Domnitorul Vlad Ţepeş: subiect al manipulării, de peste 500 de ani

Autor 33814 vizualizări


Cel mai vestit român din Evul Mediu este, fără îndoială, Vlad Ţepeş. Numele lui era cunoscut din Imperiul Otoman până în spaţiul german, fiind subiect al povestirilor de groază încă din timpul vieţii sale. Popularitatea lui a fost reînviată la sfârşitul secolului al XIX-lea prin romanul lui Bram Stoker şi astăzi datorăm filmelor cu Dracula asocierea dintre acest personaj şi România. Dar cine a fost el cu adevărat?

 

CLICK AICI PENTRU A VEDEA O GALERIE FOTO DE EXCEPŢIE CU ŞI  DESPRE VLAD ŢEPEŞ

Vlad Ţepeş a fost fiul lui Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti. Vlad, tatăl, fusese primit în Ordinul Dragonului de către Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, din care cauză i se spunea „Dracul“, de la dragon. Sub numele Dracula sau Draculea, în sensul „al lui Dracul“, era cunoscut de contemporani fiul său, Vlad, în timp ce turcii îl numeau Ţepeş, din cauza pedepsei sale preferate – trasul în ţeapă. La noi s-a încetăţenit în traducere românească porecla dată de turci, Vlad Ţepeş, în timp ce porecla Dracula, preferată de occidentali, a căpătat un alt sens, dat de personajul principal al romanului lui Bram Stoker.

Copilăria şi adolescenţa şi-a trăit-o mai mult pe meleaguri străine, prin Transilvania şi Ungaria, alături de tatăl său, iar după ce Vlad Dracul, pus pe tron de Sigismund de Luxemburg, s-a supus sultanului, a petrecut câţiva ani în Imperiul Otoman, ca ostatic. Până la preluarea domniei a trăit mai mult în afara ţării, ceea ce poate explica politica sa internă. A cunoscut culturi diferite:cea maghiară şi germană din Transilvania, cea otomană şi poate mai puţin pe cea românească. Aceste contacte cu medii diverse i-au permis crearea unui concept propriu despre ideea de guvernare.

Justiţiar? Mai degrabă lider autoritar

Povestirile contemporane despre Vlad Ţepeş germane, slave sau româneşti, au păstrat în memoria timpului câteva acţiuni ferme de guvernare. Chiar dacă ele sunt transmise într-o formulă mai degrabă anecdotică, aceste legende medievale ne dezvăluie dimensiunile şi principiile programului său de guvernare:măsuri drastice împotriva hoţiei (poveştile cu negustorii, cu preoţii sau cu cupa de aur la izvor);promovarea muncii şi pedepsirea leneşilor (povestea soţiei leneşe care a fost pedepsită pentru că nu i-a cusut o cămaşă suficient de lungă soţului ei);primul program cunoscut de integrare a ţiganilor, prin implicarea lor în luptele cu turcii (povestea despre forţarea ţiganilor să lupte cu turcii);primul program cunoscut de igienizare a societăţii româneşti prin eliminarea fizică a cerşetorilor (povestea despre ospăţul dat tuturor cerşetorilor);desfăşurarea unui comerţ cinstit (poveştile despre negustorii străini) şi, desigur, fidelizarea boierimii prin pedepsirea drastică a trădătorilor.

Programul coerent de dezvoltare economică este dovedit şi de raporturile cu saşii din Transilvania. Aceştia se bucurau de privilegii comerciale în Ţara Românească, care le acordau un regim vamal preferenţial şi libertatea comerţului. Conform concepţiei lui Vlad Ţepeş, trebuia să se aplice principiul reciprocităţii pentru ca negustorii români din Ţara Românească să beneficieze de aceleaşi privilegii în Transilvania.

Domnitorul a profitat de implicarea sa în războiul civil din Ungaria pentru a-şi impune punctul de vedere. După moartea regelui Ladislau V Postumul a început în Ungaria un război civil între tabăra celor care îl sprijineau pe Mathias Corvin, condusă de guvernatorul Mihail Szilagyi, unchiul viitorului rege, şi partida fidelă habsburgilor, între care şi saşii ardeleni. În acest context s-au desfăşurat primele expediţii ale lui Vlad Ţepeş în sudul Transilvaniei pentru forţarea saşilor să renunţe la sprijinirea habsburgilor la tronul Ungariei. Profitând de rolul său de arbitru, le-a impus saşilor din Braşov principiul reciprocităţii în comerţul bilateral, deschizând calea negustorilor români.

