Autor 7757 vizualizări


La cumpăna dintre anotimpuri, atunci când pământul începe să se încălzească, dar încă mai sunt petice de zăpadă, când ziua devine mai lungă și frigul mai domol, românii sărbătoresc iubirea. Așa au ales ei să întâmpine primăvara – cu iubire. Iar aceasta e povestea Dragobetelui.

Se spune că Dragobete era un tânăr focos și chipeș, care mergea prin sate și învăța mândrele și flăcăii tainele dragostei. Umblă vorba că acest tânăr ar fi fost chiar băiatul babei Dochia, cea cu nouă cojoace. În vechile legende se spune aşa: cea de-a 24 zi a lui Făurar era începutul anului agricol și, în ziua aceasta anume, Dragobete oficia nunta tuturor animalelor. Iar fetele și băieții îndrăgostiți se întâlneau şi ei tot pe 24 februarie pentru ca povestea lor de dragoste să țină tot anul, precum a necuvântătoarelor. 


Dragobetele românilor are, desigur, corespondent şi în alte culturi – tineri cu ochi scânteietori, deveniți protectori ai iubirii, sunt și în alte mitologii. La greci, tânărul purta numele de Eros, iar la romani, Cupidon.

„Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete” 

Despre numele flăcăului nostru (şi, deci, al sărbătorii) nu se știe însă mare lucru. Etimologii și etnologii au încercat să ajungă la o concluzie, legând denumirea de o sărbătoare din calendarul creștin ortodox, „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, care este tot pe 24 februarie. Se pare totuşi că denumirea în slavă a sărbătorii este de Glavo-Obretenia, iar în timpul Evului Mediu, românii au adaptat-o și i-au spus „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”. Numele de Dragobete este atestat mai târziu, abia la finalul secolului al XVIII-lea, mai ales în Muntenia și Oltenia.


Datorită asocierii sale cu începutul primăverii, dar și cu sărbătoarea religioasă, în unele zone ale țării, Dragobetele mai este cunoscut și sub denumirile de „Cap de primăvară”, „Granguru”, „Năvalnicul” sau „Sânt Ion de primăvară”.

Zburătoritul 

Potrivit tradiţiei, în dimineața zilei de Dragobete, fetele îşi spălau fața cu zăpada care încă nu se topise, se îmbrăcau în straiele cele mai frumoase și mergeau la biserică. Acolo se întâlneau cu băieții și plecau împreună la pădure, ca s-adune primele flori de primăvară. La întoarcere se aplica tactica zburătoritului: fiecare flăcău își alegea o fată care îi era dragă și o alerga, iar dacă și fetei îi plăcea băiatul, se lăsa prinsă – apoi se sărutau în văzut tuturor. De unde și zicala „Dragobetele sărută fetele!”, pecetluind astfel relația pe un an sau mai mult. De multe ori, tradiția se lăsa cu un final fericit, căci tinerii ajungeau să se căsătorească.


Bătrânii spuneau că de Dragobete nu e bine să plângi, căci urma să fii supărat tot anul, iar fericirea o puteai găsi abia de Dragobetele următor. Iar pentru noroc, se spune că, sub nicio formă, băieții nu trebuie să supere fetele sau să le necăjească.

Flori de primăvară la icoană 

Tradițiile merg mai departe, până în curțile gospodarilor: cu toate că în această zi erau interzise muncile câmpului, pentru spor și belșug stăpâna casei trebuie să deretice curtea. Atât doar – fără cusut, spălat sau alte treburi casnice. Și, tot pe 24 februarie, se spune că și păsările își găsesc perechea, iar cele călătoare sosesc înapoi și încep să își construiască un cuib. Și tot păsările curții sunt tratate cu mâncare mai bună decât în zilele obişnuite, fiind interzisă sacrificarea lor. Se mai spune că, pentru noroc în casă, primele flori de primăvară culese trebuiesc așezate la icoană.


Acest articol a fost publicat în numărul 205 al Revistei Historia, disponibil la toate chioșcurile de presă în perioada 15 februarie – 14 martie 2019 și în format digital pe paydemic.com

 Cumpără Acum


Citește numărul 205 al Revistei Historia și în format DIGITAL:

 Cumpără Acum