Autor 17851 vizualizări


„Cu căldura nu te înveţi niciodată – înveţi în schimb să trăieşti cu ea”. * Drumul către Dubaiul de astăzi. * Oraşul, creuzet de naţionalităţi: Dubaiul multicultural. * Unde sunt emiraţii? * Oraşele care alcătuiesc Oraşul: o istorie în straturi. * Viaţa de dinainte de petrol – şi pregătirile pentru momentul în care acesta se va fi terminat. Turismul, „noul” petrol. * Dubai, marele angajator. * Expoziţia Universală din 2020. * „Dacă pleci fie şi pentru puţină vreme din Dubai, când te întorci oraşul nu mai seamănă cu ce-ai lăsat”. * Dubaiul, prin mai multe tipuri de lentile. * „Cel mai cel”, „cea mai cea” – turistul se atrage (şi) cu superlative. * „Totul e posibil la Dubai”.

Primul gând în Dubai? Acesta. E 10 noaptea, sunt în uşa avionului cu care am călătorit cinci ore – şi am impresia, şi ce impresie vie, accentuată, că mă aflu în dreptului motorului; sau că cineva, nu ştim cine, a aruncat pe mine nişte apă clocotită. E o căldură teribilă în Dubai cu două ore înainte de miezul nopţii – şi mă îndrept către uşile deschise ale autobuzului care aşteaptă pasagerii ca spre sfintele moaşte. Sunt primele zile ale lui octombrie – iar la Dubai e mai cald decât a fost vreodată la Bucureşti în miezul verii.  

La ghişeele pentru controlul paşapoartelor sunt două fete frumoase – ruj roşu, ochii puternic fardaţi, cu capetele înfăşuratele în voaluri negre, hijab. Şi cât mi se cercetează paşaportul şi se aplică viza de intrare, observ cum la ghişeul din dreapta unei femei căreia nu i se văd decât ochii i se cere să-şi ridice vălul de pe faţă, niqab, ca să se verifice confomitatea cu originalul. Ea e cea din fotografie, aşa că trece – şi trec şi eu, după primul contact direct cu diferenţele culturale, şi chiar cu diferenţele din sânul aceleiaşi culturi: hijab versus niqab.


În rest, în aeroport la ora asta e bine şi e linişte – nu haosul (organizat) care se vede în documentarul „Ultimate Airport Dubai” de pe National Geographic. Şi e răcoare – vom înţelege repede că acesta e cel mai important avantaj al interioarelor din emirat: atotprezenţa aerului condiţionat. Şi-afară se văd palmieri – şi-afară se lipesc hainele de tine, aşa că trecem în grabă prin micul părculeţ de lângă aeroport, ca să răsuflăm uşurate în microbuzul – cu aer condiţionat dat la maxim – care ne duce la hotel. Şi care are în lobby trei portrete, emiri în port tradiţional – ne vom întâlni adesea cu variaţii ale acestora pe parcursul şederii noastre în Dubai.

Emiratele Arabe Unite. Întâi de toate, un amănunt esenţial pentru buna înţelegere a istoriilor care urmează: Dubaiul este, în egală măsură, un emirat şi un oraş, capitala emiratului omonim – unul dintre cele şapte care alcătuiesc Emiratele Arabe Unite (EAU), alături de Abu Dhabi, Sharjah, Ajman, Umm Al-Qaiwain, Ras Al-Khaimah şi Fujairah. Protectorate britanice în secolul al XIX-lea, emiratele şi-au declarat independenţa în 1971 şi şase dintre ele au alcătuit EAU în acelaşi an; în 1972, în februarie, s-a adăugat şi Ras Al-Khaimah. 

Această federaţie de şapte state/emirate este condusă de un monarh absolut sau şeic; potrivit Constituţiei, acesta este şi emirul celui mai puternic stat din uniune: Abu Dhabi, în vreme ce prim-ministrul EAU şi vicepreşedintele ţării este emirul Dubaiului, al doilea emirat ca mărime. Unul dintre ghizii noştri ne va explica în mod plastic ierarhia în zilele următoare – şi vom înţelege şi ce e cu portretele întâlnite pretutindeni: „Dacă credeţi că la Dubai sunt oamenii cei mai bogaţi, vă înşelaţi – la Abu Dhabi sunt şi mai bogaţi. Plus că Abu Dhabi are petrol, Dubai, nu atât de mult – aşa că acela care conduce Abu Dhabi e şi preşedintele Emiratelor. Al doilea portret îl reprezintă pe conducătorul de astăzi al emiratului Dubai, care e şi prim-ministrul ţării, iar al treilea e Rashid bin Saeed Al Maktoum, unificatorul – el a murit, dar locuitorii Dubaiului se gândesc încă la el şi îl respectă”.

De numele acestuia din urmă se leagă şi începuturile modernizării emiratului Dubai, pe care Rashid bin Saeed Al Maktoum l-a condus din 1958 şi până la moartea sa, în 1990. Şi a rămas în memoria locului drept unificator pentru că el e cel care a convenit, alături de şeicul din Abu Dhabi, unirea emiratelor, după retragerea britanicilor din zonă.

Drumul către oraşul de astăzi.

Să mergem şi mai în spate, în istorie, dar să subţiem firul: cum s-a născut Dubaiul (în arabă: دبي Dubayy), cel mai mare oraş astăzi, după numărul populaţiei, al Emiratelor Arabe Unite? 

