Drama militară de la Craiova face senzaţie

Autor 13284 vizualizări


 

În iulie 1903, soldatul Gheorghe Ispăşoiu de la o unitate de vânători din Craiova şi-a împuşcat doi superiori şi apoi a încercat să se sinucidă, aruncându-se de la etajul doi al clădirii în care se afla. Presa epocii a fost împânzită imediat de speculaţii privind motivele lui Ispăşoiu. Pentru unii, soldatul era, la rândul său, o victimă:agresat adesea de superiori, a decis să-şi facă dreptate. Cazul său era plasat astfel în contextul violenţelor din armata română, fenomen criticat în perioadă. Pentru alţii, Gheorghe Ispăşoiu era, pur şi simplu, un criminal periculos, care trebuia să-şi primească pedeapsa. Iar potrivit teoriilor pseudo(ştiinţifice) ale timpului, soldatul ar fi putut suferi şi de o formă ascunsă de epilepsie, denumită şi „epilepsia larvată”.

Dincolo de implicaţiile medicale ale cazului, fapta soldatului Ispăşoiu era una spectaculoasă, ce a beneficiat de atenţia ziarelor epocii. Publicaţiile au prezentat însă evenimentul în „cheie” diferită, influenţate fiind şi de politicile lor editoriale.

Deloc surprinzător, „Adevărul” a fost unul dintre ziarele care au urmărit cu atenţie povestea soldatului Ispăşoiu. Articolul „Drama din Craiova:Moartea Căpitanului. Nuoi detalii”, publicat la 19 iulie 1903, prezenta evenimentul reamintind de campania de presă împotriva bătăii din armată din anii 1890, în care „Adevărul” se implicase cu toată forţa. „Dacă asasinatele şi sinuciderea[1]din Craiova s’ar fi petrecut acum vre-o opt-nouă ani cînd lumea democratică la noi, în frunte cu acest ziar, ducea acea memorabilă campanie împotriva bătaei în armată, nu mă îndoesc că geamurile noastre ar fi fost din nou sparte şi redactorii maltrataţi ca odinioară răposatul Alexandru Beldiman”[2].

 

„Adevărul” găsea circumstanţe atenuante...

Autorul articolului arăta cum cu şase luni înainte soldatul Gheorghe Ispăşoiu venise până în Capitală pentru a se plânge chiar regelui Carol I că decretul regal ce suprima bătaia în armată nu era respectat, din moment ce superiorii săi îl băteau. În concluzie, responsabilitatea pentru tragedia de la Craiova revenea în primul rând militarilor care nu respectaseră decretul de abolire a bătăii în armată:„Ceea ce e nespus de trist e că porunca semnată de şeful suprem al armatei n’a fost pentru unii militari ultimul cuvînt în această chestiune ci a trebuit ca ea să fie sancţionată în chip atît de sîngeros de soldatul Ispăşoiu de la Craiova”.

În acest prim articol dedicat întâmplării tragice de la Craiova, accentul cade nu pe fapta în sine, ci pe presupusa cauză a ei:violenţele fizice care l-au determinat pe soldat să riposteze. Astfel, fapta lui Ispăşoiu pare a fi o secvenţă dintr-o istorie mai lungă, cea a fenomenului bătăilor în armată. Politica editorială a „Adevărului” favoriza prezentarea unor subiecte din această zonă, ziarul fiind recunoscut în epocă pentru atitudinea de protest faţă de unele fenomene din societatea românească. Campaniile publicaţiei vizau cazurile de corupţie, brutalităţile şi orice fel de abuzuri ale autorităţilor, lupta pentru sufragiul universal sau drepturile femeii[3]. Printre colaboratorii săi se regăsea, de pildă, Anton Bacalbaşa (1865-1899), autorul studiului „Bătaia în armată” (1894) şi creatorul personajului literar Moş Teacă, prin care critica violenţele din armată.

 

... pentru ca apoi să nuanţeze

În numerele următoare, ziarul oferea mai multe detalii despre dubla crimă, despre soldatul Ispăşoiu sau despre victimele sale. „Drama militară” din primul articol devenise „Îngrozitoare crimă militară din Craiova”[4], Ispăşoiu fiind prezentat drept „un tînăr între 22-23 ani, robust şi cu mult amor propriu”. Scurta descriere mai arată că acesta venise „la corp spre a-şi face datoria de fiu al ţărei şi a înţeles să suporte asperităţile serviciului, dar nu şi maltratări”.Se pare că după ce se plânsese direct regelui, soldatul fusese pedepsit aspru de superiorii săi. Mai mult, încercând să obţină o permisie, primise în schimb 15 zile de închisoare. Împuşcarea celor doi superiori, a căpitanului Georgescu şi a sergentului Ţeculescu, s-ar fi datorat astfel dorinţei de răzbunare a soldatului.

