Autor 23257 vizualizări


Memoriile din Campania din Est ale locotenentului de artilerie Dumitru Arapu – publicate în 1990, în Franţa, la Editura Academiei Europene a Cărţii – aduc un plus de lumină asupra unui episod întunecat şi ocultat din istoria armatei române:masacrul de la Odessa.

„După aprecierea mea, Odessa nu a fost cucerită datorită atacului final, ci a fost evacuată de sovietici deoarece nu mai puteau să o aprovizioneze pe mare, iar depărtarea spre est a frontului românesc făcea transportul alimentelor prea vulnerabil. La 16 octombrie 1941, venind din toate direcţiile, forţele asediatoare au pătruns până în centrul Odessei, neîntâmpinând nicio rezistenţă în acel oraş în flăcări, în care fuseseră mâncate toate animalele, inclusiv caii. Pentru a se încălzi la începutul acelei ierni care se anunţa foarte aspră, populaţia punea pe foc toate obiectele din lemn, inclusiv mobilierul. Cu toate acestea, în oraş se aflau depozite conţinând stocuri de materiale şi produse industriale foarte preţioase pe timp de război, precum articole din piele, cauciuc, textile şi chiar haine. Cu această ocazie am putut să constat superioritatea experimentatei armate germane, pregătită pentru toate formele de război, inclusiv pentru ocuparea unui teritoriu şi rechiziţionarea tuturor resurselor existente. (...) 

Conform unui angajament al mareşalului Antonescu, Armata a 4-a, de care aparţineam, trebuia să se reîntoarcă în România după cucerirea Odessei. Se pare însă că, deoarece comandantul Diviziei a 10-a Infanterie (n. tr. – generalul de brigadă Ionel Glogojanu)nu primise încă înalta distincţie dorită cu atâta aviditate, el a refuzat repatrierea, cerând să rămână pe front, iar cererea sa a fost aprobată. În plus, el a fost numit comandant al Odessei, fapt care a avut pentru el un rezultat contrar celui scontat. (...)

 

Bătrânul care oferea informaţii despre minarea clădirii, considerat „nebun”

Dintre toate clădirile care ar fi putut adăposti un comandament, unul singur (n. tr. – fosta clădire a N.K.V.D.-ului local)prezenta toate condiţiile necesare, inclusiv curăţenia, starea perfectă a tuturor instalaţiilor, mobilierul adecvat şi toate birourile echipate până şi cu călimări pline. Toate acestea ar fi trebuit să dea de gândit. Nu a contat că putea fi ghicită o capcană din partea unui inamic specialist în simulări şi diversiuni, mai ales că erau semnalate explozii în toate cartierele oraşului. Pentru ca o clădire să sară în aer era suficient să deschizi o uşă, să aprinzi focul în sobă sau, pur şi simplu, să mergi pe iarba unui teren neverificat. Au fost multe victime din pricina minelor şi a exploziilor întârziate şi aceasta trebuia să dea de gândit celor care luau decizii. Curajosul comandant al oraşului nu a ezitat nicio secundă să-şi stabilească cartierul general într-un imobil atât de frumos.

Câteva zile după instalarea cartierului general şi a ofiţerilor germani şi români, un bătrân ucrainean s-a prezentat, cerând o întrevedere cu comandantul. Desigur, acest lucru era imposibil, dar a putut să-şi exprime teama unui ofiţer de stat major. Bătrânul spunea că, o dată cu vârsta, avea mai multă experienţe şi prevedere. El dorea să prevină o mare nenorocire ce va cădea asupra armatei de ocupaţie, încercând să evite răzbunarea acesteia. În plus, el afirma că a lucrat împreună cu specialişti mai tineri la minarea clădirii şi solicita un ofiţer căruia să-i arate unde se află dispuse în subsoluri mari cantităţi de exploziv şi pe unde trec firele legate la detonator.

Toate acestea au fost raportate comandantului oraşului, care a ordonat ca bătrânul să fie dat afară «deoarece era nebun». În seara următoare, în timp ce se servea cina în club, s-a dovedit că nu era nebun. Explozia produsă la cea mai bună oră pentru a avea un efect maxim a fost atât de puternică încât nu au fost supravieţuitori. Conform martorilor, au fost între 70 şi 80 de ofiţeri români ucişi şi aproape tot atâţia germani. Un camarad de-ai mei din comandamentul brigăzii de artilerie a fost găsit strivit de zidul unei clădiri vecine, la fel cum o plantă este presată într-un ierbar. Moartea care-l lovise pe comandantul oraşului a fost datorată lui însuşi, deci a fost meritată;dar care a fost vina celorlalţi ofiţeri şi ocupanţi ai clădirii, cea mai mare parte tineri, pentru a muri atât de inutil după ce au scăpat de masacrul asediului Odessei? Începând din acel moment s-a întâmplat ceea ce bătrânul prevăzuse.

 

În fiecare intersecţie, spânzurători de lungimea unei porţi de fotbal

De la comandamentul superior german, supărat de slăbiciunea comandamentului român şi în ciuda propriilor lipsuri de vigilenţă – aşa cum vom vedea mai târziu în Crimeea – a fost dat un ordin oficial de represalii imediate, fiind stabilit numărul exact al execuţiilor pentru a fi prevenite astfel, până la sfârşitul războiului, acte similare din partea populaţiei.

