Domniile fanariote şi spiritul luminilor: un prim efort de modernizare a Principatelor Române

Autor 6569 vizualizări


Spiritul luminilor, care a cuprins întreaga Europă din Portugalia şi până în Rusia Ecaterinei cea Mare în încercarea – pentru prima dată generalizată la nivelul continentului – de a moderniza instituţional o societate aflată într-un proces complex de transformări de natură intelectuală, economică şi implicit socială, nu a ocolit nici spaţiul românesc. Românii au participat şi ei la acest climat în care philosophes şi prinţi conlucrează la elaborarea şi implementarea proiectelor de reformă.

Contribuţia lor este însă marcată de absenţa unui stat independent în care Iluminismul să se manifeste în forma sa clasică, a despotismului luminat. Probabil cea mai cunoscută expresie a Iluminismului în spaţiul românesc este activitatea „Şcolii Ardelene“ în Transilvania reformelor iosefine. De numele unor intelectuali precum Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Şincai sau Ion Budai-Deleanu se leagă primele eforturi sistematice de ridicare a românilor prin cultură, de revendicare a drepturilor politice pornind de la argumente de ordin cultural-istoric. Ştafeta lansată de „Şcoala Ardeleană“ a fost preluată de generaţia paşoptistă contribuind la trezirea conştiinţei naţionale şi, de aici, aceşti cărturari transilvăneni au intrat în istoriografia românească ulterioară ca o pagină luminoasă aflată la începuturile istoriei noastre moderne. Nu de aceeaşi posteritate imaculată s-au bucurat reflexele iluminismului în spaţiul extracarpatic. Secolul Luminilor s-a suprapus în Principate peste perioada „fanariotă” în care înalţi funcţionari creştini ai Imperiului Otoman au fost numiţi cu regularitate de sultan în scaunele de la Bucureşti şi Iaşi pentru a-i servi cât mai eficient interesele.

Pe fondul unei agravări a dependenţei politice faţă de Înalta Poartă, al numeroaselor conflicte militare care au opus, adesea pe teritoriul locuit de români, cele trei imperii ale Europei Central-Estice (Habsburgic, Ţarist şi otoman), măsurile moderne introduse de câţiva dintre aceşti domni străini pot trece neobservate, cu atât mai mult cu cât puţine au avut efecte durabile. Au existat totuşi proiecte de reformă, unele chiar remarcabile prin modernitatea lor, pe care nu le putem trece cu vederea. Dintre acestea, cele mai interesante sunt cele introduse în domeniile juridic şi administrativ. Acestea se disting în primul rând prin caracterul lor mai coerent, apoi prin impactul social mai mare pe care, tocmai din acest motiv, l-au putut avea. În cele ce urmează trecem în revistă principalele iniţiative legislative ale perioadei fanariote, prezentate ca parte a unui context european mai larg în care îşi au originile şi cu care stabilesc punţi de dialog.

Constantin Mavrocordat publică în „Mercure de France“ prima „Constituţie” din spaţiul românesc

De numele lui Constantin Mavrocordat, învăţatul fiu al lui Nicolae Mavrocordat – cel care a „inaugurat” suita prinţilor veniţi cu precădere din Fanar, se leagă o intensă activitate de reformator pe care a desfăşurat-o cu scurte pauze, alternativ, în cele două Principate între 1733 şi 1769. Măsurile luate, printre care novatoare la acel moment a fost abolirea şerbiei în Valahia (1748), aveau ca imbold necesitatea reală de a stabiliza masa contribuabililor, subţiată drastic de numeroasele conflicte militare, dar şi de exodul spre Transilvania al populaţiei supuse unei fiscalităţi deopotrivă excesive şi haotice. Nu putem însă neglija influenţa gândirii occidentale, şi în principal a Iluminismului, asupra acestui domn care, grec fiind, cere ca româna să fie folosită în administraţia ţării! Iar relaţiile sale cu gândirea contemporană europeană şi cu centrul său de propagare, Parisul, sunt complexe.


