Autor 13027 vizualizări


Despre soarta ultimului ţar de jure al Rusiei, însuşi Lenin a oferit informaţii care se băteau cap în cap. Mai întâi, că ar fi evadat şi dispărut fără urmă, soţiei sale fiindu-i trimisă o telegramă prin care i se aducea la cunoştinţă că a fost dat dispărut. Ulterior, că ar fi fost executat lângă Perm. Aceste explicaţii contradictorii într-o ţară unde se instauraseră dicatura şi cenzura au condus la zvonuri dintre cele mai diverse, majoritatea susţinând că Marele Duce era în viaţă, fie în Rusia, fie în străinătate, ba că urma să conducă o insurecţie armată antibolşevică pe care o plănuia Occidentul.

Dar acesta nu a apărut în mijlocul trupelor albgardiste, cum era de aşteptat, şi nici în Occident, unde se presupunea că ar fi reuşit să ajungă. Dar dacă despre soarta lui, ca şi a celorlalte familii aristocrate dispărute, nu se puteau face investigaţii în Rusia bolşevică, în străinătate apăreau indicii că Marele Duce era încă în viaţă şi că prefera să rămână conspirat şi protejat, aşteptând momentul prielnic pentru a-şi recupera tronul. Această variantă a fost puternic susţinută îndeosebi de către prinţesa Olga Putiatina, ultima gazdă a ţarului la Sankt Petersburg, cea care îi cunoştea cel mai bine intenţiile. Cel mai puternic argument părea să fie faptul că soţia lui, Nataşa Romanova, care, împreună cu cei doi copii, se refugiase prin Odessa în Anglia, continua să plătească, şi după zece ani de la dispariţie, la o societate engleză, ratele unei asigurări de viaţă extrem de scumpe pe numele lui. Ulterior, a apărut şi o declaraţie a unui martor al evenimentului din noaptea de 12 iunie 1918.

Astfel, valetul Vasili Teceliev i-ar fi povestit guvernantei familiei Romanov, care avea să reuşească să fugă şi ea din Rusia, despre cum cei cinci cekişti înarmaţi au pătruns în camera de hotel şi ce s-a întâmplat atunci: „Marele Duce le-a răspuns pe un ton liniştit că este gata să-i urmeze, dar să-i dea voie să se îmbrace în camera de alături. Şeful celor cinci soldaţi, pe un ton cam aspru, i-a răspuns că nu vor părăsi cameră şi că Marele Duce se poate îmbrăca în linişte în faţa lor.

Domnul Johnson, secretarul ducelui, a auzit din camera de alături cele ce se petreceau în camera ducelui si a intrat cerând soldaţilor să precizeze pe baza cărui ordin îl ridică pe Marele Duce, întrucât acesta şi familia se găseau sub protecţie, iar el stă la dispoziţia Sovietului din Perm. Johnson a mai spus, în cuvinte zgomotoase, că nu le dă voie să-l ridice şi că va trezi întreg hotelul în caz că se va folosi forţa. Cei cinci soldaţi au început a se teme de gălăgia care se făcea.

Atunci, şeful soldaţilor l-a apucat pe domnul Johnson de braţ şi i-a şoptit câteva cuvinte la ureche. Efectul a fost magic, având o influenţă extraordinară asupra lui Johnson, căci imediat acesta a devenit foarte vesel şi l-a sfătuit pe duce să se îmbrace repede ca să plece. Johnson s-a întors către mine şi mi-a zis: Toate-s aranjate, Vasili!”. Din câte a înţeles şoferul, mesajul misterios ar fi fost că grupul era trimis, de fapt, de către amicii Marelui Duce ca să-l scape, aceştia fiind doar costumaţi în uniforme militare bolşevice.

Ca urmare, Teceliev a fost de părere fie că grupul, pe drumul îndelungat şi periculos către unul dintre porturile ruseşti, ar fi fost capturat, fie că Mihail Romanov, aşteptând contrarevoluţia promisă, a ales să se ascundă în Siberia, pentru a nu fi acuzat (la fel ca alţi membri ai Casei imperiale) că a fost laş şi că şi-a părăsit ţara şi poporul.

Ce spun arhivele: lichidarea, aprobată de Lenin

Scoase din arhive după căderea comunismului, documentele CEKA prezintă ce s-a întâmplat la Perm înainte şi în noaptea misterioasă. La fel ca în cazul ţarului Nicolae, persecuţiile şi surghiunul, „până la o nouă notificare”, au fost aprobate de însuşi liderul bolşevic, Lenin. Conform rapoartelor agenţilor cekişti, vestea că Mihail a fost adus în Perm s-a răspândit imediat, iar după ce i-a fost redată libertatea, preumblările sale zilnice provocau entuziasm şi chiar veneraţie, ţarul fiind considerat „unsul lui Dumnezeu”.

O familie nobiliară locală îi prepara hrană dietetică, întâlnirile diverse de la hotel erau puse în legătură cu conspiraţii antirevoluţionare, iar un informator raporta că ultimul împărat rus a spus că nu-şi va rade barba până când nu va fi eliberat din Perm.

