Autor 49590 vizualizări


În perioada interbelică, societatea românească se confrunta cu noi tipare de comportament care proveneau cu precădere din rândul generaţiilor tinere. Schimbarea societăţii putea fi percepută urmărind evoluţia vestimentaţiei, care aşa cum remarcau majoritatea ziariştilor, devenea tot mai revelatoare, a literaturii, care acorda o atenţie deosebită iubirii senzuale, sau a cinematografului.

În acest context pe care majoritatea pedagogilor, juriştilor, teologilor sau profesorilor l-au caracterizat drept o criză a moralităţii, ale cărei efecte au încercat să le combată în lucrările lor dedicate educaţiei morale a tinerilor, s-a conturat un discurs public despre necesitatea abordării temei sexualităţii într-o manieră deschisă.

Problema sexualităţii a lipsit o perioadă îndelungată de pe agenda dezbaterilor publice, această absenţă putând fi explicată prin refuzul de a ofensa pudoarea publică. Dorinţa de conformare la subiectele ce se cădeau abordate în spaţiul public, a acţionat ca o barieră de o riguroasă impermeabilitate cu privire la tema sexualităţii. Nu întâmplător, cei care au lansat într-o manieră deschisă acest subiect, dând tonul dezbaterii publice din jurul lui au fost medicii. Confruntaţi cu efectele completei ignoranţe a populaţiei în general, şi a tinerilor în special în privinţa aparatului reproducător, atât medicii practicanţi cât şi studenţii la medicină, au depus eforturi considerabile pentru a combate tendinţa societăţii de a trece sub tăcere aceste aspecte ale anatomiei umane.

O primă lucrare

O primă lucrare care în anul 1915 se afla deja la cea de-a cincea ediţie este cea a doctorului Eraclie Sterian care motiva necesitatea publicării Educaţiei sexualeastfel:„Arătatu-i-am tânărului în vinele căruia clocoteşte sângele înfierbântat al vârstei sale primejdiile la care îl poate împinge sexualitatea sa? Îndrumarea părintească sau cea şcolară îi dă vreo povaţă despre aceste lucruri? Gheaţa ruşinii făţarnice pe de-o parte, greutatea unor astfel de poveţe din partea dascălilor pe de alta îl lasă desăvârşit neştiutor. Atunci? Atunci nu există decât o singură cărare pe care el poate merge:a experienţei. Dar experienţa ce o facem cu privire la viaţa sexuală de cele mai multe ori este o tristă experienţă. De aceea astăzi mai în fiecare familie trebuie să fie câte un sifilitic, câte un blenoragic. Toate aceste neajunsuri fiinţează din cauza moravurilor noastre ipocrite”[1].

Această motivaţie se va transforma într-un adevărat laitmotiv pe parcursul perioadei interbelice, majoritatea covârşitoare a literaturii dedicate temei sexualităţii înglobând în partea introductivă intenţia declarată a autorului de a lupta împotriva barierei create de morala publică, responsabilă în mod direct de lipsa informaţiilor accesibile populaţiei.

Autorul continua subliniind faptul că omul pretins civilizat şi moral, fiind lipsit de cunoştiinţele legate de propria constituţie şi fiziologie, alunecă spre imoralitate, enumerând cazul homosexualităţii, al onaniei sau al bolilor sexuale. Alături de aceste subiecte, autorul aborda deasemenea şi chestiuni precum educaţia sexuală a femeii, virginitatea, menstruaţia şi igiena ei, adulterul, pudicitatea femeii, sarcina, prostituţia sau circumcizia. Acesta propunea organizarea unor conferinţe cu scop didactic şi editarea unor lucrări de popularizare, dedicate adolescenţilor lipsiţi de alte surse de informare, argumentând că “Mutismul profesorilor în chestie de educaţie sexuală, asprimea prea mare a părinţilor trebuie să se schimbe. Să nu credem că printr-o senină tăcere vom contribui la bunul mers al moralei”[2].  

Un alt mijloc la care medicul a apelat pentru ca lucrarea sa să se bucure de o mai mare receptivitate din partea publicului, a fost introducerea în paginile cărţii a unor scrisori primite de la pacienţi. Recursul la un astfel de artificiu avea ca scop atât identificarea cititorului cu pacientul şi stimularea empatiei, cât şi prezentarea unui caz care să funcţioneze ca o sperietoare pentru eventualii lectori.  