Săpăturile arheologice de la Hatta, Al Qusais şi Jumeira arată, de pildă, că zona ocupată azi de Dubai era dens populată încă din anii 3.000 î.e.n. – cele 50 de morminte („mormintele de la Hatta”), din valea Jima, conţin vase din steatit şi ornamente din oase şi bronz. Iar situl arheologic Jumeira – în fapt, un oraş în sine, întins pe 20 de hectare, din perioada Califatului Omeiad; sit descoperit abia în anul 1968, la 12 kilometri nord-vest de Dubaiul de astăzi – arată că aşezarea aceasta era un punct-cheie pe traseul caravanelor comerciale dintre Irak şi Oman (sec. VII-VIII e.n.). Cea mai veche menţiune a Dubaiului pare să fie cea din 1095, din cartea geografului arab Abu Abdullah al-Bakri – iar neguţătorul veneţian de perle Gasparo Balbi, vizitând zona în 1587, a menţionat Dubai (în forma: Dibei) pentru industria locală bazată pe pescuitul de perle.

Dubai era un sat pescăresc, pe malul unei fâşii de apă sărată (Khawr Dubayy, literal „râul Dubaiului”, un braţ al Golfului Persic care pătrunde în uscat), atunci când, în 1833, aproximativ 800 de bărbaţi din tribul Bu Flasa, conduşi de Maktoum Bin Butti, s-au aşezat în zonă, creând o entitate politică de sine stătătoare, independentă de Abu Dhabi, şi instaurând dinastia Al Maktoum. Teritoriul s-a aflat sub protectoratul Regatului Unit pe parcursul secolului al XIX-lea – britanicii au semnat mai multe tratate cu şeicii triburilor din regiune, iar economia Dubaiului a început să prospere după 1894, când şeicul Maktoum Bin Hasher Al Maktoum a început să acorde scutiri de taxe comercianţilor străini.

La vremea respectivă, Dubaiul exporta mai cu seamă perle şi peşte uscat – şi importa orez, zahăr, piper şi cereale din India, lemn şi trestie de zahăr din estul Africii. Iar Khawr Dubayy era, dacă vreţi, portul natural al aşezării – firul de apă care pornea din Golful Persic pătrundea în deşert cale de aproape 15 kilometri, cu o lăţime de 100-500 metri. „Râul” acesta separă cele două părţi ale oraşului de astăzi, Bur Dubai şi Deira, şi a jucat un rol esenţial în dezvoltarea economică a regiunii – de la el a pornit totul.

Un singur secol – şi atâtea schimbări.

La începutul secolului XX, Dubai era o aşezare de numai 3 km lungime şi 1 km lăţime, cu majoritatea caselor construite din ramuri şi frunze de palmier; doar locuinţele de pe malul firului de apă erau din piatră. În jurul acestui orăşel erau oaze cu plantaţii de curmali – primele sisteme de irigare a acestora, Al Falaj, cu apă colectată din subteran, au fost puse la punct cu peste 3.000 de ani în urmă.  

În 1908 erau consemnate 350 de prăvălii in Deira (pe malul celălalt al firului de apă Khawr Dubayy) şi 50 în Bur Dubai, specializate în comercializarea a diferite produse – acestea constituie punctul de plecare al faimoaselor souk-uri (pieţe) de mai târziu. Oraşul acesta timpuriu era înconjurat de turnuri de pază – şi principala structură de apărare o reprezenta fortul Al Fahidi, construit în 1787.


Două contracte semnate cu autorităţile britanice – unul care permitea avioanelor să aterizeze în zonă şi un altul prin care debuta, efectiv, căutarea petrolului – au condus la dezvoltarea oraşului în primele decenii ale secolului XX; să punctăm că, pe-atunci, economia locală se susţinea din pescuit, pescuit de perle şi construcţia de vase de navigaţie (Al Baghlah, Al Boom, Al Bateel pentru distanţe lungi; Al Shouee, Al Baggarah, Al Jalbout pentru pescuit şi pescuit de perle; Al Houri, Al Shahouf, vase mai mici, pentru transport pe râul Dubaiului sau în jurul coastei) – şi că, de altfel, prima hartă pe care erau indicate locurile bogate în perle a fost realizată de comercianţii din Dubai în anii 1930. În această perioadă, anii ’30-’40, oraşul număra aproximativ 20.000 de locuitori. Apărea şi primul spital, în 1943, dar şi prima bancă, în 1946.

În anii 1950, prosperitatea Dubaiului creşte odată cu dezvoltarea comerţului cu aur – iar dragarea râului Dubai e primul pas înspre crearea unui oraş comercial modern; până atunci, fâşia aceea nu foarte adâncă de apă nu putea primi vase de mai mari dimensiuni. Apar şi instituţiile locale – municipalitate, poliţie, judecătorie, în paralel cu sistemele de electricitate şi alimentare cu apă, proiecte de dezvoltare urbană şi a reţelei de transport. În 1966 se descoperă, în sfârşit, petrol (Abu Dhabiul descoperise „mina de aur” în 1958) – iar anii care urmează sunt unii de creştere fulminantă: în 1969 începe deja exportul de petrol, iar şeicul Rashid bin Saeed Al Maktoum profită de preţul ridicat al acestuia pentru a crea premisele Dubaiului modern.

