoaște, pentru a se reunifica și accede la viața de apoi. 

Mumificarea artificială a fost modalitatea prin care egiptenii încercau, astfel, să păstreze corpul uman intact pentru veșnicie. Deși ei nu au fost singurii care au încercat o astfel de conservare artificială, au fost singurii dintre popoarele antice care făceau asta din motive religioase.

Până de curând, se credea că mumificarea a fost integrată ritualurilor funerare egiptene cândva în jurul anului 3400 î.Hr., dar studii recente au arătat că e posibil ca practica să fie cu mult mai veche, datând chiar din mileniul V î.Hr.

Procesul de mumificare

Mai întâi, creierul persoanei decedate era extras pe nas, cu ajutorul unei tije, iar cutia craniană era umplută cu o soluție pentru a elimina toate resturile organice și bacteriile. Apoi erau scoase din abdomen toate organele – care erau uneori conservate separat, iar cavitatea abdominală era curățată cu o infuzie de ierburi și condimente. Singurul organ păstrat era inima deoarece egiptenii considerau că inima, și nu creierul, este organul gândirii. Trebuia păstrată în corp pentru ca în viața de apoi să poată sta drept mărturie pentru bunătatea celui decedat.

După acest pas, corpul era deshidratat prin păstrarea sa, timp de 40 de zile, într-o soluție naturală de sare. Ulterior, trupul era din nou spălat și apoi înfășurat în bandaje tratate cu rășină, carbonat de sodiu și uleiuri aromate, astfel încât ele să fie impermeabile și antimicrobice. La final, mumia era așezată în sarcofag.