Un alt medic militant, care s-a implicat activ în efortul de lărgire a accesului publicului la lucrări orientative cu privire la aspectele sexualităţii, a fost Friedrich Grünfeld. Având cabinetul situat pe Calea Moşilor, acolo unde practica profesia de medic, acesta s-a specializat în publicarea broşurilor cu rol educativ, fiind autorul a nu mai puţin de zece titluri dedicate sănătăţii fizice. Pintre acestea se numără lucrări de popularizare ca Secrete sexuale, Îndrumarea sexelor, Căutarea sănătăţii şi tămăduirea bolilor, Călăuza locurilor de băi şi de odihnă din România, Blenoragia, Igiena frumuseţii, Cum să trăim, Poveţe pentru fetele tinere, Poveţe pentru tineretul bărbătesc.

Povete pentru fete     

În lucrarea Educaţia sexuală. Poveţe pentru fetele tinere, publicată la Bucureşti în anul 1921, în partea introductivă autorul îşi argumenta poziţia astfel:„De toate s-a vorbit şi se vorbeşte mult în lume de către oameni, numai când e vorba de educaţia sexuală toată lumea, toţi oamenii dau bir cu fugiţii, tac şi amuţesc ruşinându-se. Oare e educaţia sexuală în afara educaţiei omeneşti, jigneşte ea într-adevăr buna creştere, buna cuviinţă a oamenilor, este ea imorală, amorală, antilumească?”[3].

Acestea erau întrebările pe care şase ani înainte, doctorul Sterian le lansase deja, întrebări care încă persistau fiind expresia reticenţei societăţii interbelice de a aborda subiectul sexualităţii în mod public. Şi tocmai pentru că disponibilitatea de a articula un discurs în această direcţie şi de a fi receptat de către populaţie era una redusă, doctorul Grünfeld propunea ca strategie colaborarea dintre părinţi, profesori şi medici pe de-o parte, şi tinere pe de alta:„E bine deci ca mama, profesoarele ori medicul să deschidă vorba şi asupra chestiunilor sexuale, dându-le o importanţă ţărmurită vârstei copilelor, dându-le pilde de sănătate, de cuminţenie şi de pregătire curată a fizicului şi moralului lor, spre binele şi frumosul lor”.

Informaţiile pe care autorul le furniza publicului interesat erau structurate în zece capitole, într-o încercare de a acoperi tot spectrul necesităţilor unei fete, atât în ceea ce privea aspectele fiziologice, psihologice sau emoţionale, cât şi din perspectiva viitorului rol social, acela de soţie şi mamă. Urmărind succesiunea capitolelor “Rostul educaţiei sexuale”, „Egalitatea sexelor”, „Orientarea tinerelor fete”, „Tainele sexualităţii”, „Îngrijirea sănătăţii”, „Nervozitatea tinerelor fete”, „Pregătirea pentru viitor”, „Spre viaţa casnică”, „Timpul măritişului”, „Viaţa conjugală şi cinstea casei”, este evident faptul că educaţia sexuală era pilonul central al unei tranziţii spre maturitate a fetelor, care să le asigure atât însuşirea unui comportament moral, cât şi cunoaşterea regulilor elementare de igienă a trupului şi a căminului pe care urmau să îl întemeieze. 

Un alt aspect căruia medicul i-a acordat o importanţă considerabilă a fost cel legat de alegerea unui partener de viaţă. Se remarcă o puternică tendinţă spre modernizare, autorul sfătuindu-le pe tinerele fete să îşi aleagă un soţ pe care îl cunosc, care să provină din acelaşi sat sau oraş ca şi acestea, să aprecieze starea sănătăţii tânărului dar şi trăsături de caracter precum hărnicia şi cinstea. Acesta adăuga pe lista factorilor de luat în considerare pentru alegerea unui soţ şi diferenţa de vârstă dintre cei doi care trebuia să se încadreze între 5 şi 8 ani, perspectivele de viitor ale acestuia şi nu în ultimul rând iubirea.

