Autor 3247 vizualizări


Planificarea activităților industriale de către un centru organizat după reguli științifice părea în perioada interbelică soluția ideală pentru evitarea crizelor financiare și economice. Modelul comunist a vrăjit mulți specialiști prin cifrele uimitoare prezentate în presa mondială. Uriașe combinate ieșeau ca din pământ și produceau indiferente parcă la problemele ce devastau sistemul capitalist începând din 1929. Fericirea maselor nu mai era asigurată prin ideile existente în sistemul concurențial. Trebuia ceva nou, deosebit.

Oamenii cu gândire de stânga priveau cu speranță spre Moscova lui Iosif Vissarionovici Stalin. Totuși, realitatea sovietică era departe de imaginea idilică de pe hârtie, produs ce suportă orice din partea aparatului de propagandă. O foamete cumplită a bântuit lagărul socialist și a ucis milioane de oameni în 1932/1933. Cum se explică paradoxul situației? Simplu. Uriașele fabrici lăudate de barzii regimului erau concepute pentru producția militară și nu aveau nimic în comun cu fericirea maselor.

Metalul era trimis spre fabricile de armament și se puneau bazele unei flote imense, extrem de costisitoare. Astfel, crucișătoarele urmau să primească tunuri de calibrul 180 mm. Un singur proiectil avea masa de 97,5 kg și era propulsat cu ajutorul a 40 kg de explozibil. Un tun naval avea o rație de 224 de lovituri. Erau livrate și lovituri explozive de calibrul 305 mm, model 1928, cu o masă de 314 kg și cu propulsia asigurată de 137 kg. Se menținea în producție muniția perforantă de 470,9 kg. Aici intrau metalele speciale precum nichel, crom și mangan pentru care trudeau masele de deținuți politici.

Obsesia pentru înarmare a continuat și trecerea la rachete n-a eliminat artileria navală, mai ales pentru luptele apropiate și pentru tirul antiaerian. Cadența armelor a fost sporită în timp ce calibrul a fost micșorat. Tunurile de 130 mm sunt cele mai moderne și pot trage până la 40 de lovituri pe minut. Fiecare proiectil are o masă de 33,4 kg. Unele nave aveau câte 500 de lovituri pentru fiecare armă de la bord. Lovirea țintelor aeriene a fost o sarcină dificilă pentru marinari din cauza mișcării platformei de tragere și a vitezei sporite a avioanelor. Introducerea sistemelor AK-630 a rezolvat problema. Gurile de foc aveau la dispoziție și câte 4.000 de proiectile cu o masă de 0,39 kg fiecare. Un sistem de foc complet putea să ajungă la o masă de 12 tone. Cele mai bune materiale intrau în structura dispozitivului de foc automat.

Iosif Vissarionovici Stalin a murit în martie 1953, dar obsesiile militariste au fost menținute de cei ce-l criticau. Mai mult. Au amplificat cursa înarmărilor prin trecerea la folosirea rachetelor, cele mai scumpe fiind cele cu încărcătură nucleară. Acestea erau produse precum cârnații. Imense fabrici secrete lucrau zi și noapte pentru satisfacerea nesățiosului organism militar. Minerii scormoneau în cele mai îndepărtate colțuri ale Uniunii Sovietice pentru descoperirea metalelor speciale. Dacă nu erau suficiente, se trecea la exploatarea altor regiuni din lagărul socialist. Partidul cerea mai multă forță de distrugere și industria era datoare să respecte directivele superioare. O singură rachetă balistică de tip RSM-40 avea 33,3 t și au fost efectuate 39 de teste pentru îmbunătățirea caracteristicilor strategice necesare străpungerii sistemelor defensive americane.

Obsesia pentru flotă de război, pentru apărare în formulările oficiale, s-a extins și în România după 1978. S-a trecut la producerea de vase de luptă maritime și la cumpărarea de tehnică sovietică scumpă. Așa se explică de ce poporul român consuma mărfurile alimentare inferioare, celebrele tacâmuri de pui și adidași de porc, dar explicația oficială era că se plătește datoria externă acumulată după 1970. Submarinul Delfinul a costat o avere în 1985 și era absolut inutil în condițiile supremației sovietice în Marea Neagră. Flota turcească era ușor de anihilat de puterea navală din Sevastopol. Poporul murea de foame și regimul de la București visa să execute debarcări pe coastele Bosforului în cadrul marelui plan al revoluției mondiale.

Artileria și rachetele nu asigurau cucerirea unui teritoriu și nici supravegherea eficientă a vastelor spații maritime. Era necesar un nou salt calitativ, extrem de scump: producția de portavioane. Capacitățile industriale au fost depășite de complexitatea noilor sisteme de luptă și finanțele n-au mai făcut față cheltuielilor iraționale.

Politicile de înarmare au consumat cele mai bune materiale și au menținut nivelul de trai extrem de scăzut în imperiul roșu. Obsesia pentru flotă militară, necesară pentru proiectarea forței la distanță, a dus la prăbușirea sistemului, dar ideile privind dezvoltarea de capacități navale capabile să lovească la nivel mondial au rămas în moștenitoarea fostului imperiu fără granițe.