Autor 9230 vizualizări


În “Hobbit”, captivanta poveste a lui J.R.R. Tolkien, cititorii sunt purtaţi pe meleaguri de basm alături de mica armată de gnomi conduşi de viteazul Thorin Oakenshield şi însoţiţi de mai neexperimentatul, dar aventurosul Bilbo Baggins, porniţi pe urmele vechiului regat Erebor, care trebuia recucerit cu orice preţ. Recucerit din ghearele unui dragon.

Lacom, viclean şi răuvoitor, dragonul Smaug nu făcea decât să păzească aurul pe care l-a furat de la gnomii care îl adunaseră necontenit. Instinctul său distructiv şi posesiv este însă şi o expresie puternică a pericolelor care îi pândesc pe toţi cei care îşi dedică vieţile avuţiei. În lupta dintre aurul blestemat şi spiritul coruptibil victoria era mereu incertă, iar Smaug, dincolo de izolarea sa, nu era un necunoscător al patimilor omeneşti.

Scenariul nu este nicidecum nou, cu atât mai puţin Smaug. Ba dimpotrivă, dragonul are tot felul de strămoşi prin mitologiile occidentale. Animalele fabuloase cu semnificaţii complexe sunt parte a unui fond mitic abundent şi divers, în care se contopesc legende păgâne, simboluri biblice sau influenţe orientale. Poveştile cu dragoni sunt nelipsite mai ales din lumea nordică, de altfel cea cu influenţă decisivă asupra lui Tolkien.

În Occident, dragonii erau prin definiţie făpturi meschine şi însetate de comori şi sânge. Principala lor preocupare se rezuma la agonisirea de tezaure, de la metale până la pietre giuvaieruri pretioase, pe care le ascundeau apoi în locuri tăinuite, prin cavernele din adâncul munţilor. Dragonii îşi lăsau de obicei moştenire grămezile adunate cu grijă. În afară de rolul acesta de paznic şi la nevoie de distrugător, făpturile înaripate duceau o viaţă destul de anostă. În unele istorisiri, dragonii sunt însetaţi nu numai de aur, ci şi de cunoaştere, răsplătindu-i pe cei care le împărtăşeau tainele unui meşteşug. Se spunea că o baie în sânge de dragon ar fi făcut pielea impenetrabilă, iar consumul inimii bestiei ar fi înzestrat cu înţelegerea graiului păsărilor şi puterea de a învinge în orice polemică.

Serpii nordului

În Evul Mediu foarte populară era legenda Sfântului Gheorghe, biruitorul de balauri, cu origini probabile în Cappadocia, legendă înscrisă în culegerea hagiografică din secolul al XII-lea a arhiepiscopului Genevei. Pentru englezi, el a devenit sfânt patron şi martir, un model de bravură pentru cruciaţii întorşi din Tara Sfântă. Sfârşitul vechilor dragoni s-ar putea să îl fi adus chiar acest tip de cavaler creştin. Dar până atunci balaurii dominau mitologia…In nord l-am fi regăsit în primul rând pe Nidhögg, monstrul malefic care sălăşluia sub Arborele Lumii, acel frasin care proteja şi hrănea omenirea, sub care se adunau zeii la sfat şi pe care îl îngrijeau zeiţele destinului. Pe Nidhögg, ‘cel care loveşte cu ură’, ar fi trebuit să-l căutăm în străfundul lumii, în tărâmul tenebros Niflheim şi aproape de Hel, zeiţa morţilor şi fiica lui Loki.