Cât priveşte victimele, căpitanul era – la momentul redactării articolului – în agonie, iar sergentul murise. Ispăşoiu se afla, la rândul lui, în spital, fiind rănit. Finalul textului aducea în prim-plan controversele legate de acest caz. Pe de o parte, unii sugerau că Ispăşoiu „nu era în toată firea” când şi-a împuşcat superiorii, pe de alta, că el îşi plănuise fapta, fiind împins la o asemenea decizie de amorul lui propriu.

Problema stabilirii stării psihice a lui Ispăşoiu în momentul săvârşirii faptei revenea şi în relatările ulterioare ale ziarului. În numărul din 21 iulie era avansată chiar ipoteza că soldatul ar fi avut „înăscut [sic] un caracter criminal”sau „era chinuit de mania persecuţiei”[5].Sintagma „un caracter criminal înăscut”reprezintă o trimitere clară la celebra teorie a omului criminal a lui Cesare Lombroso. Deşi a fost criticată în mai multe rânduri, teoria era foarte populară la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind întâlnită în literatura medicală ce descria criminalii, în beletristică sau în presă. Ancheta ziarului „Adevărul” nu neglija nici înmormântarea celor doi militari ucişi (până la urmă, căpitanul murise şi el), şi nici descrerea reacţiilor soţiilor. Şi dacă în primul articol care relata despre eveniment Ispăşoiu fusese prezentat drept o victimă, noile ştiri nuanţau sau chiar contraziceau această imagine. Cititorii puteau afla că, de fapt, nici sergentul, nici căpitanul nu-l maltrataseră pe Ispăşoiu. Mai mult, descrierea detaliată a suferinţei celor două soţii avea ca efect o posibilă reacţie de ostilitate la adresa soldatului Gheorghe Ispăşoiu.

 

„Curierul Olteniei”:Ispăşoiu e un „bandit fioros”, un „laş criminal”

Într-unul dintre ziarele locale din Craiova, ştirea dramei militare a căpătat alte conotaţii. În primul articol dedicat subiectului, reporterul ziarului săptămânal „Curierul Olteniei” nu făcea nicio referire la motivele care l-ar fi determinat pe Ispăşoiu să-şi ucidă superiorii, oferind informaţii mai ales despre cele două victime. Reporterul nu-şi ascundea reacţia afectivă:„În faţa acestui tablou atît de trist şi înfiorător, n’am putut resista şi dînd drumul lacrămilor, ’mi reveni în minte timpurile din resbelul independeţei...”[6].Această reacţie e mai puţin surprinzătoare dacă ţinem cont că autorul articolului, după cum mărturiseşte, îl cunoştea pe sergentul Ţeculescu, unul dintre militarii împuşcaţi. Relatarea din „Curierul Olteniei” nu lăsa loc la alte interpretări:„banditul şi criminalul soldat Ispăşoiu, care cu ochii închişi refuză nu numai să ne răspundă dar şi să ne privească, căci laşul criminal nu mai putea avea curagiul crimei ce făptuise”.

Atitudinea ostilă faţă de Ispăşoiu apărea şi în articolele următoare. După săvârşirea dublei crime, circulau zvonuri că soldatul murise. „Curierul Olteniei” le infirma într-un scurt articol din 28 iulie 1903, intitulat „Moartea criminalului Ispăşoiu”[7]. Cititorii aflau astfel că trimisul ziarului îl vizitase pe Ispăşoiu la spital şi că „fiorosul bandit”era sănătos, în afara oricărui pericol. Nu doar că lipseau orice comentarii legate de starea psihică a lui Ispăşoiu în momentul săvârşirii faptei, dar ziarul nu oferea informaţii nici despre cauzele posibile ale gestului său extrem. El era prezentat simplist, fiind „banditul” sau „criminalul” iar motivaţia faptei sale nu conta. Mai mult, diabolizarea soldatului Ispăşoiu era completată prin descrierea detaliată a victimelor sau a rudelor acestora în articolele ziarului.

Ziarul „Universul” acorda ceva mai multă atenţie soldatului, insistând asupra personalităţii sale. Caracteristicile fizice erau analizate pentru a-i descifra anumite propensiuni criminale, demers de o certă inspiraţie lombrosiană. Cu referire la înfăţişarea lui se menţiona:„Ispăşoiu n’are acea particularitate a asasinilor fioroşi. Perversitatea însă i se citeşte imediat în figură”[8].Atunci când o întrebare îl deranja „i se contractau muşchii feţei, privirea îi devenea selbatică”.