Supus al sultanului, Constantin Mavrocordat nu a putut niciodată călători în Occident, după cum observa Jean- Claude Flachat (1700 - 1775), călător, industriaş şi tehnolog din Lyon care i-a vizitat Curtea. Totuşi, a reuşit prin trimişi speciali să reunească cea mai importantă bibliotecă princiară din Ţările Române în epoca modernă. Iar spiritul său a mers dincolo de bibliofilia pe care o împărtăşea cu iluştri contemporani printre care Diderot sau Voltaire şi, din lumea de Curte, Madame de Pompadour sau Ecaterina cea Mare. Domnitorul a avut intuiţia remarcabilă de a pune în serviciul său o altă creaţie a lumii moderne: presa. Astfel şi-a orientat cu abilitate atenţia spre periodicul francez cu cea mai largă circulaţie internă şi europeană, „Mercure de France“, pentru a face cunoscut lumii interesul său pentru o altă obsesie a secolului: legile. Numărul din iulie 1742 al publicaţiei franceze dedică zece pagini unei „Constitution faite par S. A. M. le Prince Constantin Mautrocordato, Prince des deux Valachies et de Moldavie, le 7 Février 1740”. Deşi denumirea de „constituţie” aparţine cel mai probabil traducătorului, iar textul însuşi este mai mult o consemnare în scris a drepturilor şi privilegiilor clasei conducătoare, iniţiativa în sine trebuie remarcată. În plus, această pledoarie a lui Mavrocordat deopotrivă în favoarea dreptului dinastic şi a monarhiei de drept divin, elemente conservatoare, este ea însăşi elaborată din perspectivă iluministă: vechile drepturi şi privilegii sunt consemnate din perspectiva atribuţiilor, ceea ce reflectă un efort de delimitare a rolurilor în stat, fiind un prim pas important spre principiul separării puterilor.

De la Montesquieu la Alexandru Ipsilanti: un secol pasionat de drept

 Dreptul, explorat de gânditorii Iluminismului (cunoscuţi în Franţa sub numele de philosophes) în variate chipuri în numeroasele tratate care i se dedică, pare să se fi bucurat în egală măsură şi de apreciere în rândul unei categorii mai largi de cititori ai secolului al XVIII-lea. Cel puţin aşa susţin editorii jurnalului francez amintit mai sus în numărul din ianuarie 1742, unde aflăm că: „Nu există tip de articol în această carte care să privească mai direct Binele Public ca acesta şi care să fie mai căutat de majoritatea cititorilor”. Din această preocupare a epocii se nasc în Principatele Române primele coduri de legi moderne. Primul cod civil din spaţiul extracarpatic a fost Pravilniceasca Condică promulgată în 1780 de domnitorul Alexandru Ipsilanti. Actul se înscrie într-un proiect mai amplu al proaspăt numitului domn de reorganizare a Ţării Româneşti, grav afectată de Războiul ruso-turc din 1768-1774. Din punct de vedere al conţinutului juridic, codul nu a fost unul foarte novator. Baza o constituie dreptul bizantin (Bazilicalele lui Leon al VIlea) precum şi principii de drept cutumiar acceptate de practica juridică locală. La acestea se adaugă câteva principii ale dreptului roman occidental. Promulgarea pravilei a fost însă însoţită de o reformare a sistemului judiciar-administrativ. Pentru prima dată Ipsilanti separă litigiile civile de cele penale, înfiinţând un departament special pentru judecarea cazurilor de omor.

