Doar sclavii munceau în lumea anticã?

Autor 7054 vizualizări


Foarte multã vreme a funcţionat în imaginarului omului contemporan ideea cã grecii şi romanii se ocupau exclusiv de nobila ”meserie” de cetãţean, lãsând greul unei mase aservite care lucra în mine, pe câmp sau în ateliere. Realitãţile sunt însã ceva mai complexe.

Pentru greci şi romani, vocaţia unui sclav era munca. Evocând o epocã mai îndepãrtatã în care grecii nu dispuneau încã de forţã de muncã servila, un comedian din secolul al V-lea a.Hr. scria:”In acea vreme femeia trebuia sã preia toatã corvoada gospodãriei”. În tratatul economic al lui Xenophon despre proprietãţile funciare (380 a.Hr.), Xenophon ne spune cã rolul sclavilor era acela de a ”transporta, îngriji şi pãzi bunurile stãpânului”, precum şi acela de a ”planta, lucra ogoarele, semãna şi culege recolta”.Cu alte cuvinte întreaga muncã agricolã era pe seama lor. În secolul I a.Hr. romanul Varro, în opera sa despre agriculturã şi creşterea animalelor, clasificã echipamentul dintr-o villa în trei categorii:instrumentarul mut (uneltele), semi-vorbitor (animalele) şi cuvântãtor (sclavii). Deci cei din urmã erau percepuţi ca instrumentar indispensabil în munca agricolã.

Aceastã idee dupã care munca era exclusiv destinatã sclavilor a prins rãdãcini atât de adânci încât s-a extins în epoca modernã. Oamenii liberi se preocupau de treburile cetãţeneşti, în vreme ce sclavilor le revenea munca durã. Şi totuşi în lumea romanã, extrapolând şi în cea greacã, cea mai mare parte din munci erau efectuate de oamenii liberi. Se considerã cel mai des cã trei sferturi din populaţia romanã (evaluatã la aproximativ 60 de milioane între secolele II şi I a.Hr.) lucra în agriculturã. Termenul de rural nu corespundea neapãrat celui de ţãran sau pãstor, un anumit numãr de familii care subzistau din agriculturã sau din creşterea animalelor locuiau în aglomerãri urbane. Pentru ca sclavii sã poatã îndeplini mai mult de jumãtate din sarcinile de muncã solicitate de cãtre societate, trebuia ca mai bine de 40% din populaţie sã fie compusã din sclavi. Se pare însã cã este imposibil ca numãrul lor sã fi fost atât de ridicat. Istoricii ne propun douã estimãri ale numãrului de sclavi între domnia lui Augustus şi secolul al II-lea. Unii avanseazã un procent de 30% în peninsula italicã, dar 15-20% în ansamblul imperiului, alţii mai coboarã cifrele la 10%. Oricare ar fi estimãrile, sclavii nu puteau acoperi prin munca lor toate sectoarele economice, nici mãcar agricultura. Îşi împãrţeau sarcinile cu oamenii liberi.

În villa

Termenul, care desemneazã un domeniu rural, se foloseşte şi cu referire la un mod specific de exploatare agricolã. Modelul se pare cã a cunoscut o largã rãspândire in Italia centralã şi meridionala, mai ales în Etruria, Latium şi Campania, în secolele II-I a.Hr. autorii care s-au ocupat cu tratate despre exploatãrile agricole, Cato, Varro sau Collumela povestesc despre funcţiile lor şi oferã sfaturi administrative proprietarilor. În villa se practicau diverse culturi pentru cã ţãranii, liberi ori nu, trãiau pe baza acestor producţii. Dar când domeniul nu se afla foarte departe, se limita la culturile de viţã-de-vie şi mãslin, produse comerciale fundamentale. Villa nu era neapãrat foarte întinsã:12, 20, 50 de hectare, dar rareori de dimensiuni gigantice. Cato, în tratatul sãu ”De agricultura”, descrie o villa în regiunea Casinum şi Venafrum, care cuprindea 25 de hectare de vie şi 60 de mãslin.

În toate tratatele agronomilor mâna de lucru principala este cea servilã. De aceea unii istorici le-au clasificat drept sclavagiste. Comunitatea de sclavi era subordonatã unui vilicus, la rândul sãu aservit. Personajul de ”elitã” are un rol însemnat dacã ne gândim cã lui i-a consacrat Columella o carte întreagã, iar o alta soţiei sale, vilica. El scrie cã intr-un fel acesta avea statut de patron şi îl comparã cu un ofiţer de trupe. Dar vilicus nu fãcea decât sã execute ordinele. Trebuia de asemenea sã supravegheze desfãşurarea muncilor, sã cumpere materialele necesare exploatrii, îmbrãcãmintea sclavilor şi hrana care nu se producea pe domeniu. Era şi pãstrãtorul ordinii din comunitatea de sclavi. Tot în ”De agricultura” Cato precizeazã întrebuinţarea a 29 de sclavi:13 pentru mãslini şi 16 pentru vie. 5 sclavi fãrã pregãtire trebuiau sã se ocupe de recoltarea mãslinelor, 10 de cea a strugurilor. Ceilalţi se ocupau de vitele care asigurau transportul şi acţionau pietrele de moarã. Existau şi porcari sau oieri, dar se practica parţial o creştere adecvatã a animalelor.