 

Pedeapsa:muncă silnică pe viaţă

Epilogul dramei de la Craiova, adică procesul soldatului Gheorghe Ispăşoiu, a beneficat de atenţia presei locale şi centrale. Şi în acest caz relatările ziarelor sunt diferite. Articolul din 15 septembrie 1903 din „Adevărul” debuta prin stabilirea unei relaţii de cauzalitate între fapta lui Işpăşoiu şi tratamentul la care fusese supus.„E încă în amintirea tuturor cazul soldatului Ispăşoiu care după ce reclamase regelui din cauza persecuţiunilor ce susţinea că suferea de la superiorii săi, a împuşcat în cele din urmă pe doi dintre aceştia, aruncîndu-se apoi de la etaj”[9].

Fiindcă acuzatul era soldat, procesul său trebuia judecat de un consiliu militar. Avocaţii civili ai lui Ispăşoiu au susţinut că el fusese iresponsabil în momentul săvârşirii crimelor şi era necesară expertiza unei comisii medicale. Cererea lor a fost însă respinsă şi, ca urmare a verdictului, Gheorghe Ispăşoiu urma să-şi ispăşească pedeapsa:muncă silnică pe viaţă. Relatarea de la proces a fost completată în numărul următor al „Adevărului” de un articol ce reflecta opinia unuia dintre ziarişti. Potrivit acestuia, Ispăşoiu merita o pedeapsă mai blândă date fiind circumstanţele în care s-a produs incidentul din Craiova. Fenomenul bătăii din armată era din nou incriminat.„Toată lumea a regretat victimele lui Ispăşoiu. Dar nu trebue uitat că ele erau indirect victimele unui întreg sistem nenorocit care poate da cele mai nefaste rezultate. [...] Ştim că sînt ofiţeri cari cred că bătaia este inevitabilă pentru a educa pe soldat, -au nu cred acelaş lucru şi unii dascăli despre copii? Dar soldatul nu mai e un copil, e un om şi oamenii sînt de tot felul, -unii nu vor să rabde nici o palmă, ci sînt «nebuni» ca Ispăşoiu”[10].

„Curierul Olteniei” punea în prim-plan degradarea soldatului Ispăşoiu, oferind o descriere detaliată a procedurii. De altfel, chiar şi titlul sub care apărea articolul dedicat procesului – „Degradarea militară a criminalului soldat Ispăşoiu” – realiza o trimitere la aceasta. Ca şi în cazul celorlalte articole despre cazul Ispăşoiu, nu era nimic menţionat despre starea medicală a acuzatului sau despre fenomenul bătăii în armată. În articol se asocia din nou termenul „criminal” cu numele lui Ispăşoiu. Linia ziarului „Curierul Olteniei” pare a fi, cel puţin în cazul afacerii Ispăşoiu, una conservatoare în comparaţie cu „Adevărul”, care insista pe cauzele dramei de la Craiova şi critica deficienţele „sistemului”.

 

Teoria lui Cesare Lambroso şi „epilepsia larvată”

Cazul Ispăşoiu a cauzat controverse şi în rândul juriştilor din România. Mai exact, chestiunea responsabilităţii sale penale era în centrul dezbaterilor. După cum am precizat, avocaţii civili care îl apărau pe soldat ceruseră expertiza unei comisii medicale care să stabilească starea psihică a soldatului. Aceasta a fost refuzată însă de consiliul militar ce se ocupa de caz. Refuzul expertizei medicale a stârnit critici care sugerau că Ispăşoiu fusese într-adevăr iresponsabil penal. Potrivit articolului 57 din Codul Penal[11], în vigoare la acea dată, soldatul Ispăşoiu nu putea fi condamnat dacă se dovedea că o afecţiune îi afecta capacitatea de a judeca. „Nu se socoteşte nici delict nici crimă faptul săvârşit în stare de smintire sau pierderea raţiunii independent de voinţa sa”.

În epocă existau diferite teorii care explicau comportamenul criminalului, majoritatea fiind concepute în spaţiul Europei Occidentale. Fie că aduceau în prim-plan caracteristicile fizice ale criminalilor, fie că puneau accentul pe ereditate sau pe mediul social, acestea au fost cunoscute şi uneori preluate de juriştii români. În unele situaţii asemenea teorii au fost examinate temeinic, de pe poziţii critice, în numeroase cazuri însă preluarea a fost una superficială.

Cesare Lombroso este cunoscut pentru teoria „omului criminal”, care pleda pentru existenţa unui anume tip de criminal, „criminalul înnăscut”, acesta putând fi recunoscut în primul rând după mai multe caracteristici fizice. Lambroso susţinea că acest „criminal înnăscut” era predispus la epilepsie[12]. Legătura dintre „criminalul înnăscut” şi o formă ascunsă de epilepsie, denumită şi „epilepsia larvată”, era exemplificată de Lombroso prin cazul soldatului italian Misdea. În aprilie 1884, Misdea, deranjat de jignirile camarazilor săi, a început să-i împuşte la întâmplare, ucigând şate şi rănind 13. Lombroso luase parte la proces în calitate de medic expert, încercând să elucideze cauzele ce l-ar fi determinat pe Misdea sa-şi ucidă camarazii. În a patra ediţie, publicată în 1889, a cunoscutei sale lucrări L’Uomo Delinquente(1876), medical italian susţinea că fapta lui Misdea putea fi explicată prin epilepsia ascunsă de care soldatul suferea[13].