Adversar al boierilor? Depinde de situaţie

Cele mai mari provocări ale lui Vlad Ţepeş în politica internă au fost relaţia cu boierii şi întărirea autorităţii domneşti. Fără sprijinul boierimii niciun domnitor nu putea să guverneze! Orice os domnesc, adică orice urmaş de domn, legitim sau bastard, putea să aspire la tron. Teoretic, el trebuia să fie ales de către ţară. Principiul ereditar-electiv al succesiunii la tron a fost aplicat parţial, deoarece după moartea lui Mircea cel Bătrân (1418) au intervenit întotdeauna puterile vecine, Ungaria sau Poarta Otomană, pentru a-şi impune un domnitor fidel.

Disputa dintre cele două puteri suzerane a alimentat anarhia din Ţara Românească, deoarece s-au format diverse partide boiereşti, care, adesea, se regrupau în jurul unui pretendent la tron în momentul în care erau nemulţumiţi de domnitorul în funcţie. Astfel, rolul boierimii era fundamental în guvernarea ţării, ea putând să încline balanţa în favoarea unuia sau altuia dintre pretendenţii la domnie. Boierii aveau puterea economică, fiind principalii proprietari de moşii, precum şi puterea militară, prin cetele boiereşti care erau o componentă importantă în oastea ţării. Domnitorul nu putea să guverneze fără sprijinul boierilor. Însă putea să îi acuze de hiclenie, adică de trădare, şi astfel să îi execute şi să le confişte averile.

Vlad Ţepeş ştia foarte bine rolul boierilor în guvernarea ţării şi era conştient de necesitatea fidelizării lor. Mai avusese experienţa unei scurte domnii în 1448, când urcase pe tron cu sprijinul turcilor, în timpul în care domnitorul Vladislav al II-lea participa la bătălia de la Kossovopolje, în 1448, alături de Iancu de Hunedoara. A fost o domnie efemeră din cauza lipsei unui sprijin ferm din partea ţării. La întoarcerea din campania militară Vladislav l-a alungat fără mare greutate din Ţara Românească. Acelaşi pericol al pierderii tronului plana asupra lui Vlad Ţepeş şi după urcarea pe tron, în 1456.

Vlad Ţepeş a optat pentru o domnie autoritară, în care poziţia domnului să primeze în faţa boierimii. Nu a pregetat să îi pedepsească pe trădători, inclusiv pe cei din familia domnească, pentru a elimina pericolul formării unui nucleu partizan în jurul unui pretendent. Orice bănuială de trădare inducea rapid la acuzarea celui bănuit şi pedepsirea sa, de obicei cu tragerea în ţeapă şi confiscarea averii.

Cum îşi fideliza armata? Permiţând jaful

Pentru succesul igienizării clasei politice, adică a boierimii, pe lângă înfricoşarea ei, avea nevoie şi de sprijinul oştirii sale. Campaniile de jaf în Transilvania, care oficial aveau rolul de a-i aduce pe saşi în tabăra lui Mathias Corvin, apoi de a-i pedepsi pe aceştia şi pe românii din Făgăraş şi Amlaş pentru sprijinirea pretendentului Dan, i-au întărit lui Vlad Ţepeş autoritatea prin fidelizarea oştirii. Orice război în epoca medievală însemna jefuirea celor învinşi. Atât povestirile medievale, cât şi documentele de epocă au consemnat jefuirea regiunilor atacate în campaniile din sudul Transilvaniei.

Beneficiarii acestor jafuri erau oştenii lui Vlad Ţepeş, care puteau astfel să se bucure că domnul îi conducea în campanii victorioase. La fel a procedat şi în campaniile antiotomane din sudul Dunării din 1461-1462, când, pe lângă numărul mare al turcilor ucişi, izvoarele consemnează prădarea satelor şi oraşelor prin care a trecut oastea lui Vlad Ţepeş.

