Autor 9672 vizualizări


Dacă prin constituția din martie 1849, Bucovina este ridicată la rangul de ducat autonom, organizarea ei administrativă este reglementată în Patenta Imperială din 29 septembrie 1850. Instaurarea regimului absolutist Bach-Schwarzenberg în Imperiul Habsburgic va amâna punerea în aplicare a Patentei, existând chiar încercări de revenire la situația de dinainte de 1848.  

În perioada 1849-1860, provincia a fost condusă de guvernatori (în general germani) numiți direct de către Curtea de la Viena. De-abia apoi Bucovina și-a putut valorifica autonomia, odată cu alegerea noii Diete. Președintele Dietei va fi episcopul român Eugenie Hacman, care va fi ulterior confirmat și în funcția de Căpitan al Țării. Guvernul de la Viena era reprezentat la Cernăuți de un guvernator, numit și Președintele Țării (Landespraesident). Dieta Bucovinei era formată din 30 de membri (episcopul ortodox al Bucovinei, ca membru de drept, și 29 de deputați aleși pe un mandat de șase ani), împăratul numind din rândul ei pe Căpitanul Țării care, împreună cu un locțiitor și alți patru membri, constituiau Consiliul Provincial Permanent, de fapt guvernul Ducatului. Din 1875, odată cu înființarea Universității din Cernăuți, rectorul acesteia va deveni și el membru de drept al Dietei. Din 1910, printr-o nouă lege electorală, numărul deputaților crește de la 31 la 63. Trebuie spus că, spre deosebire de Transilvania, românii au deținut întotdeauna majoritatea în Dietă, între anii 1861-1911. Între 1864-1870 și 1872-1874, Căpitanul Țării a fost Eudoxiu Hurmuzachi (1812-1874), înnobilat în 1873 de către împăratul Franz-Iosif cu titlul de baron. 

Însă actul oficial austriac cel mai important a fost patenta imperială din 9 decembrie 1862, prin care se acorda ducatului Bucovinei stemă. În acest document semnat de împăratul Franz-Iosif se face un istoric al Moldovei (implicit și al Bucovinei) de pe vremea Daciei, la loc de cinste figurând personalitatea lui Ștefan cel Mare. Stema reprezintă bourul moldovenesc, pe fond albastru și roșu, cu stele aurii, foarte asemănătoare cu stema Moldovei, simbolizând o recunoaștere oficială a caracterului românesc al Bucovinei. În această perioadă, românii ortodocși din toate provinciile Imperiului (Transilvania, Banat, Ungaria și Bucovina) au încercat cu perseverență să-și realizeze măcar unitatea administrativ-bisericească proprie, ieșind de sub jurisdicția Mitropoliei sârbe de la Karlowitz. Colaborarea dintre clericii și mirenii transilvăneni a dus în cele din urmă la înființarea Mitropoliei ortodoxe a Ardealului, în 1864, sub conducerea marelui cărturar și patriot Andrei Șaguna (1808-1873). „Bucovinenii nu s-au alipit acestei mitropolii, din cauza vanității episcopului Eugenie Hacman. El a făcut jocul Curții de la Viena și a rutenilor, luând ființă în 1873 Mitropolia ortodoxă a Bucovinei și Dalmației” (Nicolae Ciachir). Numit arhiepiscop al Cernăuților și Mitropolit al Bucovinei și Dalmației, Hacman n-a mai apucat să se bucure de roadele manevrelor sale, murind la Viena în martie 1873.


Compromis istoric cu Ungaria: dualismul austro-ungar 

Ca urmare a înfrângerii umilitoare de la Sadova (Koniggratz), din 3 iulie 1866, în care creatorul modernei armate prusace, feldmareșalul Helmuth von Moltke, spulbera trupele austriece sub comanda nefericitului von Benedek, Viena se vede nevoită, pentru a salva imperiul, să recurgă la compromisul istoric cu Ungaria, recurgând la formula dualismului austro-ungar. Fostul imperiu al Habsburgilor este practic împărțit în două: Cisleitania (având o suprafața totală de 300.000 km2 și o populație de peste 29.000.000 de locuitori) depinzând direct de Viena, și Transleitania (cu un teritoriu de 325.000 km2, pe care trăiau 20.000.000 de locuitori) cu capitala la Budapesta. Coeziunea acestui ansamblu era dată de persoana monarhului, împăratul Franz-Iosif al Austriei fiind încoronat și rege al Ungariei, precum și de cele trei ministere comune: afacerile externe, armata și finanțele.

