Duşmanul de clasă trebuie să provoace scârbă cititorului

Autor 1339 vizualizări


 Partinitatea înţeleasă simplist ca subiectivism, ca deformare a adevărului, are grave efecte negative asupra raportului dintre creator şi personajele acestuia. Exigenţa abordării partinice a realităţii duce la o simplistă atitudine faţă de personaje în funcţie de situaţia lor de clasă, la idealizarea personajelor pozitive şi denigrarea celor negative.  

La începutul procesului de corectare a greşelilor anterioare, articolul „Tendenţiozitate şi didacticism“, semnat de Simion Alexandru, student la Institutul de literatură „M. Gorki“ din Moscova, în „Contemporanul“, 29 ianuarie 1954, ţine să constate următoarele: „Mulţi chiaburi din romanele noastre îşi terorizează soţiile, se poartă ca nişte despoţi în familie. Bogătanul Ichim Cordocel («Temelia»), chinuit de gelozie, îşi maltratează toată noaptea soţia cu mult mai tânără decât el şi o ameninţă că-i va muşca nasul pentru ca s-o sluţească şi să dobândească astfel siguranţa că nici un flăcău nu-i va mai da târcoale. în combinaţiile sale banditeşti, Corlea din romanul «Pâine albă» de Dumitru Mircea o foloseşte pe propria sa fiică pentru a-şi atinge ţelurile duşmănoase (socotim că uciderea ei ulterioară de către Corlea nu e suficient motivată). De la nuvela «Vânătoare de lupi», de Petru Dumitriu, la «Judecata» de Aurel Mihale, nu un singur chiabur îşi bate tâlhăreşte nevasta. La cele mai multe dintre consfătuirile nocturne ale duşmanilor, rachiul şi ţuica sunt în mare trecere“. 

„Duşmanii comunismului sunt nişte monştri sub aspectul moral şi estetic“ 

În acelaşi timp, caricaturizarea duşmanului de clasă e cerută nu numai de exigenţele partinităţii, ci şi de cele ale educării politico-ideologice prin literatură. Duşmanul de clasă e astfel conturat încât să stârnească ura cititorilor: „Trebuie să zugrăvim cu aceeaşi forţă trăsăturile negative tipice pentru a demasca în faţa oamenilor feluritele aspecte pe care le iau uneltirile duşmanului, chipul său hidos, în aşa fel încât să ridicăm la cel mai înalt grad vigilenţa revoluţionară a maselor, să însufleţim masele în lupta împotriva duşmanului în aşa fel încât să grăbim pieirea lui“ – se arată în „Concluziile Biroului Uniunii Scriitorilor din R.P.R. la dezbaterea organizată de Uniunea Scriitorilor în 24-27 martie“ („Contemporanul“, 10 aprilie 1953).  

Hidoşenia duşmanului de clasă îşi găseşte şi o justificare estetică: „Duşmanii comunismului sunt nişte monştri sub aspectul moral şi estetic, formele lor de luptă împotriva forţelor democraţiei şi socialismului sunt hidoase, mârşave. Dar e neândoielnic că artistul care se găseşte pe poziţiile realismului socialist nu poate evita, cu jenă, acest domeniu al hidosului, motivând că ar fi antiestetic. El este dator să demaşte toată mârşăvia, tot abisul căderii duşmanilor omenirii“ (V. Ermilov, „Frumosul este viaţa noastră“, în volumul Pentru realismul socialist în literatură şi artă, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1951, pg. 88).

În consecinţă, întreaga creaţie literar-artistică a perioadei 1947-1953 e marcată de uriaşul efort de a înfăţişa duşmanul de clasă (chiabur, sabotor, spion) sub aspecte menite a stârni ură, dezgust. Un întreg arsenal de imagini e pus la lucru pentru realizarea acestui obiectiv. Indicaţiile de regie pentru chiaburul Procopie din piesa „Lampa din munţi“, publicată de Petru Vintilă în „Ândrumătorul cultural“, nr. 4, aprilie 1948, sună astfel: „Procopie are înfăţişarea unui porc gras în ajunul Crăciunului, gata de tăiere. Vorba lui e ca un grohăit – când e înspăimântat parcă guiţă. Are nasul cârn, obrajii umflaţi şi slinoşi, părul uns, cu cărarea într-o parte, pe frunte are un smoc întins, pieptănat cu grijă. Ochii negri sunt înfipţi ca doi cărbuni între pleoapele ce parcă-s două găurele care au plesnit într-o gogoaşă rumenă şi grasă...“.