Se voia respectat în Europa

Desigur că aspectul cel mai important al domniei lui Vlad Ţepeş este politica sa externă, care nu trebuie redusă doar la campaniile militare. El a trăit ca refugiat politic sau ostatic mulţi ani în ambele ţări suzerane, în Ungaria şi în Imperiul Otoman. Astfel, el a conştientizat foarte bine statutul Ţării Româneşti şi poziţia domnului ei pe plan internaţional. Nu degeaba s-a străduit el să se impună în faţa solilor străini ca un principe care trebuie să fie tratat cu respectul cuvenit. Legendele consemnează anecdotic mai multe acţiuni în acest sens. Este demn de remarcat faptul că întotdeauna el se numeşte „mare stăpânitor“, comparabil ca rang şi poziţie cu ceilalţi mari stăpânitori! Un sol al regelui Mathias Corvin este onorat cu multe daruri deoarece a ştiut să vorbească potrivit şi i-a arătat respectul cuvenit.

Potrivit legendei, Ţepeş i-ar fi spus:„Tu într-adevăr poţi să umbli în solie de la stăpânitorii cei mari, la alţi stăpânitori mari, pentru că eşti învăţat de stăpânitorul tău cum să vorbeşti cu stăpânitorii cei mari. Alţii însă să nu îndrăznească, ci mai întâi vor fi învăţaţi cum să stea de vorbă cu stăpânitorii cei mari“ (Ioan Stăvăruş, Povestiri medievale despre Vlad Ţepeş – Draculea. Studiu critic şi antologie, ediţia a II-a revăzută, Editura Univers, Bucureşti, 1993, p. 137-138). Este o egalitate la care a aspirat în ciuda statutului internaţional al Ţării Româneşti.

Duşman al turcilor? Doar când avea interesul

Situată între Imperiul Otoman şi regatul Ungariei, Ţara Românească a avut rolul unui stat tampon între cele două puteri. Această poziţie i-a fost favorabilă atâta timp cât cele două puteri erau într-un oarecare echilibru politic şi militar.

Ungaria a jucat rolul de factor de echilibru în regiune, rol dovedit de efectele dispariţiei sale după bătălia de la Mohacs, din 1526. Atât regele Ungariei, cât şi sultanul otoman pretindeau rolul de suzerani ai domnilor Ţării Româneşti. Această suzeranitate se manifesta în primul rând prin impunerea unui domnitor care „asculta“, adică era credincios. În funcţie de interesele lor în Ţara Românească, precum şi de preponderenţa militară a uneia sau a alteia dintre cele două puteri în bazinul Dunării de Jos, domnitorul era pus fie de turci, fie de unguri.

În perioadele de pace dintre cele două puteri era acceptat oficial un regim al dublei suzeranităţi. Potrivit tratatelor de pace, domnitorul român trebuia să asculte şi să plătească tribut sultanului şi, în acelaşi timp, să asculte de regele Ungariei. De fapt, acest regim al dublei suzeranităţi funcţiona neoficial şi în cea mai mare parte a perioadelor de conflict între cele două puteri (exceptând perioadele în care conflictul militar se desfăşura în Ţara Românească sau în imediata ei vecinătate).

Aproape întotdeauna domnul pus în funcţie de turci se străduia să depună sau să promită omagiul faţă de regele Ungariei prin intermediul unei solii secrete. La fel, domnitorul instalat de unguri căuta să aibă relaţii bune cu turcii acceptând plata tributului.

În vara anului 1456, Vlad Ţepeş a urcat pentru a doua oară pe tron, de această dată cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, care pregătea cruciada antiotomană de la Belgrad. Încă de prin 1452 Vlad era ţinut de Iancu în sudul Transilvaniei ca element de presiune asupra domnitorului Vladislav al II-lea. Momentul mult aşteptat a venit cu ocazia conflictului deschis cu turcii, deoarece Iancu dorea să îşi asigure flancul estic. Instalat de Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş se recunoştea vasal al regelui Ungariei, Ladislau V Postumul. După moartea marelui căpitan la sfârşitul lui august 1456, răpus de ciumă după victoria asupra turcilor, Ţepeş s-a reorientat către relaţii tributare cu Imperiul Otoman. Cel puţin în 1457 şi 1458 el a mers personal la sultan să i se închine şi să predea tributul.