Prezenţa, împreună cu familia, la slujba de Înviere a stârnit entuziasmul norodului, ceea ce i-a îngrijorat şi mai tare pe bolşevici. De aici, măsura de alungare a Nataşei şi a copiilor, dar şi acţiuni propagandistice, printre care un miting proletar de protest la cea mai importantă uzină din oraş („Nu așa am trăit când am fost arestați în zilele țariste!”, s-ar fi strigat), urmat de depunerea unui protest la sovietul (consiliul) orașului prin care s-a ameninţat că dacă Mihail nu va fi iarăşi închis, atunci „muncitorii vor scăpa de el”.

Pentru regimul bolşevic, Mihail Romanov era o mare ameninţare, aşa că, în plină noapte, Marele Duce şi secretarul său au fost ridicaţi de o echipă de cinci cekişti, condusă de un fanatic bolşevic, Gavriil Miasnikov, sub pretextul că vor merge la o trecere feroviară pentru a prinde un tren. Însă, conform unui plan prestabilit, lângă o pădure, în punctul numit Motovilikha, cei doi captivi au fost coborâţi şi împuşcaţi. Doar rănit iniţial, ultimul ţar i-a rugat pe cekişti să-l lase să-şi ia rămas bun de la credinciosul său secretar, dar un alt glonte, tras de aproape, i-a spulberat creierii.

Întrucât ucigaşii au realizat că până la ivirea zorilor nu aveau timp pentru a săpa o groapă, au ales să ascundă cadavrele cu crengi şi frunze, după ce le-au dezbrăcat şi jefuit, hainele fiind prezentate superiorilor ca dovadă a executării misiunii. În noaptea următoare, asasinii s-au întors la locul crimei şi au îngropat corpurile celor doi.

Comandoul de cekişti care a primit sarcina asasinării Marelui Duce Mihail; în centru, liderul acestora, Gavriil Miasnikov.

Lichidarea a fost iniţiativa Comisarilor Poporului din Perm, îngrijoraţi de apropierea trupelor albgardiste ale amiralului Kolceak, în mijlocul cărora s-ar fi putut refugia Marele Duce, dar informarea trimisă conducerii bolşevice a fost aprobată de către însuşi Lenin, cu rezoluţia „Conform documentului”. S-a anunțat oficial că în noaptea de 12 spre 13 iunie 1918, domnul Mihail Alexandrovici Romanov a fost răpit din hotelul Korolevskiy Nomer, eveniment prezentat ca „o evadare”. Pentru complicitate la această faptă antirevoluţionară, potrivit ziarului „Izvestia Comitetului Executiv Municipal din Perm”, 79 de ostatici au fost împușcați. Peste doar o lună aveau să fie exterminaţi, la Ekaterinburg, şi ţarul Nicolae al II-lea, familia şi însoţitorii acestuia. 

Scenarii diverse

În lipsa rămăşiţelor pământeşti ale Marelui Duce şi ale credinciosului său secretar, şi în condiţiile inaccesibilităţii totale a arhivelor în timpul regimului sovietic, la fel ca despre soarta familiei ţarului Nicolae, timp de decenii s-au brodat scenarii dintre cele mai diverse.

De aici, şi subiectul incitant al cărţii lui Michael Roman, amintită în debutul acestui articol, în care se pretinde că Mihail ar fi ajuns în portul Arhanghelsk, de unde a fost transportat în Anglia. Aici a ajuns însă numai soţia lui, Nataşa, după ce a fost informată sec, printr-o telegramă, că soţul ei a dispărut din Perm.

În noiembrie 1918, ea a reușit să scape din Rusia bolșevică, fiind evacuată de Marina Regală Britanică împreună cu George, care avea 8 ani, și cu fiica sa din prima căsătorie. Inițial, cei trei fugari s-au stabilit în Anglia, dar, în 1927, constrânşi de lipsurile materiale, s-au mutat la Paris, unde costurile erau mai mici decât la Londra.

George, fiul Marelui Duce, a murit într-un accident de mașină cu puțin timp înainte de a împlini 21 de ani, în anul 1931. Neconsolată de pierderea fiului şi trăind într-o sărăcie lucie, nefericita Nataşa, contesă de Brassov, ea însăşi subiect al mai multor volume biografice, a murit de cancer în anul 1952 și a fost înmormântată în Cimitirul Passy din Paris, acolo unde era îngropat şi fiul George.

Interesant este şi destinul liderului echipei de cekişti asasini, Gavriil Miasnikov, care a urcat în ierarhia bolşevică, până a devenit indezirabil atunci când, nemulţumit de politica economică a regimului bolşevic, a înfiinţat o fracţiune politică intitulată Grupul Muncitorilor Partidului Comunist Rus; a fost închis şi exilat apoi în Armenia, de unde, în anul 1928, a fugit în Iran, unde a fost iarăşi arestat şi expulzat în Turcia. În 1930 a emigrat în Franţa, iar în 1944 a făcut greşeala să accepte invitaţia amabilă a ambasadei URSS de a reveni în ţara natală, unde a fost arestat imediat de către KGB şi executat un an mai târziu.

FOTO: Getty Images; WIKIMEDIA COMMONS

Acest fragment face parte din articolul „O enigmă care persistă după un secol. Soarta ducelui Mihail Romanov, ţarul ultimei zile a Împărăţiei Rusiei”, apărut în numărul 237 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 octombrie - 14 noiembrie 2021, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum

 

 Cumpără Acum