Autor 4732 vizualizări


Eugene Delacroix (1798-1863) abordează în cel mai cunoscut tablou al său, Libertatea conducând oporul, tema revoluției din 1830. În zilele de 27, 28, 29 iulie 1830 („cele trei glorioase”) la Paris au avut loc confruntări stradale care vor pune capăt domniei lui Carol al X-lea. Pictorul s-a inspirat din luptele de pe baricade. În decembrie 1830, tabloul era gata. Este singura lucrare majoră a artistului având drept subiect un capitol al istoriei franceze contemporane. Pictorul parcă trăiește istoria alături de eroul colectiv, mulțimea celor care strigă „libertate, egalitate, fraternitate”. Tabloul este practic imaginea definitivă a Revoluției, el ilustrând, cu bună știință sau inconștient și alte momente revoluționare, precum cele din 1789 și 1848. Tabloul transcede astfel locul și timpul istoric.

„Cele trei glorioase” 

În 1824, Ludovic al XVIII-lea a murit. Tronul a fost luat de fratele său mai mic Carol al X-lea. Acesta a încercat să reînvie Vechiul Regim. Vroia să devină un monarh absolut. Era o ambiție care îl costase viața pe un alt frate mai mare al său, Ludovic al XVI-lea, ghilotinat în 1793. În 1830, folosindu-se de prilejul că armata franceză obținea succese în cotropirea Algeriei, Carol al X-lea încearcă o lovitură de stat absolutistă. Considerând că noul parlament ales în 1830 era prea liberal, el a vrut să îl interzică și să conducă prin decrete. În 26 iulie 1830 a dat patru ordonanțe prin care dizolva parlamentul și convoca cetățenii pentru noi alegeri, modifica legea electorală (sporind censul) și suspenda libertatea presei. Dar parizienii au reacționat imediat.

27 iulie. În câteva ceasuri după publicarea celor patru ordonanțe, spontan, populația Parisului, într-o izbucnire de furie, a pus mâna pe arme și a acoperit orașul cu baricade, ca să apere libertățile politice amenințate. Mareșalul August Marmont, duce de Ragusa-guvernator al Parisului-, a fost desemnat de rege să restabilească ordinea. Marmont era însă profund disprețuit de francezi, fiind unul dintre cei care îl trădaseră pe Napoleon și se făcuse vinovat de înfrângerea Franței în 1815. Acum el fusese desemnat să înăbușe revolta parizienilor. Peste 12.000 de soldați au fost concentrați în zona Parisului. La sfârșitul zilei, 21 de oameni zăceau uciși pe străzile capitalei, acoperite de baricade.

28 iulie.Este o zi foarte călduroasă. La palatul din Saint Cloud, la câțiva kilometri depărtare de Paris, unde regele Carol al X-lea își petrecea aceste zile de vară, erau 35 de grade la umbră. În această zi toridă, circa 7.000-8.000 de parizieni au luptat pe baricade. Printre ei, multe femei și copii. Într-un oraș care avea circa 800.000 de locuitori, insurgenții păreau o mână de oameni. Dar ei se bucurau de simpatia tuturor locuitorilor. Aceștia îi aprovizionau cu toate cele necesare, arme și alimente. Treptat, soldații încep să dezerteze trecând de partea răzvrătiților. În după amiaza aceleiași zile, Marmont raporta regelui că revolta devenise… revoluție. Regele era sfătuit,  totuși, să reziste.

29 iulie.Garda elvețiană, ce apăra palatul Tuilleries, fuge. Parizienii revoltați ocupară palatul, cartierul general al contrarevoluției și reședința Bourbonilor, arborând tricolorul. Un guvern provizoriu a fost instalat la Hotel de Ville, primăria capitalei franceze. Revoluția se încheiase. Carol a semnat acul de abdicare la 2 august 1830, mai întâi în favoarea lui Ludovic al XIX-lea, fiul său mai mare, care, după o domnie de 20 de minute (!) a abdicat, la rândul lui în favoarea nepotului său, ducele de Bordeaux. Carol al X-lea a părăsit Franța cu destinația Anglia. Totuși, Camera Deputaților, controlată de liberali, a refuzat să-l confirme pe ducele de Bordeaux-un băiat de 10 ani-, drept Henric al V-lea, alegându-l pe Ludovic-Filip duce de Orléans, vărul lui Carol al X-lea, drept rege al Franței. De acum încolo, acesta nu mai folosește formula rege „prin grația lui Dumnezeu”. El se numește pe sine „rege cetățean”. Dar, în realitate, se schimbaseră doar persoanele, nu și instituțiile. Adepții ideii republicane vor fi dezamăgiți. În loc de libertate, reforme și progres, ei vor primi ordine, autoritate și stabilitate.

