„Duşmanul de clasă”, o teză absurdă chiar şi pentru comunişti

Autor 3419 vizualizări


Revista „Historia” şi Adevărul Holding lansează un nou proiect editorial intitulat:„Historia Specia. Va fi un număr dedicat unei singure teme, care nu va înlocui ediţia obişnuită a revistei „Historia” din luna respectivă, ci o va completa. Numărul 1 al „Historia Special” va apărea, sâmbătă, 22 decembrie, cu subiectul:„Duşmanului de clasă, de la caricatură la plutonul de execuţie”.

Primul număr al revistei „Historia Special” este scris integral de Ion Cristoiu şi analizează o teză absurdă chiar şi pentru comunişti:„Duşmanul de clasă”. Redăm mai jos argumentul ce l-a îndemnat pe Ion cristoiu să abordeze o asemnea temă.

«Sub un titlu comun, Duşmanul de clasă – de la caricatură la plutonul de execuţie, numărul special al revistei „Historia” adună mai multe eseuri despre transpunerea în literatură şi în viaţă a uneia dintre cele mai absurde teze ale perioadei staliniste din Istoria comunismului românesc:Lupta de clasă se ascute pe măsura înaintării spre socialism.

Impusă ca normă literaturii, artei plastice, muzicii şi presei, teza e responsabilă de producerea a mii de pagini de maculatură. PentruIstoria literaturii proletcultiste, din care am ales textele plasate sub titlul dat întregului număr, am citit tot ce a fost literă scrisă între 1947-1953. În mod obişnuit, lectura cărţilor şi a ziarelor din trecut, cerută de împlinirea unui studiu, e o întreprindere grea pentru cercetător. Una e să citeşti ce-ţi place şi alta e să citeşti ce trebuie! Până la urmă, lectura, chiar şi din datorie, îţi oferă unele satisfacţii. Nimereşti o carte interesantă. Într-un ziar, îţi sare în ochi un titlu întocmit cu meşteşug sau un reportaj adus de talentul autorului până în vecinătatea prozei. Aşa ceva nu mi s-a întâmplat în deceniul de lectură a cărţilor şi ziarelor din anii stalinismului românesc.

M-am străduit să descopăr, dincolo de schemele artificiale, de clişeele stridente, de caravanele de vorbe goale, un pasaj, un rând măcar de creaţie autentică. Excepţie făcând unele fragmente din proza lui Petru Dumitriu, şi acelea rezultatul unui şiretlic (refugiul în descrieri de natură), n-am întâlnit nici măcar un rând de proză, de poezie, nici măcar un strop de artă plastică, prin care creaţia dedicată duşmanului de clasă să reziste în posteritate.

Literatura şi arta s-au numărat printre victimele răsunătoare ale acestei teze. Autori de cărţi, învăţaţi la şcoală din vremea respectivă, trecuţi în manuale, unii binecuvântaţi cu premii, au dispărut în posteritate ca şi cum n-ar fi fost. Din nenorocire – aşa cum se vede din Procesul sabotorilor şi diversioniştilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, soldat cu cinci condamnări la moarte –, teza s-a aplicat nu numai la ficţiune, dar şi la realitate. În numele luptei de clasă care se ascute zi de zi şi ceas de ceas, anii stalinismului românesc au rămas în Istorie prin abuzuri greu de conceput nu numai din perspectivă democratică, dar chiar şi din perspectivă comunistă:grave încălcări ale legilor adoptate chiar de regimul în vigoare, anchete şi arestări abuzive, condamnări unor nevinovaţi la moarte sau la muncă silnică pe viaţă. Că sute, mii de texte au murit înainte de a se naşte nu e cine ştie ce nenorocire. Că sute, mii de oameni au murit sau au făcut puşcărie – asta da, e o nenorocire.

Comunismul trebuie abordat cu luciditate

După 1989, sistemul comunist a fost radiografiat de pe poziţii anticomuniste sau, în cel mai bun caz, de pe poziţii din afara sistemului. Comunismul a fost o realitate istorică indiscutabilă. Ca orice astfel de realitate, comunismul trebuie abordat cu luciditate şi nu cu patimă. Asta înseamnă efortul de a-i înţelege mecanismele din adâncuri, de a găsi explicaţiile prăpastiei dintre utopie şi transpunerea în viaţă.

Teza continuei ascuţiri a luptei de clasă pe măsura înaintării spre socialism poate fi abordată şi cu instrumentele pamfletului anticomunist. N-am face însă mare lucru. Sau, mai bine zis, n-am face altceva decât să imităm abordarea perioadei interbelice de către comunişti. Abordată de pe poziţiile omului de ştiinţă, pentru care un fragment din trecut nu e altceva decât o piesă de studiu, teza se dezvăluie ca o aberaţie chiar în interiorul sistemului comunist. Aşa cum s-a arătat în anii destalinizării, teza a fost inventată de Stalin, folosită de acesta pentru a-şi consolida puterea şi impusă apoi întregului lagăr socialist. Imitându-l pe Stalin, fruntaşii comunişti din ţările zise şi de democraţie populară au utilizat-o împotriva duşmanilor din partid şi din societate.