Se remarcă faptul că broşura era mai mult decât un simplu instrument pentru furnizarea cunoştiinţelor elementare în ceea ce privea educaţia sexuală, fiind un ghid adresat tinerelor pentru a le pregăti pentru viaţa de adult.

Tot doctorul Grünfeld a publicat în acelaşi an 1921, o altă broşură, de data aceasta dedicată celor care formau deja un cuplu conjugal. Intitulată Poveţe pentru căsătoriţi, în cadrul lucrării se sublinia importanţa tuturor elementelor, atât sexuale, morale cât şi sociale care contribuiau la armonia perechii:„Sexualitatea, moralitatea şi partea socială a căsniciei îşi au fiecare partea lor de însemnătate şi trebuiesc cunoscute de-o potrivă”[4].  

În această lucrare doctorul Grünfeld trasa liniile generale ale comportamentului social acceptat al individului în cadrul cuplului matrimonial, cât şi comportamentul cuplului în cadrul grupului social din care făcea parte. Încă din primele pagini se afirma necesitatea stabilirii unor raporturi de egalitate între soţi, raporturi care să se fundamenteze pe dragoste, sinceritate şi muncă. Totodată se sublinia obligaţia morală a cuplurilor care aveau copii de a le oferi atenţie şi de a-i îndruma către o profesie urmărindu-le înclinaţiile, aptitudinile şi dorinţele. Un alt punct atins în broşură era chestiunea divorţului care nu era prezentat ca o catastrofă, ci ca o soluţie alternativă în cazul acelor căsnicii care nu mai aveau la bază sentimentul reciproc de iubire.

Deşi livrat într-o manieră modernă, fapt ce transpare din problema abordării deschise a sexualităţii, indicaţiile cu privire la relaţiile părinţilor cu proprii copii precum şi perceperea divorţului ca o soluţie pentru acele căsnicii nefericite, discursul doctorului este unul fundamental tradiţionalist. Viziunea asupra menirii indivizilor, aceştia având datoria civică de a se căsători şi de a procrea, astfel multiplicând şi transmiţând generaţiei următoare modelul social în cadrul căruia au fost educaţi şi pe care şi l-au însuşit, este una conservatoare, fiind probabil direct legată de profesia de medic a autorului. Ceea ce trebuie remarcat este faptul că înţelegerea necesităţii de a transmite publicului îndemnul de a se documenta cu privire la aspectele propriei sexualităţi în vederea menţinerii sănătăţii fizice individuale şi a sănătăţii cuplului, era o atitudine specifică modernităţii.

O altă lucrare dedicată problemei sexualităţii este teza de doctorat a unui student al Facultăţii de Medicină de la Iaşi, Emil E. Crăciun, publicată în anul 1933. Axată pe necesitatea introducerii măsurilor de profilaxie, atât îndividuală cât şi socială, în cuprinsul lucrării autorul oferă câteva propuneri practice cu privire la maniera în care trebuie să se abordeze  tema sexualităţii:„Mama este de drept cea care trebuie să înceapă educaţia sexuală, căci ei i se adresează toate întrebările copilului. Sexualitatea nu trebuie învăluită în taină şi ruşine în faţa copilului, căci pericolul îl pândeşte în orice moment, rezistenţa e minimă, chiar absentă”[5].

Autorul consideră că iniţierea copilului în domeniul vieţii sexuale se poate realiza apelându-se la cunoştiinţele însuşite în cadrul cursrilor de ştiinţe naturale. Acesta sugerează o abordare graduală a problemei reproducerii, începând cu prezentarea acestui proces la plante, la peşti, la păsări, la mamifere şi în cele din urmă la oameni, fiind importantă, deasemenea, însuşirea temeinică a noţiunilor de igienă.

Aşa cum o făcuseră deja în deceniile anterioare ceilalţi medici, doctorandul readuce în discuţie necesitatea de a aborda într-o manieră deschisă problema sexualătăţii şi consecinţele sale, considerând că afecţiunile sexuale ar trebui să fie percepute ca având un potenţial destructiv asemănător celorlalte epidemii, precum scarlatina sau febra tifoidă:”Pentru ce sexualitatea şi maladiile veneriene să fie o taină învăluită în ruşine, nu putem să le ridicăm la nivelul cel puţin al celorlalte maladii pentru ca mijloacele preventive şi curative să se poată aplica la lumina zilei şi cu maximul de succes”[6].