E însă şi un calcul strategic aici. Cea mai cunoscută replică a şeicului – „Bunicul meu a călărit o cămilă, tatăl meu a călărit o cămilă, eu conduc un Mercedes, fiul meu conduce un Land Rover, fiul său va conduce un Land Rover, dar fiul său va călări din nou o cămilă” – reflecta îngrijorarea acestuia că petrolul Dubaiului se va sfârşi în câteva generaţii. Aşa că planul său a fost acela de a construi un Dubai care să supravieţuiască şi în afara petrolului – de aici, numeroasele proiecte menite să transforme oraşul într-un centru regional al comerţului: se construieşte podul Al Maktoum, care leagă Bur Dubaiul de Deira; râul Dubai se lărgeşte şi se draghează din nou; în 1972 se deschide portul Rashid; în 1975 e gata tunelul Al Shindagha, care leagă Al Ras, Deira şi Al Shindagha; portul Jebel Ali e inaugurat în 1979 şi tot acum se construieşte şi Dubai World Trade Centre, inima comercială a oraşului. Dar Dubaiul devine, din 1971, şi inima comercială a noului stat, Emiratele Arabe Unite – iar numeroasele proiecte de dezvoltare atrag valuri-valuri de imigranţi: în 1977, populaţia numără 207.000 de locuitori, în debutul anilor 1990 depăşeşte jumătate de milion.

Istoria locului, pe repede înainte, la Muzeul Dubaiului.

Desigur ca puteţi afla istoriile acestea, şi încă multe altele, vizitând muzeul găzduit de cea mai veche clădire din Dubai: fortul Al Fahidi, care, pe lângă rolul evident de apărare, a fost şi reşedinţă a conducătorilor locali până în anul 1896. Închisoare, apoi garnizoană, fortul a fost transformat în muzeu în chiar anul constituirii EAU, şi acum primeşte numeroase grupuri de turişti care se bucură de dioramele foarte detaliate de la subsol – dar şi de aerul condiţionat (insistăm: la început de octombrie e încă nevoie de aer condiţionat). 


Găsiţi aici vestigii descoperite pe şantierele arheologice din apropierea Dubaiului, scene reconstituite de viaţă cotidiană în Dubaiul de dinainte de petrol, şi chiar şi rămăşiţele unui vas de navigaţie tradiţional pe firul de apă de la care a crescut oraşul. Muzeul e însă o destinaţie care trebuie cercetată fie şi numai pentru că se află în vechiul Dubai – Dubaiul de dinaintea Noului Dubai, cu turnuri cu capul în nori şi străzi cu şase benzi pe sens.

Turismul, „noul” petrol.

Şi nu-i moment mai potrivit să introducem în poveste pe cel mai cel dintre turnurile cu capul în nori: căci Dubaiul de astăzi găzduieşte Burj Khalifa (literal: Turnul Khalifa), cea mai înaltă construcţie din lume.  

Iar Burj Khalifa face parte din aceeaşi strategie de diversificare a economiei, gândită de şeicul vizionar şi dusă mai departe de copiii săi: conducătorii de astăzi ai Dubaiului încearcă şi ei să diminueze dependenţa emiratului de rezervele limitate de petrol, iar principalele eforturi sunt îndreptate acum către dezvoltarea turismului. Şi aproape că nu-i lună în care în Dubai să nu se mai deschidă un hotel, să nu se mai inaugureze un punct de atracţie turistică – iar aceasta nu e deloc o exagerare.

Cu cei 828 de metri ai săi (829,8 cu tot cu antenă), Burj Khalifa a crescut treptat în peisajul oraşului: construcţia celui mai înalt turn din lume a început în anul 2004 şi s-a încheiat în 2009. Şi a suferit şi o schimbare de denumire pe parcurs: de la Burj Dubai, Turnul Dubaiului, la Burj Khalifa, Turnul Khalifa, în onoarea emirului din Abu Dhabi şi actualului preşedinte al Emiratelor: Khalifa bin Zayed Al Nayhan; Abu Dhabiul şi guvernul federal al Emiratelor au împrumutat Dubaiului zeci de miliarde de dolari pentru deblocarea unor proiecte de construcţii de anvergură – cu planurile sale ambiţioase, emiratul intrase într-o criză economică serioasă către finalul anilor 2000.


Astăzi, Burj Khalifa e cel mai vizitat obiectiv turistic din emirat – e indicat să vă faceţi programare pe site cu multe zile înainte – şi-şi demonstrează superioritatea asupra celorlalte puncte de atracţie printr-o sumedenie de superlative: cea mai înaltă construcţie din lume; clădirea cu cel mai mare număr de etaje: 160; cel mai înalt lift şi, desigur, cea mai lungă distanţă străbătută de acesta; cea mai înaltă terasă de observaţie în aer liber la inaugurare (At the Top, la etajul 124, la 452m deasupra solului; depăşită de Cloud Top 488, Canton Tower, în Guangzhou); cel mai înalt punct de observaţie din lume la inaugurare (la etajul 148, la 555m) – din 2016, Shanghai Tower deţine supremaţia, cu un punct de observaţie la 561m înălţime.

Şi dacă vi se pare că o e mică întrecere cu China aici, se poate să aveţi dreptate – în definitiv, China şi Dubai, ca parte a Emiratelor, sunt probabil statele cu cea mai rapidă dezvoltare de pe faţa pământului. Dar Dubaiul se dezvoltă masiv şi sub imperiul apropierii unui eveniment de proporţii: oraşul găzduieşte Expoziţia Universală în anul 2020. Sau cum ne-a spus, mai în glumă, mai în serios, un expat neamţ care locuieşte de ani buni la Dubai: „Olimpiadă de vară nu puteau să organizeze, olimpiadă de iarnă nici atât, Campionatul Mondial de fotbal a fost luat de cei din Qatar, aşa că Dubaiul se concentrează acum pe Expoziţia Universală – tot ce se construieşte are ca ţintă 2020”.