La vremea respectivă, mulţi dintre cei care credeau sincer în comunism vor fi fost niţel descumpăniţi de ivirea şi afirmarea acestei teze. Cum adică, pe măsura înaintării spre socialism, lupta de clasă nu se îmblânzeşte, ci se ascute?! Pe măsura înaintării spre socialism, duşmanul de clasă pierde tot mai mult din puterea economică şi din puterea morală după ce a pierdut definitiv puterea politică. Cum să se ascută lupta de clasă?!
Răspunzând şi acestor întrebări, teza a beneficiat de explicaţii amănunţite. Acestea pot fi rezumate printr-un raţionament simplu, pe înţelesul tuturor:tocmai pentru că-şi vede sfârşitul aproape, duşmanul de clasă devine tot mai disperat şi, sub puterea acestei stări, devine tot mai înverşunat în acţiunile sale contrarevoluţionare!

Aşa cum se distinge dintr-unul din textele cuprinse în revistă, teza continuei ascuţiri e responsabilă, în literatură şi artă, de o succesiune înfricoşătoare de artificialităţi, multe dintre ele stârnind râsul la lectură. Cum s-a întâmplat asta? Foarte simplu. Şi-a spus cuvântul legea potrivit căreia arta presupune, înainte de toate, sinceritate. Deşi, aşa cum s-a văzut după 1989, au existat, la vremea respectivă, opuneri faţă de regim, unele chiar sub formă violentă, creatorii noştri nu credeau în ele.

Zugrăvirea duşmanului de clasă

Războiul civil din Rusia a dat naştere şi unor veritabile capodopere. De ce? Pentru că în Rusia, după venirea bolşevicilor la putere, chiar a existat o luptă de clasă înverşunată, îmbrăcând forma Războiului civil. În România, deşi existau rezistenţe, opuneri, puterea Statului de democraţie populară era zdrobitoare în raport cu puterea adversarilor. Regimul avea de partea sa Armata, Miliţia, Sfaturile populare, Economia. Cum să crezi tu, scriitor, că acest regim putea fi pus la îndoială de cârtelile şi chiar de lucrăturile câtorva foşti?! Şi pentru că duşmanul de clasă trebuia să fie prezent în orice creaţie, autorii – îndrumaţi şi de redactorii revistelor şi editurilor – se lansau în fel de fel de născociri hazlii. La fel se petrec lucrurile şi în ceea ce perioada numeştezugrăvirea duşmanului de clasă. Aşa cum se vede din creaţiile despre duşmanul de clasă extern, în afara unui şir de invective, creaţia pe această temă nu lasă nimic în plan estetic.

Explicaţia trimite la acelaşi adevăr:autorii nu sunt sinceri, nu cred în ceea ce scriu. Niciun poet nu crede că americanii sunt aşa cum i se cere lui să scrie de către Partid. Sunt sigur că dacă un poet, un prozator ar fi urât de-adevăratelea duşmanul de clasă, rezultatul în plan creator ar fi putut fi, dacă nu o capodoperă, atunci, măcar o operă reuşită. Înşişi cercetătorii comunişti din anii liberalizării ceauşiste au arătat că teza a fost inventată pentru a justifica abuzurile incredibile ale perioadei staliniste. Dacă duşmanul devine tot mai furios, dacă el se strecoară în colectiv pentru a acţiona mascat, oamenii muncii, comuniştii, organele de stat sunt obligaţi să suspecteze orice şi pe oricine de acţiune duşmănoasă. Teza răspunde astfel de condamnarea la moarte a unor oameni nevinovaţi, aşa cum se vede şi în cazul Procesului de la Canal.

Acelaşi Proces ne dezvăluie însă şi un alt efect dezastruos al tezei:punerea pe seama duşmanului de clasă a unor slăbiciuni ale socialismului. Atât într-un text de ficţiune, romanul lui Petru Dumitriu – Drum fără pulbere–, cât şi într-un text juridic – Documentele Procesului – se disting imediat încercările de a identifica drept rezultate ale unor acţiuni duşmănoase slăbiciunile şi erorile politico-economice de pe şantierul Canalului. Un exemplu e grăitor. Utilajele sovietice nu sunt adecvate condiţiilor de pe şantier. Pentru a face faţă provocării, inginerii şi tehnicienii procedează la tradiţionala soluţie românească:improvizează. Piesele sovietice noi sunt înlocuite cu piese vechi occidentale sau româneşti. Normal ar fi fost ca această realitate să fie recunoscută de conducerea Partidului. Asta ar fi însemnat ca această conducere să concluzioneze că organizarea de tip socialist are mari hibe. Dincolo de crimele comise prin trimiterea unor nevinovaţi în faţa plutonului de execuţie, Procesul de la Canal explică de ce s-a prăbuşit comunismul. Pentru că a fost incapabil să se aplece asupra lui însuşi ca să-şi dea seama că n-ar trebui să existe! »

Iată câteva dintre titlurile acestui prim număr al revistei „Historia Special“:

•    Când literatura „te învaţă să urăşti şi mai puternic duşmanul de clasă“
•    Duşmanul de clasă trebuie să provoace scârbă cititorului
•    Cântecele care-i dau gata pe chiaburi
•    Când vorbele goale trimit oameni nevinovaţi la moarte
•    Lazăr de la Rusca de Dan Deşliu sau CÂNTAREA PEDEPSEI CAPITALE


 

""