 Tot de influenţă occidentală este şi separarea atribuţiilor administrative de cele judecătoreşti la nivelul isprăvniciilor de judeţ, reorganizate sub această formă de Constantin Mavrocordat. Lui Ipsilanti i se datorează şi iniţiativa legislativă privind remunerarea funcţionarilor de stat, măsură absolut necesară pentru crearea unei administraţii de tip modern. Devastatorul război ruso- turc dintre 1806 şi 1812, pe timpul căruia armatele ţariste au ocupat Principatele, se află la originea ultimelor două mari iniţiative legislative legate de numele domnilor fanarioţi. Obligaţi să reorganizeze administraţia, domnii numiţi de Poartă în urma Tratatului de la Bucureşti din 28 mai 1812, Ioan Gheorghe Caragea în Ţara Românească (1812- 1818) şi Scarlat Callimachi în Moldova (1812-1819), au patronat fiecare elaborarea câte unui cod civil pentru provincia pe care o administrau. Deşi codurile au apărut la un an distanţă, Codul Callimachi fiind promulgat în 1817, urmat de Legiuirea Caragea în 1818, cele două texte urmează tradiţii juridice diferite.


La redactarea Codului Callimachi a participat un grup de jurişti interesant prin compoziţia sa. Alături de Christian Flechtenmacher, supus al Imperiului Habsburgic, şi de Anania Cuzanos, de origini greceşti, regăsim pentru prima dată şi români ca Andronache Donici şi Damaschin Bojincă printre juriştii cooptaţi de domn. Cu toate acestea, influenţa puternică a codului civil austriac publicat cu câţiva ani mai devreme, în 1811, asupra textului juridic românesc îl indică fără urmă de dubiu ca autor principal pe Christian Flechtenmacher. Iar această opţiune pentru modelul occidental, evidentă prin prezenţa juristului austriac, marchează începutul orientării spre repere occidentale în reorganizarea internă a spaţiului românesc extracarpatic. Începutul e însă unul inconsecvent şi timid, căci, în treacăt fie spus, modelul e adoptat doar parţial: legislaţia încorporează în continuare o serie de texte anterioare, din Dreptul bizantin sau tradiţia locală. Redactat în limba greacă, textul e tradus în română abia în 1833 şi rămâne în uz până la unirea Principatelor şi introducerea Codului Civil de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza în 1865. Codul Caragea urmează mai îndeaproape tradiţia juridică locală a Ţării Româneşti. Modelul e dreptul bizantin, dar el conţine şi prevederi sintetizate din practica curentă. Apărut la aproximativ 40 de ani de la Pravilniceasca Condică, textul reprezintă mai degrabă o continuitate decât un efort de reformare a principiilor după care fusese alcătuită condica lui Ipsilanti.

Poate că mai mult decât necesitatea reală de legi noi, ceea ce a stat la baza redactării Codului este valoarea simbolică inerentă unui act normativ de asemenea amploare. Iar prinţul pare destul de sensibil la prestigiul adus de statutul de legiuitor, căci oferă un exemplar prestigioasei Universităţii Oxford. Istoria celor două coduri civile este legată şi de cea a tipăriturilor răspândite în timpul Revoluţiei de la 1848. Dacă tiparul a fost adoptat relativ timpuriu în spaţiul românesc, prima tipăritură datând de la începutul secolului al XVI-lea (un Liturghier slavon apărut în 1508 la Târgovişte), acesta a fost însă folosit cu inconsecvenţă de-a lungul secolelor. O altă specificitate a sa, perpetuată în spaţiul românesc până în epoca modernă, a fost controlul domnesc, căci imensul potenţial subversiv al textului tipărit a fost de la început intuit de puterea centrală. Acest caracter local se observă şi în cazul celor două tiparniţe unde au apărut codurile. Acestea se numără printre primele iniţiative private în domeniul publicisticii de la noi. Spre exemplu, cea de la Bucureşti, înfiinţată de Constantin Caracaş, Radu Clinceanu şi Dumitrache Topliceanu şi-a primit autorizaţia de funcţionare de la domnitorul Caragea cu obligaţia de a tipări doar cărţi „de învăţătura copiilor, spre deschiderea minţii şi a învăţăturii” sau „filologhica, adică scrieri de celea ce privesc asupra iubirei de învăţătură“. În plus, la scurtă vreme de la primirea avizului de funcţionare, editura publică Codul Caragea în greacă (1817) şi apoi în ediţia românească (1818).