Şi nici că trebuie să-şi facă griji că Burj Khalifa va fi detronat de alte clădiri mai înalte de pe glob – Dubaiul plănuieşte să-şi bată chiar el recordul acesta: în oraş se ridică deja noul cel mai înalt turn din lume. Macheta impresionantă a acestuia e expusă în Dubai Mall, iar în proiect e implicat faimosul arhitect valencian Santiago Calatrava. Anul estimat al finalizării: 2020, desigur.

Dubaiul, marele angajator.

Pentru grupul nostru vesel, şapte fete gălăgioase care descoperă Dubaiul, Burj Khalifa e o experienţă turistică de zile mari: urcăm în mai puţin de un minut până la etajul 125, ni se înfundă şi urechile pe parcurs – şi facem fotografii peste fotografii din toate colţurile platformei de observaţie cu motive tradiţionale arăbeşti, mashrabiya. Suntem la aproape jumătate de kilometru în aer – cââââât? – iar procesarea informaţiei ăsteia face să-ţi tremure picioarele un pic. Dar nu, nu te simţi niciun moment în nesiguranţă – iar privirea alunecă repede peste vârfurile zgârie-norilor care alcătuiesc Dubaiul de azi. Acesta e, de altfel, locul cel mai potrivit să vezi cum creşte oraşul – turnuri finalizate, turnuri în construcţie, dar şi destule spaţii plate, semn că e loc berechet de alte inserţii – şi se spune că în zilele senine, din Burj Khalifa, poţi să vezi chiar şi litoralului Iranului. Noi nu-l vedem: o pulbere măruntă, albicioasă, un amestec de nisip şi praf din construcţii, limitează posibilităţile de cuprindere a privirii. 


Vedem şi înţelegem însă altceva: dacă n-ai şti că eşti în Dubai, ai crede că eşti în Filipine. Căci de jos, de la baza turnului (intrarea se face prin mall, Dubai Mall), şi până sus, în vârf, la punctele de informare sau spaţiile cu suvenire şi mici gustări, interacţionăm numai cu tineri, tinere filipineze. Îi vom întâlni şi la Acvariu, şi la Grădina Zoologică subacvatică, şi în magazine, şi la restaurantele din mall, şi la restaurantul hotelului în care stăm – o comunitate filipineză de proporţii impresionante care trăieşte şi munceşte la Dubai.

Între ei e şi Francis, şoferul microbuzului care ne plimbă de colo colo prin oraş – a venit acum zece ani din Filipine şi lucrează, încă de-atunci, ca şofer al unei companii de turism din Dubai. A trebuit să plece: „Fata avea un an, soţia nu lucra”. Nu vrea să rămână totuşi la Dubai. Ne explică zâmbind: „E un oraş foarte bun... pentru cine are bani”. Iar el vrea să se întoarcă acasă, la soţie şi la fată. „Aş mai sta doi ani şi aş pleca” – acum merge în Filipine o singură dată pe an şi desigur că Skype şi toate celelalte mijloace moderne de comunicare nu pot suplini absenţa familiei.

Extrem de respectuos – îl auzi doar cu „No, mam!”, „Yes, mam!”, Francis e şi ghidul ad-hoc al grupului nostru. E informat, analitic, nu se sfieşte să povestească lucruri – în anii petrecuţi aici a fost contemporan cu multe dintre schimbările rapide prin care a trecut oraşul: „Litrul de benzină era 70 de fulus (fils – unitate a dirhamului), acum e doi dirhami. Investiţiile trebuie să se amortizeze cumva”. Şi în drum către City Walk şi The Green Planet – două dintre punctele de interes inaugurate recent în oraş, Francis ne explică ce vedem în stânga şi în dreapta străzii Şeicul Zayed (Sheikh Zayed Road); aici sunt concentraţi cei mai mulţi zgârie-nori. Şi, printre ele, ca o surpriză din vremuri îndepărtare, o clădire albă, de (numai) 39 de etaje. „Vedeţi clădirea aceea? E Dubai World Trade Centre, singura clădire înaltă care exista aici, în centru, în anii ’90. În 20 de ani s-a făcut tot ce vedeţi”. Şi tot ce vedem e alcătuit din turnuri impresionante, grădini cu palmieri, drumuri suspendate, staţii de metrou desprinse parcă din pelicule science-fiction. Greu de imaginat că acum douăzeci de ani în zona centrală a Dubaiului de astăzi nu era nimic – nimic în afară de dune de nisip.