Revoluția din 1830 a beneficiat ulterior de o popularizare excepțională. Hector Berlioz compune pentru acest eveniment Simfonia funebră și triumfală. În 1831, în Piața Bastiliei din Paris este realizată o columnă, înaltă de 47 de metri, pentru comemorarea morților revoluției. La Salonul din același an, majoritatea pictorilor vor miza pe acest subiect. Printre ei și Delacroix care se prezintă cu Libertatea conducând poporul.

Delacroix, un artist cetățean?

În 1830, Delacroix, care are 32 de ani, este un tânăr plin de pasiune. Artistul nu a luat, totuși, parte la revoluție. Dependența lui de comenzile statului și de cele ale membrilor familiei regale, creau un fel de „ambi guitate” care limitau gesturile artistului la rolul de simplu spectator. Delacroix era, de fapt, un aristocrat. Oficial, era fiul unui burghez ce urcase mult pe scara socială în timpul Revoluției franceze – Charles Delacroix fusese prefect, ministru de externe în timpul Directoratului-, dar neoficial, se pare că era fiul lui… Talleyrand, cu care fizic semăna foarte tare. Tânărul Delacroix era apreciat de către Carol al X-lea, care îi cumpărase tablourile Barca lui Dante și Masacrul din Chios. Era prieten cu celebra ducesa de Berry. Aceasta fusese soția lui Carol Ferdinand, fiul mai mic a lui Carol al X-lea, ce fusese asasinat în 1820. În 1830, ca și în 1832, ducesa va încearca să îl impună pe tronul Franței pe fiul ei și al lui Carol Ferdinand, Henric, duce de Bordeaux. Delacroix era prieten și cu Ludovic-Filip de Orleans, viitorul rege. Avea, de asemeni, o relație specială și cu unul dintre animatorii revoluției din 1830, Adolphe Thiers, celebrul ziarist și politician care acum ezita între instituirea monarhiei constituționale și restaurarea Republicii. După ce va deveni adeptul dinastiei de Orleans, Thiers își va primi răsplata, fiind numit, inițial ministru de Interne, în 1832, și apoi prim-ministru, în 1836 (el va fi și „călăul” Comunei din Paris, în 1871).

Cu toate aceste prietenii aristocrate, Delacroix, care va deveni liderul curentului romantic în pictură, a dovedit că era cu adevărat pasionat de libertate. La Revoluția din Iulie artistul urmează curentul general și vibrează la vederea tricolorului pe care insurgenții îl amplasaseră în vârful catedralei Notre-Dame din Paris. Simte că devine un artist cetățean. Simte ca are o datorie față de țară:„Am preluat un subiect modern, o scenă pe baricade... și dacă nu am luptat pentru țara mea, cel puțin am pictat pentru ea”-așa îi scria Eugene Delacroix, fratelui său, general în rezervă, despre monumentala sa lucrare, într-o scrisoare din 28 octombrie 1830. Tabloul, executat între lunile octombrie-decembrie 1830, singurul său tablou cu conținut politic, este expus la Salonul din mai 1831.

Libertatea, jumătate zeiță, jumătate femeie din popor

Insurgenții din 28 iulie 1830 nu au avut un lider. În tabloul lui Delacroix, ei sunt conduși de Libertate, prezentată sub forma de Marianne – emblemă a Republicii franceze și o alegorie a libertății și rațiunii. Ea apare în vârful unei piramide a cărei bază este plină de cadavre, ca un piedestal pe care se ridică cei victorioși și îi conduce spre glorie. De altfel, cele trei zile, 27, 28, 29 iulie 1830, vor fi cunoscute în istorie sub numele de „cele trei glorioase”. Tabloul are o construcție piramidală. Același tip de construcție fusese utilizat și de Theodore Géricault în Pluta Meduzei (1819) și chiar de Delacroix însuși în Grecia pe ruinele de la Missolonghi (1826). În Libertatea conducând poporul se vede cel mai bine diferența dintre romantism și stilul rival, neoclasic, reprezentat de Ingres (1780-1867). Neoclasicii pictaseră „statui”, romanticii pictează acum oameni vii, plini de patos revoluționar. Libertatea din tabloul lui Delacroix este întrupată de o femeie, purtând în mâna dreptă drapelul național,  Tricolorul, simbol al luptei pentru libertate. Cu picioarele goale și pieptul dezvelit, urcând pe „scări de cadavre”, personajul simbolic al Libertății însuflețește luptătorii. Tânără fată are pe cap boneta frigiană. În 1792, boneta frigiană a fost purtată de iacobini, ca semn identitar, într-un moment în care aceștia de clanșaseră teroarea, ca metodă de guvernământ. Boneta frigiană semnifica, deci, pentru francezi, Republica și Teroarea. Cele două păreau inseparabile. Una nu se putea fără cealaltă. Ea invoca Revoluția din 1789, pe sanculoți și suveranitatea poporului.  Femeia este îmbrăcată precum o zeiță greacă, ușor vulgară prin nuditatea pe care o afișează. Seamănă cu Venus din Milo sau cu Victoria din Samothrace. Pare evident că artistul s-a inspirat din aceste capodopere, existente în acel timp la Muzeul Luvru. Libertatea lui Delacroix are nasul drept, gura generoasă, bărbia delicată și ochi luminoși. Pușca de infanterie cu baionetă, model 1816, din mâna stângă, o face actuală și modernă. Bustul vânjos, pilozitatea abundentă tâșnind de sub axilă aparțin însă unui naturalism pregnant care transformă acestă alegorie într-o „femeie din popor” cum au scris criticii rău intenționați ai epocii. Aceștia vor numi femeia care întruchipează Libertatea drept… „precupeață”.