Un fel de ironie a sorţii va face ca tocmai aceste tiparniţe să fie singurele active în momentul declanşării Revoluţiei de la 1848. Astfel, celebrele proclamaţii vor apărea cu concursul involuntar al celor doi domni fanarioţi. Pe de altă parte, trebuie să insistăm asupra unui aspect: impactul acestor iniţiative legislative, care au fost după cum s-a văzut, destul de moderate în conţinut, a fost oricum destul de redus. De altfel, o societate majoritar analfabetă, fără tradiţii în aplicarea dreptului scris, cum era cea românească de-a lungul secolului al XVIII-lea şi până târziu în secolul al XIX-lea, era din plecare prea puţin receptivă la astfel de măsuri. Poate că nu e exagerat să amintim în acest context că toate textele juridice din perioada fanariotă au fost redactate iniţial în limba greacă, fiind apoi traduse în română.


Desigur, se poate argumenta că limba română nu era încă suficient de precisă pentru a transmite singură, fără sprijinul unei limbi de cultură, texte cu un asemenea conţinut tehnic. Sau că promotorii, şi în unele cazuri chiar autorii acestor proiecte, domnii fanarioţi, preferau din diferite motive (comoditate, educaţie, sentimente naţionaliste etc.) greaca. Totuşi am putea găsi în opţiunea principilor şi un indiciu al faptului că aceste acte, promovate la Curţile din Occident pe diverse căi, erau din plecare gândite şi ca texte propagandistice menite să celebreze spiritul luminat al autorilor sau iniţiatorilor lor. Astfel, fiind redactate în limba greacă, o limbă cunoscută în mediile savante, actele cancelariilor domneşti de la Iaşi şi Bucureşti deveneau imediat accesibile comunităţii europene putând fi traduse rapid în limbi moderne de circulaţie. În concluzie, putem afirma că domnii fanarioţi care au introdus reforme în Principate au încercat pe de o parte să răspundă în mod eficient necesităţilor reale de modernizare a societăţii recurgând la formula europeană. Eforturile lor erau însă din plecare zădărnicite de numeroasele războaie care întrerupeau funcţionarea firească a statului. Poate şi mai greu a cântărit în acest caz capacitatea puterii suzerane de a se adapta ea însăşi instituţional la schimbare. Căci sub conducerea arbitrară a Porţii Otomane în care statul de drept nu s-a putut niciodată instaura, măsurile luate la Bucureşti sau Iaşi nu puteau fi urmărite cu coerenţă. Pe de altă parte, domnii au încercat prin aceste decizii să îşi promoveze imaginea în Occident. Iar domeniul legislativ le oferea, la acea vreme, una dintre cele mai populare căi de afirmare.

Bibliografie:
***Istoria românilor, vol. 6, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002
Anne-Marie Cassoly, „Autour de l’insertion dans le Mercure de France de la Constitution de Constantin Mavrocordato”, în Revue des Études sud-est européenes, XIX/4 (1981), pp. 751-762.
Nestor Camariano, „Nouvelles informations sur la création et l’activité de la typographie grecque de Jassy (1812-1821)”, în Balkan studies 7/1 (1966), pp. 61-76.
Andrei Rădulescu, „Izvoarele Codului Calimah”, în Academia Română. Memoriile secţiunii istorice, seria a III-a, 8 (1927-28), pp. 63-95
Mihai Ţipău, „Ethnic names and national identity in the Greek-Romanian historiography of the Phanariote era”, în Relations Gréco-Roumaines.
Interculturalité et identité nationale, P. M. Kitromilidès şi Anna Tabaki coord., Athens, 2004, pp. 167-177


""