Pentru Bucovina această nouă arhitectură statală nu a avut efecte deosebite, ea rămânând în continuare un ducat autonom în cadrul Cisleitaniei, alături de alte 16 unități teritoriale precum: Austria Superioară, Austria Inferioară, Moravia, Tirolul etc. În timp ce pentru românii din Transilvania urmau să vină vremuri grele, ei trebuind să facă față numeroaselor tentative de deznaționalizare ale guvernului ungar (legea din 6 decembrie adoptată de Parlamentul de la Budapesta proclama o singură națiune politică și o singură limbă oficială, cea maghiara), românii din Bucovina au cunoscut, din acest punct de vedere, un climat de relativă liniște, propice dezvoltării economice și culturale. Trebuie menționat de altfel că toți cei 144 de ani de stăpânire austriacă asupra Bucovinei au fost ani de pace, cu excepția ultimilor patru ani marcați de confruntările Primului Război Mondial.

„Populația Bucovinei a devenit un mozaic etnic” 

Recensământul din 1869 indica pentru Bucovina o populație de aproape 512.000 de locuitori, repartizată etnic în felul următor: 207.000 de români, 186.000 de ruteni, 118.000 alte naționalități (germani, evrei, poloni etc). Va fi pentru ultima dată în perioada austriacă când elementul românesc va deține o majoritate relativă (40,5%) față de ruteni (36,4%). Deja la următoarea măsurătoare demografică, cea din 1880, românii nu mai reprezintă decât 33,4% din ansamblul populației bucovinene, în timp ce rutenii urcă la 42,2 %. Deși în cifre absolute numărul românilor crește, în realitate ponderea lor scade încontinuu din 1786, acesta fiind cel mai grav fenomen cu care s-a confruntat românismul în Bucovina în timpul ocupației austriece. „În perioada 1786-1910 numărul populației Bucovinei a crescut de 5,7 ori, al românilor de circa 3 ori, al rutenilor de 9,6 ori, iar numărul celorlalte naționalități s-a mărit de 18 ori. [..] A crescut considerabil numărul și ponderea altor naționalități, în rândul cărora se detașează creșterea numărului evreilor. Dacă în 1784 cifra estimată arăta 526 evrei, numărul lor s-a ridicat la 47.700 în 1869, apoi la 100.893 în 1900, și la 102.919, în 1910, adică 12,9 % din populația totală. [...] Populația Bucovinei a devenit un mozaic etnic, principalele naționalități fiind: românii, rutenii, evreii, germanii și polonezii” (Vladimir Trebici).

Un fenomen foarte puțin cunoscut și studiat este cel de emigrație al multor bucovineni către paradisul promis al „Lumii Noi”, îndeosebi spre Statele Unite și Canada. Aceasta, în pofida unei anumite dezvoltări economice a Bucovinei. Între 1866-1869 se construiește prima cale ferată din provincie pe traseul Nepolocauți-Cernăuți-Ițcani, urmată în 1889 de tronsonul Dornești-Rădăuți. Se înființează o fabrică de ciment la Straja, fabrici de bere la Cernăuți, Suceava și Solca, fabrici de zahăr la Jujica și Lujeni, o mare fabrică de sticlă la Putna, exploatări de sare la Cacica, cariere de var la Pojorâta și Crasna etc., toate reflectând dinamismul economic al zonei. Acest dinamism nu e străin de prezența masivă a elementului evreiesc care „predomină în toate districtele Bucovinei. […] Recunoscută a fi cu aptitudini excepționale în acest domeniu, această populație versată în materie de comerț este și foarte muncitoare, perseverentă și ocupă detașat primul loc ca meseriași: ceasornicari, curelari, dulgheri, croitori etc.” (Nicolae Ciachir). Pentru a confirma această corectă apreciere, vom menționa, de exemplu, că în Cernăuții anului 1912, dintre cei 2.995 de negustori, 2.517 erau evrei și doar 45 români. În perspectivă istorică, prezența masivă a evreilor în activitățile economice și comerciale va reprezenta una dintre cauzele succesului în zona de nord-est a Moldovei a mișcărilor extremiste de dreapta, cu deosebire a Mișcării Legionare. „Antisemitismul românesc a devenit expresia suspiciunii țărănești împotriva străinilor și a orașului, a spaimelor păturilor de mijloc, aflate în ascensiune sau declin, față de statutul lor social” (Armin Heinen).