O scurtă paranteză:tricolorul Franței Alexandre Dumas-Tatăl ne-a lăsat mărturia că Delacroix nu a simpatizat, inițial, cu răsculații, dar a vibrat profund la vederea tricolorului pe turnurile de la Notre-Dame. Povestea tricolorului ne artă însă și altceva. Revoluția nu a fost doar o manifestare pentru libertate, ci și o revoltă națională împotriva tratatelor din 1815. Drapelul pe care Delacroix l-a văzut pe turnurile de la Notre-Dame, tricolorul, era acela pentru care fratele său mai mare, Henri, ofițer strălucit, pierise în bătălia de la Friedland (1807) la numai 23 de ani. Un alt frate, Charles-Henri, îl servise pe Napoleon, ca general, până la sfârșitul domniei acestuia. Tricolorul amintea celor din familia Delacroix de marile victorii militare napoleoniene, de gloria pierdută a Franței. Era drapelul Revoluției și al Imperiului, al victoriilor asupra Europei, po trivnic drapelului alb, impus de triumful coaliției contra lui Napoleon. Iar Eugene Delacroix însuși crescuse cu poveștile eroice napoleoniene. Drapelul național al Franței, cunoscut și sub numele de Tricolor, este format din trei benzi verticale egale de culori:albastru, alb și roșu. A apărut pentru prima dată în timpul Marii Revoluții Franceze și a fost o combinație între culorile stemei pariziene (roșu și albastru) și culoarea regală, albă. Ludovic al XVI-lea, obligat să accepte drapelul bicolor (roșu, albastru), a insistat să se adauge pe el și alb. De acum încolo, Tricolorul rămâne ca steag național al Franței. Va fi și steagul lui Napoleon. Odată cu Restaurația din 1815, ca drapel național va fi reintrodus drapelul Bourbonilor, steagul alb cu blazonul florilor de crin. În 1830, steagul tricolor a fost repede asimilat cu ideea de suveranitate a poporului și de victorie a libertății asupra tiraniei. La vederea sa, partidul „patrioților”, cel care realizase Marea Revoluție Franceză, se refăcu imediat.

1830, anul hotărâtor al romantismului

Revenirea Bourbonilor pe tronul Franței, în 1815, a fost o dezamăgire pentru naționalismul ardent al acestor tineri de 20-30 de ani în preajma Revoluției din Iulie. Tinerii romantici erau dominați de mari pasiuni și iubeau lupta. Negăsind-o în jurul lor și-au căutat refugiul într-un trecut eroic extras din Evul Mediu. Dezamăgirile lor au fost transpuse în artă și au devenit opere ale curentul literar și artistic romantic. La 25 ianuarie 1830 ei au purtat prima lor luptă importantă la… teatru. Mai precis la premiera dramei romantice a lui Victor Hugo (1802-1885), Hernani, când tinerii romantici au trebuit să lupte cu cei care erau suporteri ai școlii clasice. Se declanșează un scandal literar celebru, ce va rămâne in istoria literaturii sub numele de “la bataille d’Hernani”. Hugo a devenit acum, în mod oficial, teoreticianul romantismului. Delacroix luase și el parte la această „bătălie”, de parte romanticilor, evident. Patosul romantic al artistului era însă evident pentru toată lumea datorită tablourile sale care au stârnit valuri de critici din partea adversarilor romantismului. La Salonul din 1827 el expusese Moartea lui Sardanapal și Grecia pe ruinele de la Missolonghi.