Originalitatea sistemului consta în munca colectivã. Dacã erau numeroşi, sclavii se grupau în echipe (uneori numite decurii), aflate în subordinea unor şefi de echipã (monitores). Am putea vorbi de un aşa-zis sclavaj în echipã. Avem aşadar în villa nucleul organizãrii specifice a muncii. Conform tratatului lui Cato, nu exista decât o singurã femei printre sclavi:vilica. Un secol mai târziu Varro sfãtuia ca patronii sã le acorde beneficiul companiei celor mai harnici sclavi. Populaţia sclavilor nu putea de altfel creşte atât de mult doar pe baza prãzilor de rãzboi, ci şi pe baza întemeierii de familii. Dintre sclavii lui Cato, doar vilicus putea spera la eliberare. În epoca republicanã de fapt şansele de a fi eliberat erau minime. Condiţiile materiale variau, cei din mine şi de pe domeniile villa fiind cei mai defavorizaţi. Nu tot peisajul rural era populat cu sclavi însã. Era necesarã şi o mânã de lucru sezonierã pentru recolte, iar utilizarea perpetuã a sclavilor nu era rentabilã. În acest caz patronii aplicã sistemul salarial, care convine micilor proprietari sau fermierilor sau metecilor.

Chiar în Italia centralã şi meridionalã mâna de lucru agricolã nu era bazatã exclusiv pe sclavaj, iar modelul villei sclavagiste nu se difuzase pe tot cuprinsul imperiului roman, în ciuda importantei sale sociale şi economice. În Gallia Belgica, Britannia sau Egipt rolul sãu era vãdit mai redus decât în Italia. Mai ales în Egipt, dupã cum ne aratã dosarele papirologice ale lui Heroninos care trateazã moşia imensã a unui nobil pe nume Appianus, sclavii nu aveau un aport deosebit. Cel mai probabil o singurã categorie de ţãrani era compusã din sclavi:paidaria, lucrãtorii în administraţie. Numãrul total de sclavi din Egiptul roman se ridica undeva pe la 10%.

Artizani şi olari

În artizanat şi manufacturã, gradul de sofisticare depindea de specialitate şi de regiune. Documentaţia care se referã la ele variazã şi ea la fel de mult. Multe producţii poartã marca fabricantului, inscripţii sau gravuri (ştampile). Ceramica romanã se divide în mai multe categorii:ceramica finã folositã ca veselã, ceramica comunã fãrã cãptuşealã argiloasã, folositã la depozitare, ceramica de lux. Graţie mãrcilor de pe ea se poate recunoaşte identitatea olarilor şi locului de producţie. Cea mai veche ceramicã sigilatã, cea italicã, era fabricatã între secolele I a.Hr. şi I p.Hr. astfel de vase sunt frecvente în castrele romane de pe malul Rinului. O parte din cei ale cãror nume figureazã pe vase erau artizani independenţi. Alţi erau salariaţi liberi. Alţii erau proprietari de cuptoare. Oricum, din aproape 2600 de şefi de echipã cunoscuţi, în jur de 500 erau sclavi. Uneori mai mulţi sclavi ai aceluiaşi proprietar puteau lucra ca olari. Şefii de echipã puteau avea ca lucrãtori ori sclavi ori oameni liberi, dar foarte rar lucra un om liber pentru un sclav. Sclavia juca desigur un rol important şi în olãrit, dar în ceea ce priveşte ceramica roşie sigilatã din Gallia de Sud, a cãrei producţie a debutat prin 20 p.Hr., puţini sclavi o prelucrau, mai ales ca sefi de echipã. Sã remarcãm cã aceastã prezenţã a sclavilor în producţia de ceramicã nu a dat naştere în acest domeniu la o organizare originalã a muncii.

Mulţi istorici considerã cã numãrul de sclavi a scãzut cosiderabil în secolele III-IV, lucru confirmat îndeosebi pentru Italia. În alte regiuni însã, de pildã Chios, Lesbos sau Thera, gãsim inscripţii care atestã un numãr important al acestora. Nu mai existau la aceastã datã villae sclavagiste propriu-zise, dar tradiţia greco-romanã a unei ţãrãnimi servile s-a pãstrat, cel puţin în unele pãrţi ale imperiului. Sclavajul nu poate fi gândit acum independent de posibilitatea eliberãrii. În domeniul comercial, manufacturier sau financiar, spre deosebire de cel agricol, se înregistreazã un numãr mare de sclavi eliberaţi. În majoritatea cazurilor, odatã eliberaţi, aceştia continuau sã lucreze în acelaşi domeniu, dupã cum aratã inscripţiile funerare, mai ales cele de la Roma.

Se observã cã pânã la urmã populaţia sclavilor este o minoritate, ceea ce nu o împiedicã sã exercite o influenţã considerabilã asupra instituţiilor şi societãţii romane. Dar ei nu pot acoperi integral toate domeniile de activitate, munca oamenilor liberi având un rol la fel de indispensabil, mai ales dacã ţinem cont de superioritatea lor demograficã. Existã o conlucrare, o varietate de activitãţi destinatã unei varietãţi de oameni. Numãrul şi importanţa economicã a sclavilor variazã în funcţie de sector, epocã şi regiune, dar mereu vom gãsi o împãrţire a activitãţilor cu non-sclavii, ce-i drept mai puţin în muncile de la nivelul mai de jos. În ciuda amalgamului social care cuprinde şi contradicţii, caracteristicile muncii la greco-romani formeazã un sistem coerent care rezistã totuşi şase secole.

mai multe pe:histoire.presse.fr

""