Autor 31470 vizualizări


Situația a devenit dramatică în momentul în care, în situații concrete de luptă, comandanții români erau obligați să decidă între sacrificarea propriilor trupe și adoptarea unor inițiative în dezacord cu ordinele primite de la comandamentul german. Indicația mareșalului Antonescu, ca „orice se va hotărî să se hotărască de comun acord cu comandamentul german”, se lovea de situația concretă din teren. La 21 noiembrie, Ilie Șteflea, șeful Marelui Cartier General Român, îl informa pe locotenent-colonelul Nicolae Dragomir, șef de stat-major al Armatei 4 (viitor general, implicat în cazul Avramescu în martie 1945), atunci când a fost întrebat dacă se execută cu orice preț și întocmai ordinele germane: „Marele Stat Major nu comandă. Armata 4 a fost subordonată Armatei 4 blindate [germane], de ordinele căreia ascultă. În situații critice, nu poate lua hotărâri decât cine cunoaște bine situația. Deci puteți face acte de inițiativă, luându-vă toată răspunderea. Așa am face și noi și așa trebuie să facă orice comandant cu răspundere”. 

Un moment de mare încordare creat între cele două comandamente s-a creat în legătură cu soarta „Grupului Lascăr”, căzut în încercuire în urma acțiunilor ofensive executate de trupele sovietice. Cu această ocazie a ieșit în evidență cât de diferite erau viziunile celor două părți. Pe de o parte, germanii cereau să se mențină, cu orice preț, „umerii” breșei făcute de sovietici (generalul Șteflea susținea că grupul Lascăr era considerat de germani „trambulina” care le-ar fi permis să „sară” în Stalingrad). Pe de altă parte, comandamentul român dorea să salveze de la nimicire sigură aproape jumătate din Armata 3. Istoricul german Manfred Kehrig arăta că „atât în partea germană, cât și în partea română, era cât se poate de clar pericolul pe care îl reprezintă pentru alianță evoluția evenimentelor de după 19 noiembrie, dar uneori – așa cum a fost cazul grupului de armate «B» – problema a fost tratată cu o îngâmfare tradițională”. 

Acuzele au îmbrăcat și forme mai grave. Grupul de armate „B” i-a comunicat generalului Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3, că are „bănuieli justificate că unele părți din Divizia 14 Infanterie română au părăsit, la primul atac inamic, prea timpuriu pozițiile lor, fără a rezista, după cum s-a ordonat, până la urmă. În consecință, se va deschide contra comandamentului diviziei acțiunea la Curtea Marțială”. Afirmații asemănătoare au fost transmise de Misiunea Militară Germană printr-un memoriu operativ intitulat „Măsuri contra mișcărilor retrograde” atât generalului Ilie Șteflea, șeful Marelui Cartier General român, cât și Înaltului comandament german și lui Hitler însuși. 

În mod firesc, aceste acuze dure au avut un impact major asupra relațiilor germano-române, astfel că „o lungă perioadă de timp, tratarea camarazilor români cu calificative jignitoare de către ofițerii și soldații germani a devenit o problemă la ordinea zilei. Aceștia îi făceau vinovați pentru toate nereușitele de pe celelalte fronturi, îi făceau lași, le luau armele, adăposturile și aliniamentele, atacându-i chiar cu armele, în așa fel încât unele dintre aceste acțiuni au fost soldate chiar cu morți”. 

La 23 noiembrie, generalul Șteflea a luat atitudine împotriva reproșurilor, arătând șefului Misiunii Militare Germane că vina pentru prăbușirea frontului român o poartă în primul rând comandamentul german, pentru lipsa de prevedere de care a dat dovadă și pentru neasigurarea mijloacelor antitanc și a rezervelor corespunzătoare trupelor române. 