Căci e o continuă luptă cu nisipul în Dubai – iar lupta aceasta are, pe alocuri, aspect de cruciadă: sunt pretutindeni şantiere, iar oraşul se întinde necontenit în dauna deşertului. Şi chiar şi-n ziua în care mergem, vreme de o oră, către deşertul Al Badaya, observăm zone întregi de pe care se înlătură nisipul şi zeci de camioane transportând încărcătura. Dar cine lucrează în căldura asta? Cine construieşte noua faţă a Dubaiului? Muncitori din India, Pakistan sau Bangladeş – celelalte comunităţi de proporţii uriaşe din emirat. Iar ei, spre deosebire de imigranţii care lucrează în servicii, în turism, sunt între cei mai puţin norocoşi – şi cei care simt, pe propria piele, căldurile năucitoare din emirat. „În vara asta au fost şi zile cu peste 50 de grade”, rezumă Francis. Şi Francis ne duce la numeroase dintre punctele de interes ale Dubaiului şi abordează relaxat angajaţii, paznici, gărzi: „Salam Aleikum, habibi!”. A învăţat araba în cei zece ani petrecuţi aici. Iar într-un punct anume, într-o parcare, se angajează într-o discuţie mai lungă, mai degajată cu o tânără. Se întoarce către noi zâmbind: „Ne-am înţeles uşor – am vorbit în filipineză”.

În Dubai, viaţa se petrece înăuntru.

Dar mai e o categorie de angajaţi aici – tineri cu studii superioare, extrem de bine pregătiţi în domeniile lor, pentru care Dubaiul e o mină de aur cât priveşte oportunităţile de carieră. Pentru ei, oraşul acesta e mai degrabă o staţie temporară – sau, cel puţin, acesta e planul iniţial. Nuhad confirmă râzând: „Eu am venit pentru un an în Dubai – şi sunt deja de patru. Şi nu m-am gândit încă să plec”. Tânăra originară din Liban lucrează ca social media manager la una dintre cele mai mari companii de dezvoltare din emirat – cu afaceri în imobiliare, turism, sănătate, tehnologie, divertisment – şi simte şi ea, ca toţi ceilalţi, schimbările prin care trece oraşul: „Dubaiul s-a aglomerat în ultimii ani: la orele de vârf îţi ia şi 45 de minute să ieşi din parcare – şi tot atât îmi ia un drum spre casă care dura, în medie, 20 de minute”.  


În alt colţ al oraşului o întâlnim pe Charlotte, PR la Alserkal Avenue – centrul industriilor creative ale Dubaiului; Charlotte e de un an aici, după trei petrecuţi la Londra şi după copilăria la Doha, în Qatar. Şi în echipa ei e şi Roxana, fost jurnalist în România – şi Roxana e de 7-8 luni la Dubai şi se amuză când aude că ne luptăm cu căldura: „Da, e cald încă la Dubai, dar urmează câteva luni foarte bune, cu 25-26 de grade; aşa că Dubaiul poate fi foarte potrivit pentru o escapadă din iarna care va urma la Bucureşti”.

Şi de la ei, de la tinerii aceştia care au venit la Dubai din ţări mai puţin încercate termic, auzi, multiplicată la infinit, o replică definitorie pentru emirat: „Cu căldura de aici nu te înveţi niciodată”. Cu adăugirea rapidă: „Înveţi, în schimb, să trăieşti cu ea”. Sau, cum spune Nuhad, o zi mai târziu: „Îţi petreci timpul înăuntru”. Pentru că în Dubai, „orice loc în care mergi are parcare subterană – şi, din maşină până la locul în care ai treabă, mergi maximum 2 minute prin căldură”. Aşa se supravieţuieşte verilor toride din Emirate: se stă înăuntru, unde „înăuntru” e orice spaţiu cu aer condiţionat – iar în Dubai chiar şi părţi semnificative din parcurile de distracţii au aer condiţionat.

Oraşul tuturor posibilităţilor.

Seara petrecută la Hotelul Armani – aflat chiar în incinta Burj Khalifa – îţi oferă posibilitatea să cunoşti şi mai multe poveşti din creuzetul de naţionalităţi care e Dubaiul. Russell lucrează, de pildă, ca director de distribuţie pentru compania care deţine hotelul – şi alte hoteluri, şi Dubai Mall, şi cel mai înalt turn din lume, şi faimoasele fântâni ale Dubaiului, şi, şi, şi... – şi vorbeşte cu entuziasm despre viitorul oraşului, despre pregătirile pentru Expoziţia Universală, despre competiţia de pe piaţa hotelieră. Şi deşi Dubaiul primeşte deja un număr impresionant de turişti, e convins că acesta va creşte în preziua Expoziţiei; iar în prezentarea lui, mii şi mii de noi locuri de cazare până în 2020, totul are conotaţii fabuloase. Dintr-un orăşel din Marea Britanie, Russell e de unsprezece ani la Dubai – şi acum nu-l mai vede doar ca pe epicentrul distracţiei, cu posibilităţi nesfârşite de petrecere a timpului, ci ca pe oraşul în continuă schimbare, oraşul care arată altfel în fiecare zi: „Dacă pleci fie şi pentru puţină vreme din Dubai, când te întorci oraşul nu mai seamănă cu ce-ai lăsat”.  


Vivian, o fată înaltă, frumoasă, subţire, din Olanda, o spune şi mai nimerit: „Totul e posibil la Dubai”. Oportunităţile de carieră numeroase, proiectele care apar, se schimbă, se reorganizează într-un ritm pe care nu îl cunoaşte niciun oraş din lumea asta fac ca ea să lucreze în Dubai de şase ani deja; şi de cinci la hotelul pe care-l vizităm – e acum director de comunicare. Şi a avut şi doi colegi români pe parcursul anilor – „care s-au şi căsătorit. Eu am fost peţitoarea într-un fel...”. Şi Vivian merge acasă, în Olanda, o singură dată pe an – şi evită să meargă iarna: „Nici n-aş mai avea haine potrivite”. Şi, în plus, „de aici, din Dubai, se ajunge atât de uşor în alte zone ale lumii, mai ales în Asia, aşa că plec mai mult acolo în vacanţă şi mai puţin acasă”.