Romanticii luptau pentru libertate, fie că ea se manifesta în artă, în viața de zi cu zi sau în politică. Pe 28 iulie 1830 mulți dintre ei s-au urcat pe baricade. Dar, marea majoritate a romanticilor a stat acasă. Ei și-au pus emoțiile și pasiunea doar în ziare sau în operele de artă. Romanticii nu erau, în fapt, oameni de acțiune. Victor Hugo a stat și el acasă în acea zi de 28 iulie 1830, deoarece îi năștea soția. Se va revanșa pentru pasivitatea sa din aceste clipe în 1862 când îi va apărea romanul Mizerabilii. Acolo apare și Gavroche, copilul străzii, care are parte de o moarte eroică. Însă, trebuie să spunem că Victor Hugo a fost inspirat pentru acest personaj de „copilul străzii” din tabloul lui Delacroix. Acum, în 1830, revoluției în domeniul literar și artistic îi corespunde re voluția de pe stradă. Iar în stradă sunt muncitorii și… baricadele. 

Câteva cuvinte despre baricade

În iulie 1830, circa 6.000 de baricade au fost ridicate în tot Parisul. Baricada este o întăritură improvizată prin îngrămădirea de materiale și obiecte diverse, pentru ca insurgenții să se pună la adăpost în timpul luptelor de stradă, de agresiunile armatei sau poliției. Adevărul este că Parisul avea o lungă tradiție în construirea de baricade. Parizienii care luptau contra trupelor regale blocaseră cu baricade străzile orașului și în 1588 și în 1648. În ambele ocazii amintite, atât Henric al III-lea, și apoi tânărul rege Ludovic al XIV-lea, au fost obligați să părăsească orașul din cauza ostilității cetățenilor lui. Baricade se vor ridica la Paris și după Revoluția din Iulie. De exemplu, la revoluția din 1848 sau în 1871-cu prilejul Comunei din Paris-și mai recent în 1968, cu ocazia manifestațiilor antigaulliste. Și o ultimă precizare. Baricada din tabloul lui Delacroix a fost înălțată într-un spațiu larg, probabil Piața Saint-Antoine, astăzi Piața Bastiliei.

Subtextul tabloului:întregul popor se ridică contra absolutismului

Acțiunea se petrece la Paris, în 28 iulie 1830. De fapt titlul întreg al tabloului este „28 iulie:Libertatea conducând poporul”. În fundal, în partea dreaptă, se vede catedrala Notre-Dame. Siluetele principale din prim-plan sunt despărțite de restul revoluționarilor printr-un nor de fum. Eugène Delacroix redă în mod realist îmbrăcămintea și personajele. Cei din prima linie a baricadei prezintă diferite medii sociale. Ideea pe care vrea să o sublinieze artistul este aceea după care întregul popor s-a ridicat la luptă contra absolutismului.

Burghezul. Reprezentantul orășenilor este bărbatul cu joben, îmbrăcat în negru. Poartă pantaloni largi de culoare maro și o centură de flanelă. Ține în mână o pușcă cu două țevi. Mulți critici de artă susțin că ar fi vorba despre Delacroix însuși. Artistul era la Paris în timpul evenimentelor, dar, în fapt, nu luase parte la revoluție. Adevărul este că „burghezul” din tabloul său îi sea mănă foarte mult. Alte opinii vorbesc despre Etienne Arago, directorul teatrului Vaudeville din Paris sau despre Frederic Villot, prietenul artistului și viitor administrator al Muzeului Luvru (din 1848 până în 1861).

Copilul străzii. Băiatul din dreapta femeii simbolizează copilul străzii, pe care Victor Hugo îl va imortaliza mai târziu în romanul Mizerabilii sub numele de Gavroche. Cu beretă neagră de velur, cu bandulieră, cu pistoale în mâini, cu piciorul drept înainte și brațele ridicate îi îndeamnă pe insurgenții să lupte. Este simbolul tineretului revoltat de nedreptate, gata de sacrificiu pentru o cauză nobilă. În cadru mai există un copil angajat în luptă, în stânga tabloului, cu ochii mari dilatați sub un chipiu de poliție, evident, luat de la atacatori.