A doua zi, toţi comandanţii unităţilor care aveau în responsabilitate un anumit sector de supraveghere au fost convocaţi. Le-a fost stabilit un anumit număr de persoane care trebuiau executate, modalităţile de selecţie, de execuţie şi termene. Pentru militarii români de toate gradele, în ciuda durerii produse de acest eveniment, această acţiune nu era deloc uşor, nici de înţeles, nici de realizat. Toţi cei care au putut s-au eschivat. Comandantul Regimentului 3 Artilerie, spre exemplu, care era căsătorit cu o evreică şi ştiind că ordinul îi viza în primul rând pe evrei şi comunişti, a căzut subit bolnav, lăsându-i secundului său grija de a executa acea oribilă sarcină şi de a suporta consecinţele ulterioare.

Eu mă găseam atunci la comandamentul brigăzii de artilerie situat în sectorul Regimentului 2 Artilerie divizionară, al cărui locţiitor al comandantului era de origine rusă. Nu ştiu cum a reuşit să se eschiveze, dar ceea ce rămâne sigur este faptul că regimentul său şi-a păstrat timp de câteva zile vechiul dispozitiv fără nicio misiune specială. Mai târziu, când toţi am luat parte la supravegherea oraşului cu patrule călare pe toate arterele principale, am aflat amploarea acelor represalii. La toate intersecţiile se aflau spânzurători de lungimea unei porţi de fotbal, unde, în locul unui portar viu, se vedeau atârnate zece şi chiar mai multe corpuri omeneşti de ambele sexe şi de toate vârstele. Mai ales noaptea, la lumina farurilor de maşină, era impresionant să vezi umbrele acestor fantome care alergau şi se măreau apoi pe zidurile caselor. În rigole, de-a lungul străzilor, erau cadavrele împuşcaţilor, care era interzis să fie ridicate pentru a menţine frica populaţiei. Nu aş putea să precizez numărul victimelor. Îmi amintesc că se vorbea de un număr imens, între 17.000 şi 50.000. Probabil era o exagerare.

 

Cadavrele, transportate în afara oraşului

Doar după câteva zile s-a primit ordinul de ridicare a cadavrelor. Au venit camioane din toate sectoarele pentru a prelua cadavrele, la fel ca pe buşteni, şi le-au transportat în afara oraşului la fostele şanţuri antitanc sovietice. Acolo au fost acoperite cu pământ, dar uneori insuficient, deoarece câinii flămânzi veneau să scotocească şi reuşeau uneori să tragă afară un picior sau o mână.

Populaţia a avut mult de suferit şi, mai ales, nevinovaţii care nu erau la curent cu desfăşurarea evenimentelor. De asemenea, ofiţerii şi subofiţerii care au trebuit să comande detaşamentele de execuţie au avut mult de suferit la sfârşitul războiului, când au fost judecaţi şi condamnaţi;aceasta, cu toate că era binecunoscut faptul că în acea situaţie nu au avut posibilitatea de a alege, chiar dacă ordinele primite erau inumane. Am auzit vorbindu-se că aceia care au fost judecaţi în URSS, de către tribunale sovietice, au fost achitaţi, deoarece sovieticii nu voiau să creeze un precedent de condamnare a unui soldat pentru executarea unui ordin în timp de război, indiferent care ar fi natura acestuia. Camarazii din Regimentul 3 Artilerie care au fost judecaţi în România au fost condamnaţi şi au făcut patru ani de închisoare dacă «au depăşit ordinele prin exces de zel», au comis atrocităţi sau au depăşit numărul stabilit. Este binecunoscut însă că prin presiuni, inclusiv torturi în timpul anchetei, au fost forţaţi să recunoască tot ceea li se imputa fără nicio bază. Colegul meu de promoţie, Ion Ispir, a fost legat de mâini şi de picioare de o grindă şi bătut până la leşin. După ce era stropit cu apă rece, bătaia era reluată. Puşcăriile epocii erau nişte replici ale justiţiei.

Personal, nu cred că era necesar să fie înfricoşată populaţia cu astfel de execuţii, deoarece, de multă vreme, ea cunoştea senzaţia terorii. Fiecare îl suspecta pe celălalt, chiar şi în sânul aceleiaşi familii. Îmi amintesc că discutam odată cu o femeie la Odessa despre situaţia nenorocită în care ne aflam, iar când am pronunţat numele lui Stalin, ea mi-a făcut, înfricoşată, semn să tac. Perplex fiind şi încercând să-i explic că frontul este departe şi că nimeni nu ne ascultă, ea m-a făcut să înţeleg prin semne că în camera alăturată se afla sora ei mai tânără, care era «comsomolistă».

 

Românii, germanii şi populaţia locală

Mi-era milă de aceşti oameni care trebuiau să suporte ororile războiului peste foametea şi lipsa de combustibil într-o iarnă teribilă. Niciun militar român, de la simplul soldat şi până la cel mai înalt grad, nu putea rămâne indiferent atunci când vedea femei scormonind în zăpadă după coji de cartofi aruncate de popotele aflate în trecere sau când puneau pe foc ultimul scaun la minus 40 grade, toate acestea pentru copii. Românii puneau deoparte din raţia lor alimentară, chiar insuficientă, pentru femeia care-i găzduia, şi păstrau dulciurile – bomboane, zahăr, ciocolată franţuzească – pentru copii, gândindu-se la cei pe care ei îi lăsaseră acasă. În schimb, atunci când soldaţii români se întorceau din misiune, chiar şi noaptea, gazda se scula pentru a le găti ceva, de obicei puţină varză, ca să se încălzească. Ţăranul român nu putea manifesta duritatea pe care am întâlnit-o apoi la soldaţii germani. Când aceştia se opreau într-un sat, patrula lor pleca imediat în căutarea de produse comestibile (curci, găini);din contră, soldaţii români apucau cazmaua pentru a ajuta femeia sau bătrânul care nu reuşea să adune ce mai rămăsese în pământ!”