Iar la hotelul de lux pentru care lucrează – la propriu, în buricul târgului – au loc adesea şi nunţi fastuoase, „mai cu seamă indiene, iraniene”; dar s-a desfăşurat recent şi un eveniment marca Tiffany & Co., în care Burj Khalifa s-a „îmbrăcat” în culoarea albastră, definitorie, a renumitei companii de bijuterii. Vivian zâmbeşte: „Da, putem să colorăm turnul – dacă plăteşti. Putem să personalizăm fântânile – dacă plăteşti”. Iar spectacolul fântânilor de vizavi de hotel – strălucitor, impresionant, pe muzică clasică sau tradiţională arăbească – are şi el mare succes între turişti; voturile acestora pe Trip Advisor l-au trimis direct pe locul I (din 415) în topul atracţiilor turistice din Dubai.

Saleh şi deşertul.

Credeţi-mă pe cuvânt: dune bashing nu e pentru cei cu inima slabă. Şi mă includ aici şi pe mine. Dar nu ştiu cum se face că până la sfârşitul călătoriei noastre (extreme) pe crestele dunelor, cu o maşină de teren, râdeam cu gura până la urechi. Sau o fi fost un rictus nervos, de fericire că am supravieţuit?! 

Nu, nu, era râs de-a dreptul, vesel, bucuros – şi, parafrazând vorba aceea cu Marele Zid, vă spun şi eu că nu eşti om cu totul dacă nu ţi-a tremurat un pic inima prin dunele Dubaiului, pe creste şi în văi, sus, jos, stânga, dreapta, şi pe unde a mai găsit de cuviinţă să ne poarte, în viteză, Saleh, şoferul jeepului nostru. Care cunoaşte România, a vizitat-o în câteva rânduri – aşa că ştie şi câteva cuvinte şi le repetă bucuros atunci când le identifică în dialogul nostru. Desigur, interjecţiile, rezultat al groazei că ne răsturnăm!, ne răsturnăm!, sunt universale – n-a fost nevoie de nicio traducere aici. S-a râs, deci, în hohote în maşina noastră, cu şofer dintr-o ţară care nici nu mai există astăzi, undeva între Iran şi Turkmenistan – părinţii lui Saleh au venit la Dubai în 1962, înainte de crearea Emiratelor. Şi nici c-am fi putut avea un ghid mai potrivit, mai pus pe şotii, în aventura noastră prin deşertul Al Badaya – „deschis” şi „rotund” în limba arabă. Căci Saleh ne prezintă în detaliu, înainte de plecarea din oraş, coordonatele acestui safari în deşert pe care nu-l ratează niciun turist care ajunge la Dubai: „Vom merge cam o oră până la dune. Apoi vom desumfla cauciucurile şi vom face dune bashing. Vedem apoi asfinţitul în deşert, mâncăm gogoşi arăbeşti cu şofran, puteţi să urcaţi şi pe cămile – şi, când se întunecă, ne strângem în tabără, pentru o cină tradiţională şi spectacol. Atenţie: aceasta, în faţă, e ultima oprire înainte de dune. Fiţi atenţi că o să vă înconjoare unii care o să vrea să vă vândă şaluri – nu plătiţi mai mult de 10 dirhami pe unul”.


Programul lui Saleh a fost respectat întocmai, şi soarele care apune – o lumină caldă, roşiatică, pe întinderea nesfârşită de nisip – rămâne una dintre cele mai preţioase amintiri din această călătorie. Alături, desigur, de cucerirea unui vârf aparent inabordabil: spatele unei cămile, pentru o plimbare scurtă printre dune. Şi dacă urcarea e cu adevărat o încercare, coborârea e şi mai şi: cămila nu pare prea fericită să îngenuncheze, iar eu am senzaţia c-am să cad în cap. Nu cad – cobor bine mersi şi beau şampanie la asfinţit. Şi fie numai pentru experienţa deşertului, Dubaiul îşi merită toţi banii. Şi banii sunt mulţi – că nu e intrare la un obiectiv turistic mai cu moţ din emirat sub 100 de dirhami (aprox. 100 lei).

Noaptea târziu, când se va fi încheiat programul artistic din tabăra care recreează o aşezare beduină, tot Saleh ne va arăta nişte borne alb-roşii: „Aici e graniţa cu Sharjah, emiratul lipit de Dubai – şi Sharjah e mult mai strict: printre altele, consumul de alcool e interzis”. Iar pe sensul celălalt de mers, dinspre Dubai, maşinile sunt bară la bară. Sunt muncitorii care părăsesc oraşul – nu-şi permit o chirie în Dubai – şi merg acasă, în orăşelele din Sharjah. „Uneori, dimineaţa, poţi să faci şi două ore în drum spre lucru”.

Shakira, Angelina, Carolina.

În emiratul Sharjah locuieşte şi Eslam, ghidul nostru prin zonele vechi, istorice, ale oraşului. Şi, la început, despre Eslam ştim doar atât: că-i egiptean şi că-i de şase ani la Dubai, unde plimbă grupuri de turişti. Şi ne plimbă şi pe noi – şi ne oferă informaţii detaliate despre cartierul Bastakiya, de la începutul secolului XX, renovat astăzi în totalitate, cu-ale sale case tradiţionale încorporând turnuri de vânt (Barjeels); turnurile de vânt, elemente arhitecturale de origine persană, erau menite să creeze un sistem natural de ventilaţie în interiorul caselor – ca să lupte, desigur, cu căldura.  