Un important pion în cruciada Papei

Situaţia s-a schimbat radical în 1459. Conflictul nu s-a deschis imediat. Domnitorul a motivat întârzierea plăţii tributului prin pagubele produse de războaiele cu saşii şi ungurii din Transilvania şi a amânat închinarea personală invocând riscul de a fi înlocuit din domnie de pretendenţii sprijiniţi de Ungaria în timpul unei eventuale călătorii.

De fapt, în 1459, resturile despotatului sârb au fost cucerite de către turci, care au transformat Serbia în paşalâc. Acest episod a marcat puternic boierimea munteană, care se temea de urmări similare pentru Ţara Românească. Paşalâcul însemna pierderea tuturor privilegiilor şi averilor boiereşti. Această teamă i-a adunat pe boieri în jurul lui Vlad Ţepeş şi împreună au decis lupta antiotomană!

Era în acel moment un context favorabil pe plan internaţional, care le conferea susţinătorilor luptei antiotomane o oarecare siguranţă. La Mantova, Papa Pius al II-lea a plănuit organizarea unei ample cruciade antiotomane, în care un rol important îi revenea Ungariei conduse de tânărul rege Mathias Corvin.

Dacă transformarea Serbiei în paşalâc şi pericolul similar pentru Ţara Românească au ridicat problema raporturilor viitoare cu Poarta, planul de cruciadă de la Mantova a fost factorul decisiv pentru Vlad Ţepeş şi boierii săi. Trebuie reţinut faptul că, la fel ca şi în cazul altor domnitori români care au luptat cu turcii, contextul internaţional favorabil i-a antrenat pe români în lupta antiotomană. Este o falsă şi permanentă teorie în istoriografia noastră potrivit căreia românii au luptat singuri cu turcii şi au apărat Europa.

Potenţialul militar al Ţării Româneşti era prea redus pentru a putea face faţă singură pericolului otoman pe termen mediu şi lung. Iar Vlad Ţepeş şi boierii săi erau conştienţi de acest potenţial.
Campania din sudul Dunării din iarna 1461-1462 era un act integrat cruciadei plănuite la Mantova. În primul rând, se urmărea slăbirea liniei defensive otomane de pe linia Dunării, fiind distruse cele mai multe puncte de trecere a Dunării. Pe de altă parte,   jefuirea regiunilor sud-dunărene de către oastea lui Vlad Ţepeş le oferea oştenilor o plată anticipată pentru greul ce urma să vină.

Este impresionant inventarul riguros al turcilor ucişi în această campanie:23.884. Era ţinută evidenţa pe fiecare sat sau oraş pârjolit de oastea munteană! La 11 februarie 1462, Vlad Ţepeş îl informa pe suzeranul său, regele Ungariei, Mathias Corvin, despre succesul campaniei sale şi îi trimitea un catastif cu numărul celor ucişi. Ecoul a fost impresionant la curtea de la Buda, dacă un funcţionar de rang inferior de la trezoreria maghiară a considerat necesar să îl informeze pe un perceptor de dări dintr-un comitat din nordul Ungariei că voievodul Dracula a ucis 24.000 de ­turci (Arhivele Naţionale Maghiare, DL 70267).

Desigur că cel mai impresionant moment din luptele cu turcii îl reprezintă atacul de noapte asupra taberei otomane din iunie 1462. După cum domnitorul anticipase, turcii au venit să îl pedepsească pentru acţiunile sale. Însuşi sultanul Mahomed, cuceritorul Constantinopolelui, era în fruntea unei armate numeroase, probabil de circa 100.000 de turci cu tot cu personalul auxiliar. Au fost mai multe confruntări mărunte deoarece Vlad a evitat o ciocnire directă, fiind conştient că nu ar putea face faţă cu cei 25-30.000 de oşteni ai săi.

Într-o noapte, a atacat tabăra otomană deghizat, împreună cu câteva mii de oşteni ai săi, în soldaţi ­turci, cu scopul de a-l ucide pe sultan. Ideea nu este originală. În urmă cu şapte decenii, în 1389, un soldat sârb l-a asasinat pe sultan la Kossovopolje într-o acţiune nocturnă. Românii au ratat cortul sultanului, dar au semănat destulă panică încât câteva mii de turci să piară în acest atac curajos.