Indicaţiile de regie la duşmanii din „Ziua cea mare“ de Maria Banuş nu diferă prea mult de cele din piesa lui Petru Vintilă: „Vasile Popescu, 50 de ani, chiabur, scund, gălbejit, mişcări de om bolnav“; „Ion Bulancea, 45 de ani, chiabur, voinic, ochi pânditori, şireţi“ (Maria Banuş, Teatru, vol II, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1951, pg. 157-159).

O descriere denigratoare a duşmanului de clasă poate fi întâlnită şi în Ogoare noi de Aurel Mihale. Chiaburul Filică e portretizat astfel: „Capul, cât o tărtăcuţă. Gol pe creştet, cu pielea întinsă pe tigva ţuguiată, cu firişoare de păr alb, uitat de foarfece, pe lângă urechi şi ceafă. Ochii ascunşi în orbite sclipeau cenuşiu, parcă în derâdere“ (Aurel Mihale, Ogoare noi, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, pg. 50).

În romanul lui Eusebiu Camilar, Temelia, felul în care ia masa familia chiaburilor Tăun e menită să provoace scârbă cititorului: „Aşezaţi pe scăuneşe, în jurul unei mesuţe joase, Tăun şi Tăuneasa ospătau, rupeau gălătuşi de mămăligă, tot ştergând cu ei cuprinsul unei strachini mari de tot, anume ocolind cele câteva fărâmituri de brânză. Lângă uşă, cu o bâtă în mână, sta Ifrim Suvix, apărându-i de câini; cum chiaburul şi chiabureasa îşi ridicau mânele din strachină, cei patru zăvozi se repezeau, mârâiau, vrând să le-nşface mămăliga, Ifrim îi izbea cu bâta. Erau nişte zăvozi cu pântec supt, cu boturi ascuţite, cu păr prefăcut în dupuri.

— ... izbeşte-i, Ifrim... spunea Tăun... să se ducă în câmp la prins şoareci... să prindă iepuri... eu nu le dau mâncare... Rupse un gălătuş mare şi, pândind când muierea nu-l vede, acoperi cu el o fărâmitură de brânză, o împunse, îşi ridică mâna, dar zăvozii mârâiră spre gura lui a fiară, repezindu-se tustrei deodată, în timp ce Ifrim îi izbea din toată inima, peste spinări“. (Eusebiu Camilar, Temelia, E.P.L.A., Bucureşti, 1950, pg. 251-252).

În portretizarea duşmanului de clasă, scriitorii folosesc de zor simbolistica răutăţii şi a vicleniei. În Floarea tinereţii de Aurel Mihale, duşmanul de clasă e descris astfel: „După ce termină, se întoarse spre Vlad şi-şi arătă faţa negricioasă, aproape vânătă, cu perii bărbii ticsiţi de praf, cu buzele subţiri şi drepte, cu ochii mici, sfredelitori. Fruntea şi obrajii îi luceau de năduşeală. Să fi avut cincizeci de ani“ (Aurel Mihale, Floarea tinereţii, Editura tineretului, Bucureşti, 1954, pg. 41).

Viclenia îşi găseşte expresia şi în imaginea dinţilor auriţi. Iată, în acest sens, portretul lui Emil Adutculesei din Trandafir de la Moldova de Ion Istrati: „Era un bărbat tânăr, în putere, îndesat la trup, cu obrazul bălan şi cu doi dinţi auriţi în gură, din a căror pricină râsul îi era întotdeauna fals“ (Ion Istrati, Trandafir de la Moldova, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1951, pg. 10).

La acest personaj, cronica literară semnată de Al. Oprea în „Viaţa românească“, nr. 4, aprilie 1953, remarcă entuziast şi alte trăsături menite a provoca dezgustul: „Dacă pentru zugrăvirea eroilor care întruchipează forţele poporului, autorul a găsit trăsături clare şi luminoase, în schimb pentru Emil Adutculesei, el a ales trăsături care să ni-l facă odios. Chiaburul acesta te dezgustă prin vorbirea-i demagogică. Caracterul fostului plutonier-major se vădeşte în unele scene prin grosolănia comportării sale, prin vorbirea împestriţată cu expresii vulgare. Toate acestea contribuie la crearea unei figuri tipice pentru chiaburimea satelor noastre, figură odioasă, care inspiră ură şi trezeşte în noi vigilenţa“.