Cel mai mare numar de știutori de carte dintre toate teritoriile locuite de români se afla în Bucovina 

În toamna anului 1875, prin decret imperial, a luat ființă Universitatea din Cernăuți, care a funcționat inițial cu trei facultăți: Teologie greco-orientală (ortodoxă), Drept și Filozofie. Deschiderea acestui lăcaș de învățământ superior a avut un efect pozitiv și asupra românilor, care nu mai erau nevoiți să ia calea Vienei, Clujului sau Berlinului pentru a-și putea continua studiile. Mai mult chiar, au început să vină tineri români din Moldova, Basarabia sau Transilvania pentru a urma cursurile Universității din Cernăuți, onorate printre altele de prezența unor personalități precum Sextil Pușcariu sau Ion Nistor. În cadrul Facultatii de Filozofie funcționa și o catedră de limba și literatura română al cărei titular era Ioan Gh. Sbiera.

În primul an de funcționare numărul studenților a fost de 208, dintre care 53 de români, 51 de evrei, 41 de ruteni etc. Dintre cei 53 de români, 34 studiau teologia, 11 dreptul și 8 filozofia. Trebuie menționat că, indiferent de nivelul unităților de învățământ sau de caracterul lor (de stat sau privat), ele erau accesibile tuturor elevilor și studenților, indiferent de etnie, stare socială sau apartenență confesională. Învățământul secundar și liceal se preda într-o serie de școli din Cernăuți, Suceava, Rădăuți sau Câmpulung care aveau însă limba de predare germana. În timp vor apărea și licee cu limba de predare româna la Câmpulung (1895), la Rădăuți (1910) etc. Religia ortodoxa și limba română s-au predat inițial doar facultativ și numai pentru elevii ortodocși români. În ceea ce privește învățământul primar, la sfârșitul anului 1913, ultimul an de pace, școlile primare și publice din Bucovina erau frecventate de aproape 110.000 de elevi, dintre care 38% erau români, 34% ucrainieni, 21% germani și evrei etc., cifre concordante cu ponderea diferitelor etnii în ansamblul populației bucovinene. Fapt meritoriu, până la sfârșitul stăpânirii austriece, procedura de inspectare și examinare a școlilor primare din Bucovina a fost în totalitate naționalizată, adică un inspector școlar de o anumită etnie avea dreptul să verifice doar școlile și clasele cu limba respectivă de instruire. În ultimele decenii de stăpânire austriacă, procentul copiilor școlarizați a crescut spectaculos de la circa 13% în anul școlar 1870/1871 la circa 96% în anul de învățământ 1912/1913. Obiectiv vorbind, la începutul veacului XX, cel mai mare numar de știutori de carte dintre toate teritoriile locuite de români se afla în Bucovina (46,1%), apoi în Transilvania și Banat (43,5% din totalul populației), Regatul României (39,3%), pe ultimul loc aflându-se Basarabia (15,6%), consecință directă a dezinteresului autoritatilor țariste.

Toate aceste fapte pozitive care au marcat viața locuitorilor din Bucovina, mai ales în ultimii ani ai ocupației austriece, nu puteau însă să stingă dorul cel mare al bucovinenilor de a reveni la patria-mamă.

 Arboroasa 

A doua jumătate a veacului al XIX-lea este martoră, și în Bucovina, a resurecției spiritului național, a intensificării activității culturale și politice, a afirmării identității naționale a românilor bucovineni. La acest fapt au contribuit și o serie de aniversări sau comemorări legate de istoria mai veche sau mai recentă a Moldovei. În primul rând, este vorba despre aniversarea a 400 de ani de la zidirea mânăstirii Putna (1871), prilej de manifestare a solidarității naționale a tuturor românilor. Serbările de la Putna au fost organizate de un comitet compus din Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D.Xenopol și alții, iar printre participanți s-au numărat Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Grigore Tocilescu etc. Cu același prilej, Ciprian Porumbescu (1853-1883) a interpretat cunoscuta horă a „Daciei întregi”, iar Eminescu mărturisea că: „prin această manifestație s-a ridicat simțul național, iar studenții, care au apărut din toate ținuturile românești, vor contribui după aceasta într-o largă măsură, la redeșteptarea poporului român”.