Muncitorul. În partea stângă a tabloului, bărbatul cu sabie simbolizează pe unul dintre cei circa 6.000 de tipografi care au ieșit în stradă, încă din 27 iulie 1830, pentru că autoritățile interziseseră apariție presei în ceea zi. Închiderea tipografiilor fusese prima consecință a decretului regal privind interzicerea libertății presei. Cenzura impunea obligativitatea ca tipografiile să trimită cu opt zile înainte, spre aprobare, articolele care trebuiau tipărite. Istoricii de astăzi, destul de sceptici, se întreabă cum de a fost posibilă răzmerița muncitorimii pentru libertatea presei, în condițiile în care, marea majoritate a acestora era analfabetă. Sau lupta lor pentru un parlament în care nu erau, în nici un fel, reprezentați. Înainte de 1830, nici un partid politic francez nu inclusese în programul lui politic lupta pentru drepturile muncitorilor. Adevărul trebuie căutat însă, mai ales, în situația economică foarte precară a muncitorilor,  în marele număr de șomeri înregistrat în preajma evenimentului. Prețurile alimentelor urcaseră cu circa 66%! Adevărul este că, puțin timp după Revoluția din Iulie, „camaraderia”-afișată în tablou de către Delacroix-dintre proletariat și burghezie s-a evaporat. În afară de gloanțe și de glorie, muncitorii nu au obținut nimic pentru ei. Revoluția aceasta s-a desfășurat numai în favoarea marilor proprietari de fabrici și ateliere, ca și în favoarea bancherilor. Prețul pâinii a continuat să crească, la fel și șomajul. Patru ani mai târziu, „regele cetățean” a ordonat să se tragă contra muncitorilor care îl aduseseră pe tron.

Zilierul. Omul îngenuncheat în partea de sus este un zilier. Sângerează, dar își ridică privirea la vederea Libertății. Este legat pe cap cu o eșarfă maronie, are o bluză albastră și centură de flanelă roșie. El îi reprezintă pe țăranii-zilieri din jurul Parisului.

Studentul. În mulțime, în planul secund, se vede pălăria în colțuri-bicornul bonapartist-al studentului de la Politehnică. Se vede, de asemenea, și un detașament de grenadieri în ținută de campanie, probabil dintre cei trecuți de partea insugenților. Soldații din prim-plan, culcați la pământ, sunt la baza baricadei. La stânga, un cadavru lăsat fără pantaloni, arme și tunică este cea de-a doua figură „mitică” a tabloului,  după cea a Libertății. Amintește de Hector, eroul lui Homer, după ce acesta fusese ucis și batjocorit de Ahile. La dreapta, un alt soldat decedat este îmbrăcat cu echipament modern care constă dintr-o tunică albastru-gri, cu guler roșu, ghete albe, și chipiu cu închizătoare. Lângă el un alt soldat decedat cu fața la pământ. Dușmanul era vulnerabil, asta voia să spună, de fapt, artistul, prezentând soldații regimului culcați la pământ. În partea dreaptă, turnurile catedralei Notre-Dame, Burghezul Copilul străzii Muncitorul Zilierul fac trimitere lalibertate și romantism și situează acțiunea la Paris. Orientarea acestora spre malul stâng al Senei este inexactă, iar casele dintre catedrală și Sena sunt imaginare. 

Prima lucrare politică a picturii moderne, o operă ascunsă publicului

Tabloul va fi cumpărat de Ludovic-Filip, noul rege al Franței, din propriile fonduri, la prețul de 3.000 franci. El trebuia să îi reamintească acestuia momentul aducerii sale pe tron. La Salonul din 1831, opera lui Delacroix va fi lăsată la vedere numai câteva săptămâni, deoarece guvernul se temea că amintirea sugestivă a confruntărilor de stradă, din anul precedent, ar fi putut să stârnească, din nou, spiritul de protest al muncitorimii. Cu trecerea timpului tabloul va ajunge să îl incomodeze pe „regele-cetățean. A fost expus pentru scurt timp și la Salonul din 1848, fiind expus apoi la Salonul din 1855. Practic, abia acum, cu ocazia Expoziției Mondiale de la Paris, publicul va putea, în sfârșit, să admire în liniște capodopera lui Delacroix. Ulterior, în 1863, tabloul va fi dăruit nou-înființatului Muzeu Luxembourg, la care urmau să expună artiștii francezi contemporani.

În 1874, tabloul va ajunge la Muzeul Luvru. Imaginea entuziasmului romantic și revoluționar, continuând pictura istorică a secolului al XVIII-lea și până la Guernica lui Picasso, a devenit astfel universală. A inspirat de altfel și pe sculptorul Frederic Bartholdi care a realizat Statuia Libertății, ce va fi darul Franței pentru Statele Unite ale Americii, la circa 50 de ani după pictarea tabloului. 

""