În întuneric balaurul rodea una din rădăcinile arborelui pentru a distruge omenirea. Acelaşi frasin adăpostea însă şi mai mulţi şerpi, precum Ofnir, Grabak, Grafuitnir, Svafnir, Moin…oferind viaţă tuturor făpturilor şi supravieţuind prin celelalte două rădăcini, dintre care una era hrănită de fântâna lui Mimir, păstrătoarea cunoaşterii oculte şi descindea din tărâmul uriaşilor, Jotunheim. Aici întâlnim un al doilea mare şarpe scandinav, pe Midgard, cunoscut şi ca Jormugandr, care înota în apele ce înconjurau tărâmul. Frate cu lupul Fenrir şi cu zeiţa Hel, şarpele se spune că ar fi crescut atât de mult în dimensiuni încât Odin i-ar fi cerut să înconjoare lumea întreagă, muşcându-şi coada, asemenea unui Uroboros uriaş. Cum nici acest dragon nu era foarte binevoitor, zeul Thor a incercat să-l prindă dar în zadar. La Ragnarök însă zeul va izbuti să-i zdrobească ţeasta, dar nu fără a plăti preţul:răsuflarea otrăvită a dragonului.

În Edda Veche (sec. X) găsim un personaj şi mai interesant, şi anume pe Fafnir. Iniţial un gnom din neamul Nibelungilor, fiu de vrăjitor, Fafnir şi-ar fi ucis propriul tată şi ar fi intrat în posesia unei comori nemăsurate, cea a regelui piticilor, Andvari. Rămânând zi şi noapte să păzească aurul, piticul se transformă în simbolul suprem al lăcomiei, într-un dragon. Este momentul în care intră în scenă Sigurd Volsung, războinicul care se ascunde în bârlogul său şi îl ucide. Numai că înainte de a muri, dragonul aruncă un blestem asupra aurului, laitmotiv pe care îl regăsim şi în legenda-soră de pe continent, Cântecul Nibelungilor. Isprăvile lui Sigurd/Siegfried nu aveau să se sfârşească cu bine, dar sunt sursa unui amplu material epic, ajuns până la condeiul lui Tolkien.

Un fel de dragon tot de sorginte germanică, mai exact anglo-saxonă, ar putea fi şi Grendel din poemul Beowulf (sec. VIII), lucrare in care se varsă şi multe elemente creştine, astfel că monştrii descrisi aici ar putea fi şi simbolurile Diavolului. Mai apropiat de ‘dragonul clasic’ este balaurul din partea a treia a poveştii, trezit cu sete de răzbunare de un slujitor care furase din comoara lui. S-a purtat o luptă apocaliptică între fiară şi marele războinic, ajutat de un ucenic mai tânăr, sfârşită în moarte şi glorie. Nu este nici pe departe singura povestire cu dragoni de pe teritoriul Angliei. Purtând numele de ‘wyrm’, nu difereau mult de cei scandinavi la înfăţişare, numai că erau mai micuţi. Dar aveau aceleaşi obiceiuri. De pildă, în istoria familiei Lambdon exista o legendă despre cavalerul John Lambdon, care ar fi pescuit un fel de şarpe şi scârbit de acesta, l-a aruncat într-o fântână, unde acesta a crescut şi s-a prefăcut într-o dihanie care teroriza ţinutul. Şi în această poveste eroul, deşi ucide bestia, va fi lovit de un blestem:pentru că nu a respectat îndemnul unui vrăjitor de a sacrifica şi prima persoană care i-a ieşit în cale după luptă, chiar pe tatăl lui, nouă generaţii din familie aveau să piară întotdeauna departe de casă.

O altă legendă povesteşte despre dragonul de apă Knucker din Susex, dar tot în aceleaşi tipare. Acesta teroriza ţinutul Lymister, aşa că regele a chemat la luptă promiţându-şi fiica ucigaşului dragonului, care s-a dovedit a fi un cavaler rătăcitor. Nu toţi balaurii sunt însă creaturi gigantice şi aruncătoare de flăcări. În lumea britanică îl mai avem şi pe micuţul balaur Puk, un soi de spirit de pe lângă gospodării, dar şi pe Wyvern, o creatură cu două picioare.