În 1875, cu ocazia împlinirii unui secol de la cotropirea Bucovinei, bucovinenii organizează la Iași și la Paris manifestații contra dominației habsburgice. La întrunirea de la Iași participă și studenții din Cernăuți, grupați în Societatea studențească „Arboroasa”, al cărei al doilea (și ultim) președinte a fost Ciprian Porumbescu. Cu același prilej, Mihail Kogălniceanu publica la Paris și București broșura Rapt de la Bukovine, în care, pe baza recent găsitei corespondențe dintre cancelarul imperial Kaunitz și ambasadorul austriac la Poartă, baronul Thugut, face un necruțător rechizitoriu al răpirii Bucovinei. Referitor la acest fapt, Kogălniceanu concluzionează: „Ruși, turci, greci, toți s-au vândut, pe bani și pe odoare, de la feldmareșalul Marii Ecaterine,[...] până la Iachovachi Rizo, nedemnul socru și capuchehaie al domnului Moldovei. În lunga listă de corupți pe care Thugut o împărțește fără rușine cancelarului Mariei Tereza,[...] numai Moldova legală, numai Grigore Ghica Voievod și cu boierii Divanului său s-au ținut necorupți”.

Războiul de Independență a prilejuit alte manifestări de solidaritate și simțire românească ale bucovinenilor, cu atât mai mult cu cât prima jertfă a războiului a fost un voluntar bucovinean, Constantin Popescu, mort la Calafat în timpul bombardamentelor turcești. În octombrie al aceluiași an, Societatea „Arboroasa”, denumire populară a Bucovinei ce amintea de bogăția secularilor codri ai provinciei, își exprimă adeziunea la manifestările comemorative legate de împlinirea a o sută de ani de la asasinarea domnitorului Grigore al III-lea Ghica. Un rol important în toată această efervescență națională l-au jucat și unele publicații precum: „Bucovina”, „Gazeta Bucovinei”, „Patria” sau societăți culturale dintre care trebuie amintite în primul rând „Societatea pentru cultură și literatură română în Bucovina”, creată în 1864 sub președenția lui Gheorghe Hurmuzachi, „Junimea” (urmașa „Arboroasei”, interzisă de autorități), avându-l ca președinte pe istoricul Dimitrie Onciul și „Concordia”, înființată la Cernăuți, în 1885.

În ceea ce privește activitatea politică a românilor bucovineni, aceasta avea, din nefericire, să sufere din pricina disensiunilor dintre conservatori și liberali, precum și din cauza neînțelegerilor privitoare la colaborarea cu rutenii, unii lideri români (Aurel Onciul) militând pentru apropierea față de aceștia. În aprilie 1892 ia ființă Partidul Național Român, urmat de Partidul Popular Național (1900), întemeiat printre alții de juristul Gheorghe Popovici, deputat în Parlamentul de la Viena și care ridicase – frumos exemplu de solidaritate națională! – chestiunea românilor din Transilvania, persecutați de guvernul maghiar. În 1905, cele două partide vor fuziona sub președentia lui Iancu Flondor (1865-1924), care însă va demisiona cinci ani mai târziu afirmând: „Discordia și lupta între frați care a cauzat neamului nostru din Bucovina multe și numeroase scăderi [...] încep din nou a se îmbuiba în rândurile noastre”. Faptul că românii din Bucovina nu au fost supuși unor presiuni vizând pierderea identității naționale, similare celor pe care le-au avut de suferit românii aflați în jurisdicția guvernului de la Budapesta, probabil a contribuit la o mai slabă reacție politică – și nu numai – a păturii conducătoare românești din Bucovina. „Diviziunea și conflictele – uneori foarte ascuțite – din cadrul mișcării naționale românești au făcut ca ea să nu aibă forța celei din Transilvania. Nici Biserica ortodoxă din Bucovina nu a jucat rolul – atât de important – avut de cele două biserici (ortodoxă și unită) din Transilvania” (Florin Constantiniu).

""