Duşmanul de clasă face dezacorduri gramaticale 

Un mijloc mai deosebit de a caricaturiza duşmanul de clasă îl reprezintă accentul pus pe dezacordurile gramaticale făcute de chiaburi. Remarcă asta un comentariu la piesa Luciei Demetrius Oameni de azi: „Vorbirea lor e trivială, cu greşeli de acord marcate de autor cu consecvenţă pentru a scoate în evidenţă şi pe această cale tot ce e urât şi respingător la atari personaje“ (N. Dinescu şi Eugen Campus, Oameni de azi în dramaturgia noastră, „Viaţa românească“, nr. 1, ianuarie 1953). 

Din caricatura duşmanului de clasă nu pot lipsi imaginile menite a sugera trufia:

„Chimirul lat cu nasturi de alamă
Sta sprijinit pe şoldurile moi.
Pe subt paftaua de la cataramă
Ieşeau, strânşi, creţii de la cămeşoi.
Chiaburul Grosu se simţea sătul
Şi se-aşeză temeinic pe picioare.
Vasile, sluga lui, turna-n pătul
Porumb cu ţinte galbene de soare“ (Demonstene Botez, Floarea soarelui, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, p. 67).

Prostul gust al bogăţiei e pus în evidenţă prin descrierea interioarelor caselor chiabureşti. Iată, conform indicaţiilor de regie, cum arată pe dinăuntru casa chiaburului Cotoroiu din Oameni de azi de Lucia Demetrius: „La Cotoroiu acasă. Odaie de chiabur, cu velinţe, perne, icoane şi câteva lucruri de oraş urâte şi arătoase“ (Lucia Demetrius, Teatru, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1952, pg. 192).

Aglomerarea de obiecte vrea să sugereze aerul strâmt, înăbuşitor: „Lui Mihai îi venea peste mână în odaia aceasta înghesuită cu lucruri de preţ, dar vechi, grosolane. Duşumele scârţâiau la cea dintâi mişcare, pe divan se găseau cinci perne cu burduful pătrat, clădite una peste alta, masa lungă, încărcată cu crenguţe de indruşaim veştejite se proptea în brâul sobei, îngust, iar tavanul se înclina la mijloc şi între grinzile crăpate se vedeau broboane de răşină închegată. Odaia lăsa aceeaşi impresie ca şi casa pe dinafară, când se trăgeau obloanele de lemn negeluit, zăvorâte cu drugi de fier ţigănesc“ (Fănuş Neagu, Un flăcău din câmpie, în „Almanahul tinerilor scriitori 1953“, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1954, pg. 163).

Se înjură de pe poziţii revoluţionare 

Mai mult decât în cazul duşmanului intern, partinitatea ca deformare se dovedeşte ineficace în descrierea duşmanului extern. Imaginile vieţii social-politice şi economice occidentale sunt atât de exagerate încât n-au nici o brumă de credibilitate. în volumul Sângele popoarelor, Radu Boureanu imaginează un New York împânzit de spânzurători: 

„La New York totul e frumos,
Nu sunt copaci şi nu sunt ciori,
Păduri de piatră cresc spre nori,
şi în pădurile de piatră
stau buldogi graşi pe bani şi latră“ (Radu Boureanu, Sângele popoarelor, E.P.L.A., Bucureşti, 1948, pg. 67).
Într-o altă producţie confruntarea electorală din S.U.A. e văzută ca o păruială de mahala:
„Şi-a fost o scărmăneală după lege
Şi ce mai «cruci» şi «sfinţi» şi «dumnezei»...
De dragul «naţiunii», se-nţelege,
Se-ncaieră şi lupii între ei.
Ei, ce te faci cu-asemenea pramatii?
Ân ocnă le-ar fi locul, nu-i aşa?
La naiba! Ce prostie!... După gratii
Poporu-i ferecat în S.U.A.!“ (Eugen Frunză, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955, pg. 230-31).