Balauri si sfinti

Desigur că nu doar lumea nordică şi anglo-saxonă se află sub semnul dragonului, numai că aici par a-şi fi adus cea mai mare contribuţie în imaginar şi ar fi fost mai puţin contaminaţi de mitologia creştină. În legendele galeze sau irlandeze apar adesea sfinţii care înving monştrii. În vremuri mai vechi însă, în lumea celtică regele Arthur sau Merlin erau cei care se luptau cu ei. Dragonul alb ajunsese simbolul invadatorilor saxoni, iar cel roşu simbolul suveranităţii. Câteva poeme amintesc de eroi înghiţiţi de dragoni spintecaţi apoi din interior, ale căror inimi sunt arse pentru a elimina de tot răul.

Prin spaţiul francez aceste personaje sunt mai recente şi apar indeosebi în scrierile hagiografice. Sunt astfel, să zicem, mai ‘impuri’. Una dintre legende o aduce în prim plan pe Tarasque, un dragon-femelă care voia să domine Rhone-ul şi s-a stabilit sub o stâncă. Persecutoarea din Provence era bizară, căci avea cap de leu şi coamă de cal. Aflând de necazurile localnicilor, aici a poposit Sfânta Martha, care a învins-o cu ajutorul aghiasmei şi crucii. O legendă similară circula şi prin Paris, unde episcopul Marcel a reuşit să îndepărteze un şarpe-dragon. Sub semnul crucii l-a invins şi cavalerul Derrien pe dragonul care pusese stăpânire pe Bretania, unde în fiecare săptămână cerea să îi fie adus spre sacrificiu un om. Localnicii, pentru a scăpa de monstru, au fost însă nevoiţi să accepte credinţa creştină. Astfel de legende au circulat până târziu, chiar în secolul al XVII-lea, când o tradiţie a localnicilor din Niort amintea de o reptilă terifiantă ce sălăşluia în mlaştinile din apropiere. Un dezertor este cel care a pus capăt cosmarului, dar la fel ca mulţi dintre eroii predecesori, plăteşte şi el victoria cu propria-i viaţă.

Interesantă este prezenţa dragonilor în spaţiul baltic, unde aceştia au adesea conotaţii pozitive. Se spunea că fiecare locuintă este protejată de un mic dragon care locuia în soba sau cuptorul casei. Patroana lor era Saule, zeiţă a soarelui şi focului. Printre ei îi pomenim pe Mlokoky Smij, dragonul laptelui, sau pe Zitny Smij, dragonul grânelor, cei care ajutau gospodinele harnice. În culegerea lui Praetorius, Deliciae Prussicae (sec. XVII) apare Aitvar, paznicul şi furnizorul mâncărurilor preparate cu ajutorul focului, dar şi al metalelor preţioase, fire darnică dar şi foarte răzbunătoare. Nici Puk nu este un necunoscut, un spirit jucăuş pe care şi germanii îl îndrăgeau, căci le readucea stăpânilor bunurile furate sau pierdute. Să ne amintim însă că în spaţiul german dominau totuşi infamii şerpi îndrăgostiţi de avuţii, prezenţi nu doar în legenda Nibelungilor, ci şi în multe altele, precum cea despre Drachenstein şi ucigaşul Hurnen.

Dragoni vom găsi pretutindeni şi în alte arii geografice. În Macedonia se credea că morţii puteau deveni balauri, iar miturile slave abundă în şerpi de foc, zmii/zmij, zmeii pe care îi cunoaştem şi noi destul de bine din basme. Existau şi hibrizi, precum temutul bazilisek, cel care ucidea cu o singură privire. După cum vedem, Tolkien a avut la dispoziţie un rezervor impresionant de imaginar, dragonul său fiind un soi de încoronare a tuturor acestor istorioare palpitante care vor continua să încânte cititorul dornic de fantezie. Ancestralii balauri europeni nu au pierit nicicând din folclor, s-au adaptat şi au renăscut şi încă ne bântuie, mutându-se de pe prora corăbiilor vikinge pe micile şi marile ecrane şi nu numai.