Şi vizităm şi Muzeul monedelor, tot în Bastakiya, şi fortul Al Fahidi – şi traversăm apoi cu abra faimosul curs de apă al Dubaiului, Khawr Dubayy. Din vremuri îndepărtate, de dinaintea podurilor, tunelurilor, metroului, bărcile acestea din lemn fac legătura între cele două părţi ale oraşului, Bur Dubai şi Deira – şi în Deira se află şi faimoasele souk-uri (pieţe) de aur şi de mirodenii.


Şi nu intrăm bine în zonele comerciale că suntem înconjuraţi de vânzători care ne strigă în toate felurile: Shakira!, Maria!, Carolina!, Angelina! (Jolie, care alta?!) Shakira e, de departe, cea mai populară; îl întreb pe un comerciant de ce – şi zice că „Shakira e foarte frumoasă”. Aşa că trecem, într-un cor de Shakira!, prin pieţe şi râdem cu gura până la urechi.

Vedem, cu ochi curioşi, şi cel mai mare inel de aur din lume – Dubai e şi oraşul recordurilor, v-am mai spus – şi vitrinele doldora de aur, aur galben, care îţi ia ochii; şi-apoi ne iau nasul mirosurile tari, diverse, neobişnuite, din soukul de mirodenii. Şi fiecare vânzător vrea să se asigure că intri în magazinaşul lui – sacii cu mirodenii de afară, plini, coloraţi, servesc drept momeală – şi, dacă nu cumperi (încă), vor să se asigure că te întorci la ei: „Vă veţi întoarce aici, da? Să nu uitaţi să reveniţi – luaţi o carte de vizită!”.

Şi intrăm şi pe alei dosnicioase, ca să cumpărăm tutun de narghilea şi punguţe deja ambalate cu condimente – şi vedem, sub geamul transparent al unei mese, o bancnotă portocalie de 10 lei. Da, 10 lei. Ne deconspirăm: Suntem din România – şi indianul care vinde râde vesel: „Romania? I have a tractor from Romania, a very good one, Universal... I have it at home, in India” [Am un tractor din România, unul foarte bun, Universal... Îl am acasă, în India] . Şi cumpărăm şaluri şi probăm conduri de Muc cel mic, în hărţuiala asta generală. Dar e o hărţuială veselă, plăcută, care provoacă zâmbete – şi, la ora stabilită, suntem înapoi la punctul de întâlnire cu Eslam.

Istoriile lui Eslam.

Şi prin soukul de pânzeturi aflăm mai multe şi despre ghidul nostru: Eslam e, de fapt, egiptolog. A făcut şcoala în Egipt, a lucrat la Luxor şi la piramide – şi-apoi, dată fiind situaţia politică a ţării lui, a venit la Dubai, unde conduce grupuri de turişti.  

Şi ştie bine, cum altfel?, istoria locului, locurilor. Şi explică şi de ce negru, atotprezentul negru, în veşmintele femeilor arabe: pentru că în vechime, în timpul confruntărilor dintre triburi, bărbaţii luptau în alb, femeile nu trebuiau implicate, aşa că negrul era o formă de identificare şi protecţie – ştiai că e o fată/femeie sub vălul negru şi o cruţai.

Şi mai ţine să explice o chestiune despre care întreabă, invariabil, toţi turiştii: numărul soţiilor, posibilitatea de a avea mai multe. Care-ar fi apărut din raţiuni economice cumva: că în timpul numeroaselor lupte din zonă, bărbaţii mureau pe capete – şi, din motivul acesta, exista permanent o disproporţie semnificativă între numărul lor şi al femeilor. Şi că aceste femei singure, care nu aveau voie să-şi părăsească locuinţele – „aşa era atunci, timpurile s-au mai schimbat” –, n-aveau cu ce să se întreţină şi deveneau mai degrabă a doua, a treia soţie, ca să poată supravieţui. „Acum ţi se permite să ai maximum patru soţii”. Completează zâmbind: „Eu n-am niciuna. Dar prima soţie trebuie să o aprobe pe a doua – şi tot aşa. Şi, în principiu, ele ar trebui să locuiască în case separate – doar populaţia needucată abuzează de aceste reguli şi le ţine la un loc. Şi dacă petrec o săptămână în casa primei soţii, trebuie să petrec una şi la a doua. Dar şi dacă divorţez, o sumă anume trebuie să meargă pentru întreţinerea fostei soţii. Dacă vreau a cincea soţie, trebuie să cer divorţul uneia dintre celelalte”. „Sau să aştepţi să-şi dea una obştescul sfârşit”, se comentează mucalit din public. Şi adevărul e că un european nu poate privi decât cu o sprânceană ridicată regulile locului în materie de însurătoare. Dar – completează Eslam – „în majoritatea lor, locuitorii Emiratelor au o singură soţie. Doar unii foarte bogaţi sau, dimpotrivă, cei mai puţin educaţi au mai mult de una”.

Emiraţii – câteva cifre.