Neverosimilei prezentări a vieţii social-politice şi economice occidentale i se adaugă, cu aceeaşi ineficienţă educativă, utilizarea cuvintelor tari în zugrăvirea duşmanului de clasă extern. Maria Banuş se lansează într-o salvă de invective împotriva capitaliştilor:

„Împotriva cetăţii locuite de ei,
omuleţi fioroşi şi ridicoli,
sterpi şi pleşuvi,
roşi până-n măduva oaselor.
Âmpotriva liotii banului,
se-ascunde, se-aruncă, se caţără,
ţipă şi ţiuie-n spaimă,
se-agaţă de pârghii şi-n panică
dă drumul maşinilor morţii“ (Maria Banuş, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, pg. 43).

Conştienţi că imaginile lor n-au cum să fie confruntate cu realitatea de către cititori, poeţii nu-şi menajează deloc fondul principal de cuvinte tari. Dan Deşliu:

„pe regii de trusturi, pe marii bancheri,
pe miliardarii cu burţile moi,
pe toţi îngrăşaţii din războiul de ieri,
cu balele scurse după altele, noi,
şi lângă fiecare jigodie-ndopată,
aceeaşi blestemată podoabă-ncârligată!“ (Dan Deşliu, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, pg. 18).

Eugen Frunză:

„În boxă zac, murdare cârpe,
Priviţi! Cinci scârbe mototol,
Cinci jalnic războţite târfe
Îşi plâng dolarii ultimului rol“ (Eugen Frunză, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955, pg. 35).
Se înjură de pe poziţiile combativităţii nu numai în poezie, dar şi în proză: „De obicei Gheorghiţă nu-şi spurcă gura cu înjurături, dar de astă dată n-a mai putut:
— ... mormântul lor de «empirialişti», a zis el tare.

Toate capetele s’au întors spre el, dar nimănui nu i s-a părut nelalocul ei, grozăvia rostită de Gheorghiţă“ (Iosif Aldan Moise, Darul lui Gheorghiţă, „Viaţa românească“, nr. 11, noiembrie 1952).

„Din uzină dădeai direct în junglă“ 

Raportul „Literatura din R.P.R. şi perspectivele ei de dezvoltare“, prezentat de Mihai Beniuc la primul Congres al scriitorilor din R.P.R., se vede obligat să recunoască la un moment dat: „De altfel, despre duşman, pe atunci, se spunea întotdeauna: câinele, câinele turbat, lupul, fiara, hiena, vipera, năpârca turbată, încât pe câte te asurzeau motoarele şi ciocanele izbite, din care ieşea un belşug colosal, pe atât te înspăimântau jivinele acestea primejdioase. Din uzină dădeai direct în junglă“ (Lucrările primului Congres al scriitorilor din R.P.R., 18-23 iunie 1956, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1956, pg. 33).  

Într-adevăr, din nevoia de a da glas urii faţă de duşmanul extern, creatorii perioadei 1947-1953 recurg de regulă la clişee din domeniul Zoologiei. Un inventar al acestora e mai mult decât semnificativ. Întâlnim astfel, înainte de toate,

HAITA

 „Haita ce iar spre război năzuieşte noi o vom strânge cu toţii, ca-n cleşte“ (Mihu Dragomir, Stelele păcii, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1952, pg. 12);
„Niciodată parcă n-am urât mai tare 
Haitele flămânde de un nou război“ (Maria Banuş, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, pg. 117);
*

„Şi-am simţit iarăşi cum se asmute
haita sălbatecă după vânat.
Şi le-am zărit privirile grele,
ca o puzderie de stele rele,
şi mai departe, mutrele hâde
ale stăpânilor cei mari
dospind în muşuroaiele de dolari
şi-am auzit fiara cum râde!“ (Dan Deşliu, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, pg. 17-18);
*
„Călăul Broz (Tito – n.n.) trecea cu haita
Cum îşi făceau în vremuri raita
De jaf, bandiţii prin cetate“ (Radu Boureanu, Broz-Tito Călăul în Poezia nouă în RPR, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1952, pg. 85).