Făcând jocul turcilor, Ştefan cel Mare îl atacă pe Ţepeş

În aceeaşi perioadă de timp, în care sultanul ocupa o parte a Ţării Româneşti, Ţara Românească suferea un alt atac la cetatea Chilia chiar din partea Moldovei lui Ştefan cel Mare. Cetatea Chilia avea o garnizoană maghiară şi munteană încă din timpul lui Iancu de Hunedoara. Ştefan cel Mare, în alianţă cu turcii, a atacat cetatea Chilia, un important nod comercial care aducea venituri mari în vistieria celui care o stăpânea. Moldovenii au atacat pe uscat, în timp ce corăbiile otomane au atacat pe mare, însă fără succes. Nu are rost să îi căutăm scuze lui Ştefan cel Mare, care a uitat că Vlad Ţepeş l-a ajutat în 1457 să urce pe tron şi l-a atacat exact când acesta era la cea mai mare ananghie. Cei care vorbesc aiurea despre unitate medievală românească ar trebui să nu uite acest episod, ca multe altele în care muntenii şi moldovenii se căsăpeau ori de câte ori aveau ocazia!

După insuccesul asupra Chiliei, Ştefan a intenţionat să intre cu oastea sa în zona Buzăului, unde putea să facă joncţiunea cu turcii. Însă Vlad a reuşit să înlăture pericolul printr-un efort militar fenomenal, în care talentul său de strateg militar a fost însoţit de fidelitatea supuşilor săi. Sultanul a plecat din Ţara Românească fără să o cucerească. A lăsat în schimb o unealtă care i-a adus ţara la supunere fără un prea mare efort militar.

Boierii se reorientează politic spre Radu cel Frumos

În suita sultanului s-a aflat fratele mai mic al lui Vlad, Radu cel Frumos. Prezenţa lui a fost un indicator sigur pentru boierime că sultanul nu intenţionează să transforme Ţara Românească în paşalâc, ci doar să îl schimbe pe domnitor. Treptat, boierimea munteană a trecut de partea lui Radu cel Frumos, care s-a dovedit un diplomat mai abil decât fratele său, Vlad Ţepeş, mai priceput în arta militară.

Radu cel Frumos i-a atras pe boieri de partea sa şi, mai mult, a început negocieri cu ardelenii, ca regele Mathias Corvin să îl recunoască pe tronul Ţării Româneşti. Deja la 15 august 1462, vicecomitele secuilor le cerea braşovenilor să respecte pacea încheiată cu Radu, domnul Ţării Româneşti. Părăsit de boieri, înconjurat doar de câţiva credincioşi, Vlad Ţepeş s-a refugiat în Transilvania în aşteptarea lui Mathias Corvin, regele Ungariei.

Oastea maghiară avea obiceiul să se mobilizeze doar la începutul lunii septembrie, din care cauză efortul militar al lui Vlad a fost susţinut doar de trupe reduse numeric, trimise probabil din secuime sau dintre ardeleni până la mobilizarea cea mare. Regele Mathias s-a aflat în sudul Transilvaniei, în apropierea Ţării Româneşti, circa două luni – octombrie-noiembrie 1462. Încă la 11 noiembrie oastea transilvană de sub conducerea voievodului se afla în preajma regelui pentru războiul care era plănuit în Ţara Românească. Un război care nu a mai avut loc, în ciuda pompei şi propagandei cu care a început.

Demersurile diplomatice ale lui Radu cel Frumos au avut succes datorită mijlocirii duşmanilor lui Vlad Ţepeş, negustorii braşoveni, afectaţi de politica lui comercială şi de jafurile din anii trecuţi.
Faptul că Mathias a stat două luni în sudul Transilvaniei împreună cu o armată numeroasă sugerează intenţiile belicoase, însă neentuziaste, ale tânărului rege. Nemaifiind oaste turcească în Ţara Românească, pericolul imediat pentru Ungaria a dispărut.