Dar, că tot veni vorba, unde sunt emiraţii? În cele câteva zile ale noastre la Dubai am interacţionat, pare-se, cu toate naţiile pământului – şi aproape deloc cu populaţia locală. Unde prin populaţie locală înţelegem populaţia de origine emirată, căci mai sunt şi localnicii ne-emiraţi care locuiesc aici de generaţii.  

Marion, care vine din Germania şi trăieşte de 15 ani la Dubai, acum director de vânzări la o companie de turism, încearcă să ne explice cum stau lucrurile: „Chiar dacă te naşti aici, să zicem, nu devii cetăţean al Emiratelor – rămâi ceea ce eşti”. Iar în absenţa unei vize de muncă, eşti chiar în pericol să pleci acasă – chiar dacă eşti la a doua, la a treia generaţie, şi n-ai habar de cum arată acel „acasă” din India sau Pakistan.


Sau, cum notează, pe ton jumătate serios, jumătate amuzat, un alt expat, jurnalist, într-un text (autobiografic) pentru „The Telegraph”: „În Emiratele Arabe Unite, cuvântul «expat» nu se referă la o mână de britanici care beau gin într-o ţară străină. Aici, termenul e folosit ca să descrie 90% din populaţie – e aplicat, în mod egal, britanicilor, sirienilor, pakistanezilor, iranienilor, etiopienilor şi filipinezilor. E aplicat în egală măsură celor care sunt aici de două zile, ca şi celor ai căror părinţi s-au mutat aici în anii 1950 – şi a căror contribuţie în dezvoltarea ţării a fost fundamentală. Termenul «expat» se aplică celor care plănuiesc să stea aici şase luni, ca şi celor care vor să stea aici până mor. Este cel mai larg dintre termeni – şi se aplică în Emiratele Arabe Unite cu mult mai mult decât în alte destinaţii ale expaţilor pentru că aici e imposibil să devii, din «expat», «cetăţean»”.

Dacă nu întâlnim, deci, prea mulţi emiraţi în călătoria noastră prin Dubai asta se datorează şi faptului că ei reprezintă acum doar o mică parte din populaţia foarte diversă astăzi a Emiratelor. Expaţii cu care interacţionăm în Dubai ne indică un procent de 19-20% emiraţi – cele mai recente date sugerează însă că procentul a tot scăzut ca urmare a influxului constant de populaţie străină şi că, din aprox. 9,3 milioane de locuitori ai EAU în 2016, populaţia emirată reprezintă 11% (aprox. 1 milion de persoane), după indieni (28%, adică 2,6 milioane) şi pakistanezi (13% – 1,2 milioane). Vin, pe rând, imigranţi din Bangladeş (7%, 700.000 de persoane), Filipine (6%, peste 500.000), Iran (5%), Egipt (4%), Nepal, Sri Lanka, China; restul de 18% e reprezentat de cetăţeni ai altor ţări.

Iar în Dubai locuiesc efectiv, potrivit Dubai Statistics Center, aprox. 2,8 milioane de persoane – populaţia activă creşte însă semnificativ în timpul zilei, când ajung în oraş şi muncitorii care stau în afara Dubaiului.

Bur Dubai vs Dubai Marina.

Oraşele din Oraş. Că e foarte numeroasă comunitatea de indieni vom vedea cu ochii noştri, vizitând, alături de Marion şi Eslam, cartierul Bur Dubai – această mică Indie din Dubai. Pe străzi sunt în majoritate bărbaţi – „soţiile le sunt acasă, în ţară, iar ei au aici diverse joburi, mai cu seamă în construcţii. Şi stau uneori chiar şi 4-5 într-o cameră”, în apartamentele de deasupra micilor magazine pe lângă care trecem. Şi batem străzi aglomerate, cu vitrine luminate, pline cu sari-uri (potenţiale daruri pentru fetele, soţiile de-acasă?), într-un aer îmbâcsit şi cald, traversăm prin locuri nesemnalizate, gustăm feluri de mâncare locale – „aici e cea mai bună lipie”, „aici e cel mai bun pani puri” – ca să ne oprim, vreme de un ceas, într-un restaurant indian tipic, cu doar câteva mese, în care ne iau foc buzele.  

Iar la sfârşitul acestui tur culinar indian, când s-a mai potolit şi vipia, luăm metroul, cale de 30-40 de minute, ca să vedem Dubai Marina. Cealaltă faţă a oraşului, cea pe care o ştim din revistele de modă, de lifestyle şi celebrităţi – căci aici e Dubaiul celor bogaţi şi foarte bogaţi. Turnurile strălucitoare îţi iau ochii – dar mai tare îţi ia ochii ideea că acum câţiva ani aici era doar deşertul; şi că totul, chiar totul a fost făcut de mâna omului: zgârie-norii, dar şi canalul navigabil (cu ieşiri la Golful Persic) pe care plutesc câteva zeci de iahturi. Iar mâna omului care le-a construit nu-i nici ea foarte departe: în Bur Dubai sau în Sharjah, emiratul vecin.

Căci Dubaiul de astăzi e alcătuit din numeroase straturi şi istorii, legate între ele prin fire vizibile şi invizibile, şi feţele noi ale oraşului, altele în fiecare zi, se datorează tocmai valurilor succesive de imigranţi care-au ajuns la Dubai din momentul în care şeicul Rashid bin Saeed Al Maktoum a decis că emiratul său nu va fi dependent de petrol. Iar Dubaiul nu e dependent de petrol. E dependent de turişti. Iar de dependenţa asta colorată, aducătoare de venituri, nici că vrea să se vindece.


""