După HAITĂ vine, în ierarhia frecvenţei cu care sunt utilizate, concretizările zoologice. În caracterizarea duşmanului extern ne vom întâlni astfel cu o adevărată faună:

LUPI: 

„Lup viclean şi ucigaş
Pielea oii o-mbrăcaşi“ (Aurel Rău, Mesteacănul, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, pg. 49);
„Dar lupii… N-au pierit. 
De zborul Primăverii li-i groază şi urât.
Stau dincolo de ape, sub cerul de cenuşă,
Pândind cu ochi de gloanţe, în blănuri până-n gât.“ (Eugen Jebeleanu, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1954, pg. 25);
*
 „Te-am purtat (Planul de stat pe 1950 – n.n.) cu sârg, cu sudoare
te-am purtat în braţe vânjoase
 printre haite de lupi ticăloase“ (Dan Deşliu, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, pg. 33);
*
 „Ei sunt: trădătorii dintre greci,
Şi-ai lui Truman lupi: americanii-s“ (Mihai Beniuc, Măslinul, în Poezia nouă în RPR, ESPLA, Bucureşti, 1952, pg. 69).

CÂINI:

„Câinii blestemaţi de domni
Ce făceau moarte de om“ (Maria Banuş, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1954, pg. 69);
*
 „Nu câini de se tot bat în neştire
pe clăi de dolari şi pe lire“ (Dan Deşliu, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, pg. 35).

ŞACALI: 

„Din viziunile de piatră 
Şacalii ies în lume, latră,
Cu măşti pe bot – moderne fiare –
Moderne arme ţin în ghiare,
Turbând, cu boturile-n spume,
S-apucă-n haite peste lume,
De parcă spaţiul nu-i încape
Pe monştrii suri de peste ape.“ (Eugen Frunză, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955, pg. 323);
*
„Ard ruguri la marginea serii
Luminând şacalii britanici“ (Radu Boureanu, Sângele popoarelor, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1948, pg. 50).
*
„La casierie era lumina stinsă
Mai cu fereală se plătea.
Acum
Şacalii vin direct, cu laba-ntinsă –
Şacali selecţionaţi
Nu orice fel
Aleşi cu părintească luare-aminte“ (Ştefan Iureş, O sută de milioane de dolari – răsplată pentru cei mai buni tâlhari în Poezia nouă în RPR, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1952, pg. 267).
Cine sunt şacalii care stau la coadă la casieria de la Washington?
„De ce n-ar sta la coadă ca oricare
Şi dânsul «maiestatea sa» Mihai?
Ce să mai spui de lefegii mărunţi:
Alde Gafencu, Ring, alde Creţianu…
Cu 30 de arginţi le-aduci aleanul…“ (idem, pg. 269).
„Sâsâie din limbă ca dolarul“  

ŞERPI, VIPERE, BALAURI, NĂPÂRCI: 

„A ieşit la drum ca toţi să-l vadă 
Şarpele cu clopoţei în coadă.
Şarpe, când te doare capul
Ieşi în drum de-ţi cată leacul.
Sâsăie din limbă ca dolarul
Când bancherii-şi umplu buzunarul,
Şarpe, când te doare capul
Ieşi la drum de-ţi cată leacul.
Are slugi în jurul său – năpârci
Ce-au scăpat cândva de cocostârci.
Şarpe, când te doare capul
Ieşi în drum de-ţi cată leacul.
Sunt năpârci cu zvastica în frunte,
Şi mai mari la trup şi mai mărunte.
Şarpe, când te doare capul
Ieşi în drum de-ţi cată leacul.
Ţin cuţite-n dinţii găunoşi

Şi li se năzare totul roş“. (Mihai Beniuc, Trăinicie, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955, p. 84-85);

*

„Ne clocoteşte ura din adânc

pentru toţi şerpii tupilaţi în scorburi“ (Eugen Frunză, Holde, Colecţia Contemporanul, Bucureşti, 1949, pg. 46);

„Fiindcă am smuls din gheara lupilor
grădina şi belşugul stupilor
şi am ştiut să alungăm pe goană
năpârca poleită, cu coroană“ (Dan Deşliu, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, pg. 34-35).
*
„Nimic nu mă-nspăimântă
Nici şerpii, nici şacalii“ (Maria Banuş, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1954, pg. 79);
*
„Ascultă, poete!
Şuieră vipere“ (Eugen Frunză, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955, pg. 68);
*
„Se zbate crunt negrul balaur
Pe frunze galbene, roşcate, –
Se zbate pe-un morman de aur
Şi pe bancnote-nsângerate“ (Mihai Beniuc, Mărul de lângă drum, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1954, pg. 81)

