Autor 101102 vizualizări


 

 Evul Mediu constituie o perioadă istorică a contrastelor, în care deşi condiţiile de existenţă erau precare iar războaiele se remarcau prin cruzime, oamenii nu încetau să aspire la fericire, la dragoste şi la o viaţă împlinită. Iubirea Evului Mediu, conform lui Marcel Mauss, „ocupă locul pe care-l are azi sexul în societatea noastră”[1].

     Biserica este cea care în Evul Mediu are o influenţă extrem de puternică inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea normelor de „conduită sexuală”, ea admiţând raporturile intime între cei doi soţi, stabilind însă totodată interdicţii şi penitenţe. Aşadar, soţii trebuiau să ţină cont de calendarul liturgic, iar ziua de duminică trebuia destinată abstinenţei ca de altfel şi zilele de miercuri şi vineri. Lor li se adaugă cele trei perioade de post, respectiv patruzeci de zile înainte de sărbătorile Crăciunului şi Paştilor. Actul sexual îi întina pe soţi şi, conform Bisericii ei nu puteau avea acces în lăcaşurile de cult decât spalaţi pe mâini în urma actului intim-„bărbatul care s-a culcat cu femeia lui nu trebuie să intre în Biserică dacă nu s-a spălat cu apă şi chiar dacă s-a spălat nu trebuie să intre de îndată”[2].

        Spre finalul Evului Mediu se face simţită influenţa Orientului în ceea ce priveşte tehnicile amoroase şi practicile cu încărcătură erotică;în lucrarea sa, intitulată Arta Iubirii, Ovidiu scrie despre preliminariile dragostei, bărbatul fiind cel ce trebuie să facă primul pas – „o fată aşteaptă un semn de iubire / şi-i bucuroasă când e de tânăr făcut”[3]. Bărbatul este privit în primul rând ca şi „zămislitor”, el nu trebuie să întineze femeia cu alte practici sexuale spre a-şi satisface propriile dorinţe, actul sexual ce are ca scop procreaţia fiind unicul acceptat. De asemenea bărbatul este responsabil a înţelege nevoile unei femei întrucât dragostea presupune doi parteneri;el trebuie să fie conştient că ea simte dorinţă şi plăcere, asemenea lui şi pentru a-i câştiga iubirea, spune Jean Verdon, „trebuie să ştii că vârstele femeii sunt în număr de cinci”:prima, până la opt ani când prezenţa bărbaţilor sau femeilor nu le stârneşte ruşinea, a doua, până la 20 de ani, când femeia este conştientă de sexualitatea ei dar este reţinută, a treia vârstă, la 30 de ani, ea este „formată şi dispune de tot ce-i trebuie”. Vârsta a patra, specifică celor trecute de 40 de ani este caracterizată de preocuparea de sine iar în cea de-a cincea vârstă, deşi nu mai are ciclu, rămâne „foarte folositoare bărbatului”[4].

        Sexul a însemnat practic respectarea strictă a unor reguli, orice discuţie pe această temă era mai mult decât tabu iar cuvintele cel mai des asociate cu acesta erau „ispită”, „păcat”, „penitenţă”, „slăbiciune”. Michel Foucault vorbeşte în cartea sa, Istoria Sexualităţii, despre reprimarea sexualităţii, specifică de această dată secolului al XVII-lea şi societăţilor burgheze, una chiar mai dură decât cea din Evul Mediu, atitudine de care se pare că „nu ne-am fi eliberat încă pe deplin ”[5] . Oprimarea acestui subiect şi punerea lui sub tăcere sunt produsele pudorii moderne, cea care se va transforma în Cenzură. Evul Mediu definea într-o manieră destul de închegată ceea ce însemna „ispita cărnii” însă pe parcursul ultimelor secole, discursul asupra sexualităţii s-a fragmentat şi a prins forme în domenii precum medicină, biologie, psihologie, pedagogie sau critică politică . Ultimele trei secole se caracterizează aşadar prin varietate, cu cât se apropie epoca contemporană cu atât se caută noi dispozitive prin care sexualitatea să fie pusă în discuţie. Practic, există două tendinţe, reprimarea,  şi promovarea lui subtilă dar sigură, ademenitoare, drept acel subiect tabu ce trebuie scos din umbră, ce nu merită a fi constrâns şi cenzurat. Din secolele XVIII-XIX încep să se cerceteze comportamentele considerate „deviante”, atracţiile homosexuale – „ e rândul acestor figuri, abia întrezărite mai înainte, să treacă acum în faţă ca să ia cuvântul spre a face mărturisirea dificilă despre ceea ce sunt. Nu că ar fi condamnaţi mai puţin decât odinioară, dar sunt ascultaţi” [6]. Specialiştii devin tot mai interesaţi de manifestările sexuale, se studiază tot mai mult limbajul corpului, comportamentele sexuale la femeie în raport cu bărbatul şi vice-versa. Cu trecerea timpului sexul tinde să devină o ştiinţă, o ştiinţă ce naşte curiozitate, interes dar şi controverse.

 

 

NOTE

[1]  Jean Verdon, Dragostea în Evul Mediu, Iași, Editura Humanitas, 2009, p.14.

[2]  Jean Verdon, op.cit.p.39.

[3]Publius Ovidius Naso, Heroide/Amoruri/Arta Iubirii/Remediile iubirii, București, 1977, p.206 apudJean Verdon, Dragostea în Evul Mediu, Editura Humanitas, 2009, p.175.                                                                                           3                        

[4]Jean Verdon, Dragostea în Evul Mediu, Iași, Editura Humanitas, 2009, p.190.

[5]Michel Foucault, Istoria Sexualității, traducere de B.Stanciu și A.Onete, Timișoara, Editura de Vest, 1995, p.16.

[6]Michel Foucault, op.cit., p.32-33.