Autorul considera că “tineri de ambe sexe să fie iniţiaţi în domeniul sexualităţii, cunoaşterea organelor genitale şi funcţiile lor trebuie asigurată prin toate mijloacele”[7], sugerând predarea unor cursuri speciale de către medici, organizarea unor conferinţe de popularizare, apelul la cărţi, reviste, filme cu scopul de a informa publicul în legătură cu măsurile de igienă sexuală şi cele profilactice pentru prevenirea unor astfel de afecţiuni. Abordând situaţia bărbaţilor care efectuau stagiul militar, viitorul medic sugera ca toţi soldaţii să fie duşi la spitale pentru a li se oferi cunoştiinţele necesare unui comportament sexual lipsit de riscuri, alături de spitale sugerând şi muzee unde aceştia urmau să aibă acces la mulaje pentru a se familiariza cu elementele aparatului genital. Această grijă deosebită izvora din constatarea faptului că în urma satisfacerii stagiului militar, bărbaţii reveneau în zonele de provenienţă, contribuind la extinderea bolilor de natură venerică “soldatul netratat e vectorul cel mai însemnat al maladiilor venerice la ţară, promiscuitatea în care se duce viaţa la ţară oferă mediu prielnic lăţirii maladiilor, mijloacele de stăvilire sunt foarte slabe”[8].

Doctorandul îşi încheia lucrarea subliniind necesitatea imperioasă de a pune la dispoziţia publicului informaţiile necesare educaţiei sexuale şi atrăgea atenţia asupra obligativităţii implicării statului, căruia îi revenea sarcina de a furniza populaţiei medici specialişti şi secţii în spitale dotate corespunzător. 

Perioada interbelică a fost momentul în care medicii, juriştii, profesorii şi teologii şi-au pus problema importanţei educaţiei morale şi sexuale, publicând lucrări care să suplimenteze informaţiile extrase din materiile programei şcolare. Conştientizarea situaţiei alarmante în ceea ce privea transmiterea bolilor sexuale şi a comportamentelor cu risc mare de contagiune, i-au determinat preponderent pe medici să lanseze un discurs public în legătură cu această temă. În ciuda eforturilor acestora, deşi există o bibliografie consistentă în legătură cu sexualitatea publicată în epocă, faptul că în majoritatea lucrărilor în partea introductivă se reitera declaraţia de intenţie a autorului de a înlătura reţinerea societăţii manifestată faţă de acest subiect, ne poate indica persistenţa unei viziuni opace cu privire la acest aspect al anatomiei umane.

Efortul medicilor de a înlesni accesul publicului la informaţii legate de aparatul reproducător a întâmpinat rezistenţa puternică a moralei publice care se dovedea reticentă unei abordări directe a subiectului. Alături de iniţiativa medicilor în această direcţie trebuie menţionate deasemenea şi eforturile depuse de autori care doreau să educe individul pentru a se integra în viaţa de cuplul. Cărţile dedicate căsătoriei precum cea a lui Constantin Colonaş (Cartea căsătoriei) şi Constantin Hristea (Educaţia căsătoriei) încorporau şi capitole dedicate educaţiei sexuale, putând fi considerate adevărate manuale prin maniera de expunere a cunoştiinţelor şi prin apelul la schiţe şi imagini ilustrative. Meritul iniţierii dezbaterii publice din jurul necesităţii introducerii educaţiei sexuale rămâne însă al medicilor.  

      

NOTE

[1]Eraclie Sterian, Educația sexelor, București, Tipografia Cultura, 1915, p. 5.

[2]Ibidem, p. 92.

[3]Friedrich Grünfeld, Educația sexuală. Povețe pentru tinerele fete, București, Alcalay &Călăfățeanu, 1921, p. 9.

[4]  Friedrich Grünfeld, Povețe pentru căsătoriți, București, Editura Alcalay &Călăfățeanu, 1921, p. 7.

[5]Emil E. Crăciun, Considerațiuni și aprecieri asupra sexualismului și măsurile de profilaxie individuală și socială împotriva venerismului, Iași, 1933, p. 30.

[6]Ibidem, p. 31.

[7]Ibidem, p. 44.

[8]Ibidem, p. 44.

""