RÂME, VIERMI, OMIZI: 

„Nu râmelor morţii bolnave 
Ci şoimilor vieţii în sbor
Li-s căile lumii deschise
Spre marele timp viitor“ (Eugen Frunză, Zile slăvite, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1951, pg. 16);
*
„Simţi primăvara, fata mea, cum vine?
De soare-s crângurile lumii pline.
Şi dacă-n crânguri se târăsc omizi,
Nu pregeta sub tălpi să le ucizi.
În mic e gestul ce-l vom face-n mare
Cu viermii lumii, blândele popoare“ (Radu Boureanu, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1954, pg. 143).

CUCUVĂI:

„Şi cucuvăile-n zorzoane 
Se-ascund cu aripi de cenuşe
Pe după bolţi, pe după uşe“ (Eugen Jebeleanu, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1954, pg. 49).
De flăcările milioane

VIESPI: 

„De secole, cuibul de viespi medievale 

La crimele mari e părtaş;
Otravă coclită e-n guşile sale
Şi-n rugă e gând ucigaş“ (Eugen Frunză, Zile slăvite, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1951, pg. 66);

PORCI: 

„Urlă domnii? Vai şi-amar 
Dac-ar fi să vină
Ca să-şi vâre porcii iar
Râtul în grădină!“ (Eugen Frunză, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955, pg. 45).

LILIECI: 

„Se tem de flăcările roşii 
Liliecii-n fracuri, pântecoşii!“ (Eugen Jebeleanu, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1954, pg. 47).

GUZGANI:

„Dar nu ne pot privi măcar odată 
aceşti călăi de douăzeci de ani,
guzgani crescuţi în borta lor ciumată
cu gând să răspândească-n lumea toată
faimosul mod de viaţă-american…“ (Dan Deşliu, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, pg. 34).

VULPI: 

„Din adăposturi veţi ieşi frumos 
Aşa ca vulpile din vizuini,
Şi, domnule bancher burduhănos,
Zadarnic o să plângi şi-o să suspini!“ (Mihai Beniuc, Trăinicie, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955, pg. 121).

EREŢI:

„Şi fiecare mişcare-a sa tresare 
În cursul larg, cuprinzător, al vieţii.
Deasupra-n nouri, mai plutesc ereţii,
Neputincioşi să-l sfâşie în gheare“ (Nina Cassian, în frunte, în Culegerea Partidului, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1954, pg. 87);

ULII: 

„Alelei, feciori de câini,  

Cum veţi mai plăti voi mâini,
Vipere cu limbi coclite,
Uli cu ghiare otrăvite“ (Nicolae Tăutu, Stânca de pe Tatra, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1952, pg. 69).

PĂIANJENI, ŢÂNŢARI, MUŞTE: 

„Ca un păianjen sângeros 
Ce-ntinde plasa lui de moarte
Lăţit, cu trupul vanitos,
Clocea război, urzea rapoarte
Ca un păianjen veninos“ (Radu Boureanu, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1954, pg. 91-92);
*
„E timpul! Haitul a-nceput
Ţânţari, păingi şi muşte să deşarte
Pe unde treceţi, paşii voştri put“ (Mihai Beniuc, Furtuni de primăvară în Poezia nouă în R.P.R., E.S.P.L.A., Bucureşti, 1952, pg. 67);

RECHINI: 

„Stau colţii stâncoşi, rechini furişaţi 
Pe-a apei întindere vastă,
Dar ţinta nu-şi pierde al nostru cârmaci
Căci are busolă măiastră“ (Letiţia Popa, Cântec de Mai, „Contemporanul“ din 1 mai 1953).

CORBI: 

„Nu suntem carne de ospeţe 
Să afle corbii şi să-nveţe“ (Maria Banuş, op. cit., pg. 56);
*
„Geaba ţipă corbii pe dolari,
hăt încolo, peste munţi şi ape“ (Dan Deşliu, op. cit., pg. 95);
*
„Ar crede corbii glasul tot,
numai dolarul – savant
să-şi construiască agonia
să-nhaţe râtul tâlhăresc
din nou, orezul chinezesc
şi sondele din România“ (Dan Deşliu, op. cit. pg. 268).