După pronunţarea senţinţei în cazul Ispăşoiu, unii jurişti din România au căutat să demonstreze că existau similitudini cu cazul Misdea, altfel spus că Ispăşoiu ar fi fost şi el atins de epilepsia ascunsă. Juristul Iulian Teodorescu (1872-1935) a criticat însă comparaţia dintre cele două cazuri. El sublinia că Misdea îşi ucisese şapte camarazi pornind de la o ceartă lipsită de importanţă, în timp ce Ispăşoiu avea motive serioase să dorească să se răzbune[14]. Mai mult, Ispăşoiu îşi împuşcase doi superiori, spre deosebire de Misdea care nu a ţinut cont de faptul că victimele sale ar fi soldaţi ca şi el sau ofiţeri. Potrivit lui Teodorescu, soldatul Ispăşoiu premeditase acţiunea sa şi nu trebuia considerat iresponsabil din punct de vedere penal. Juristul român critica însă şi posibilitatea de aplicare a teoriilor lombrosiene. Legătura dintre „epilepsia larvată” şi criminalitate nu era recunoscută decât de Lombroso şi de adepţii săi şi ar fi fost dificilă examinarea medicală a inculpatului:„Consiliul de războiu de la Craiova, admiţând incidental apărării, ar fi trebuit să cheme specialişti din străinătate, şi mai ales din Italia, pentru a explica fapta lui Ispăşoiu!!”.Drept concluzie, Iulian Teodorescu îşi reafirma convingerea că Ispăşoiu era „perfect responsabil”.

Cazul tragic al soldatului Ispăşoiu poate fi interpretat din mai multe perspective. Modalităţile de prezentare în presa epocii a „dramei de la Craiova” pun în lumină diferitele politici editoriale ale ziarelor. „Adevărul” accentua legătura dintre dubla crimă şi fenomenul bătăii din armată, în timp ce ziarul local „Curierul Olteniei” avea o linie conservatoare. La nivelul interpretării judiciare, cazul e paradigmatic pentru felul în care erau receptate şi aplicate teoriile (pseudo)ştiinţifice din epocă în diferite situaţii. Asemenea teorii nu se regăseau însă doar în discursul juridic, ci erau popularizate de ziarele care arătau că Ispăşoiu ar fi avut „un caracter criminal înnăscut” sau că „perversitatea i se citeşte imediat în figură”.

 

Note


[1]La momentul apariţiei articolului se ştia doar că Ispăşoiu se aruncase de la etajul al doilea al cazărmii şi se presupunea că îşi pierduse viaţa.

[2]„Adevărul”, anul XXVI, nr. 5017, 19 iulie 1903, p. 2

[3]Vasile Păsăilă, Presa în Istoria Modernă a Românilor, Bucureşti, Editura Fundaţiei Pro, 2004, p. 120

[4]„Adevărul”, anul XXVI, nr. 5018, 20 iulie 1903, p. 2

[5]„Adevărul”, anul XXVI, nr. 5019, 21 iulie 1903, p. 2

[6]„Curierul Olteniei”, anul XIII, nr. 556, 21 iulie 1903, p. 1

[7]„Curierul Olteniei”, anul XIII, nr. 557, 28 iulie 1903, p. 1

[8]„Universul”, anul XXI, nr. 200, 24 iulie 1903, p. 2

[9]„Adevărul”, anul XXVI, nr. 5069, 15 septembrie 1903, p. 3

[10]„Adevărul”, anul XXVI, nr. 5070, 16 septembrie 1903, p. 3

[11]Ion I. Condeescu, Codice Penal Român-adnotat şi explicat, Bucureşti, Tipografia Ştefan Mihăilescu, 1883, pp. 42-43

[12]Cesare Lombroso, L’Homme Criminel:criminal-né, fou moral, épileptiqu:étude anthropologique et medico-légale, Paris, Félix Alcan, 1887, pp. 583-640

[13]Pentru o analiză a diferitelor ediţii ale lucrării, vezi Cesare Lombroso, Criminal Man, London, Duke University Press, 2006

[14]Iulian Teodorescu, Chestiuni de Drept penal şi ştiinţă penitenciară, Bucureşti, Tpografia, , Gutenberg”, 1904, p. 78

""