Atenţia regelui era atrasă spre alte evenimente din Austria, unde, la Viena, inamicul său şi pretendentul la coroana maghiară, Frederic de Habsburg, se confrunta cu răscoala vienezilor. Mathias încă nu era încoronat cu coroana oficială a regatului, care era în posesia habsburgilor, ceea ce putea determina contestări ale legitimităţii sale printre nobilii maghiari.

Victimă a manipulării şi 12 ani de temniţă

Duşmanii lui Vlad au ticluit o scrisoare a acestuia către sultan, care a fost interceptată de oamenii regelui. Potrivit acestei scrisori, Vlad îi promitea credinţă lui Mahomed şi se oferea să îl ajute la cucerirea Transilvaniei. Scrisoarea a fost invocată ca pretext pentru arestarea lui Vlad, petrecută, foarte ciudat, la graniţa Ţării Româneşti, când ar fi trebuit să înceapă campania militară.

Acuzat de trădare, voievodul nostru a fost arestat şi închis aproape 12 ani la Vişegrad, reşedinţă regală pe Dunăre situată la nord de Buda. Regele Mathias Corvin l-a recunoscut pe tronul Ţării Româneşti pe Radu cel Frumos, care a domnit 11 ani fără să fie deranjat de către cele două mari puteri suzerane. Practic, s-a exercitat din nou regimul dublei suzeranităţi.

După eliberarea sa, în 1474, Vlad Ţepeş a condus câteva campanii militare maghiare în Bosnia împotriva turcilor. După o promisiune de a fi pus pe tron în 1475 nerealizată, abia în 1476, în contextul războaielor cu turcii conduse de Ştefan cel Mare, devenit între timp şi el vasal al regelui maghiar Mathias Corvin, Vlad Ţepeş a ajuns din nou domnitor pentru scurt timp. Nu s-a bucurat de sprijinul boierimii, care nu uitase domnia sa autoritară şi, după cum ne spun cronicarii străini, a fost răpus de ai săi.

A fost un sadic? Depinde cine povesteşte

Vlad Ţepeş a intrat în legendă încă din timpul vieţii sale. Există mai multe povestiri germane şi slave, precum şi legende româneşti, dintre care unele cu subiecte comune. Povestirile germane au pus accentul pe cruzimea domnitorului. Istoricii susţin că aceste povestiri au fost răspândite intenţionat de către saşi şi de Mathias Corvin pentru a se justifica astfel arestarea acestuia şi stoparea cruciadei.

Dacă suntem adepţii teoriilor complotiste putem să acceptăm şi această explicaţie. Însă nu trebuie să uităm mijlocul prin care aceste povestiri se răspândesc şi nici să neglijăm publicul care le ascultă. Dacă astăzi spunem bancuri la un foc de tabără, să admitem că în Evul Mediu acest gen de poveşti cu grozăvii erau predilecte pentru cei care însufleţeau atmosfera la hanurile de la răscruci de drumuri.

Cu cât grozăviile erau mai mari, cu atât atenţia celor din jur era mai captată şi probabil că răsplata, un pahar de băutură, era mai uşor de primit. Iar fiecare povestitor mai adăuga câte ceva de la el pentru a mări farmecul povestirii. Un mecanism simplu de difuzare a povestirilor medievale, pe care noi însă îl uităm azi, orbiţi de teoriile complotiste.

Primii care au răspândit aceste povestiri au fost negustorii saşi care plecau până departe cu negoţul lor. Povestirile erau răspândite în Ungaria şi în spaţiul german. Mathias Corvin le-a folosit pentru a se justifica în faţa Papei şi i le-a comunicat şi lui în scris. Dar scribii lui le-au preluat din mediul în care circulau, probabil chiar la Curtea de la Buda. Oricum, era un prizonier de seamă în castelul regal din Vişegrad!

Vlad Ţepeş a rămas în imaginarul nostru ca un model de şef de stat prin acţiunile sale ferme de guvernare şi igienizare a societăţii. Desigur, i-am acordat un rol esenţial în pleiada luptătorilor antiotomani, desprinzându-l, ca de obicei, din contextul internaţional. În ciuda cărţilor scrise despre el, rămâne încă loc destul pentru tratarea corectă a locului său în istorie.

Marius Diaconescu  este lector doctor universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A publicat numeroase studii şi cărţi, consultând arhive din Austria, Polonia, Ungaria şi Vatican.