În aceeași zi, Șteflea a ordonat Armatei 3 să cerceteze incriminările aduse și „să ia măsuri în contra eventualilor vinovați”, iar rezultatul să fie comunicat atât Marelui Cartier General român, cât și Grupului de armate „B”. Concluziile anchetei, înaintate generalului von Weichs (comandantul grupului de armate) la 26 noiembrie, relevau faptul că „răzleții și fugarii” semnalați de acesta aparțineau în special formațiunilor de servicii care trebuiau să-și schimbe rapid zonele de dislocare în urma ruperii frontului de către trupele sovietice. În raportul înaintat, generalul Petre Dumitrescu sublinia atitudinea „fermă” a trupelor române care luptaseră în capul de pod de la Bogovskaia (Divizia 9 Infanterie) sau în sectorul Diviziei 14 Infanterie. În finalul raportului, generalul Dumitrescu îl asigura pe von Weichs că „toți soldații și ofițerii români prețuiesc mai presus de orice simțul onoarei” și îl încredința că „în cazuri care nu pot fi decât foarte rare și care sunt de regretat în orice armată se va proceda cu cea mai mare severitate”. 

Informându-l, la 27 noiembrie, pe mareșalul Antonescu despre acuzațiile germanilor, generalul Șteflea aprecia că până în acel moment „afirmațiile jignitoare” făcute de von Weichs se dovediseră „total neîntemeiate”. În aprecierea sa, concluzia comandantului Grupului de armate „B” nu se datora decât unor „informațiuni necontrolate”, considerându-se drept trupe luptătoare formațiunile de servicii care primiseră ordin să se replieze, sau, „ceea ce ar fi și mai trist”, dorinței „de a se arunca vina asupra trupelor române spre a acoperi măsurile cu totul incomplete luate de comandamentul Grupului de armate «B» pentru respingerea atacului sovietic, care era de atâta timp așteptat”. 

Corecte pe fond, concluziile părții române sunt, fără îndoială, destul de subiective. În realitate, nu doar trupele de servicii s-au retras precipitat, rupând lupta, așa cum o dovedesc numeroase mărturii, atât germane cât și românești. Hans Ulrich Ruddel, care va deveni cel mai decorat militar al celui de-al Treilea Reich, își amintea în memoriile sale că a văzut, în urma unei misiuni de recunoaștere, liniile românești complet abandonate, inclusiv cu muniția aranjată lângă tunuri.  

În Ordinul de Zi nr. 33, mareșalul Antonescu preciza: „Lupta este pe viață și pe moarte. Ori învingem și asigurăm propășirea și libertatea copiilor noștri, ori neamul românesc se va topi în mocirla pe care anarhia rusească a provocat-o de sus până jos și pe care sunteți cei mai în măsură să o apreciați. Vă cer deci, ca părinte și șef, să luptați pe viață și pe moarte ca să învingem”. 

În cercurile militare germane, însă, raportul Misiunii Militare Germane produsese deja o impresie defavorabilă față de Armata Română, colonelul Ion Gheorghe, atașatul militar la Berlin, raportând la 27 noiembrie că aceasta a constituit pentru germani „o mare deziluzie”, trupele române fiind considerate până atunci superioare altor trupe aliate. Trebuie precizat că, intuind pericolul agravării relațiilor cu principalul aliat de pe Frontul de Est, comandamentul german a încercat să nu amplifice neînțelegerile. Generalul Arthur Hauffe, șeful Misiunii Militare Germane din România, s-a străduit „să limiteze și chiar să anuleze tensiunile” apărute după 19 noiembrie 1942, apreciind că „este regretabil că acum, în urma acestor evenimente cutremurătoare, se continuă disputa privind vinovăția și nevinovăția”. Istoricul Manfred Kehrig aprecia că „aceste măsuri [...] au avut însă un efect foarte mic asupra relațiilor româno-germane”. 

Foto sus: discuţie între generalul german Erich von Manstein (stânga) şi generalul român Petre Dumitrescu (dreapta), sub privirile generalului Gheorghe Avramescu (centru)

Acest text este un fragment din dosarul ediției de februarie a revistei Historia, dedicat soldaților români care au luptat la Stalingrad, dar și relației complicate a românilor cu nemții. În acest dosar puteți citi:

ÎN PREMIERĂ: tabelul cu numele soldaților români care au murit la Cotul Donului și au fost înmormântați în cimitirul din Gromki
•Mărturii inedite ale celor care au supraviețuit celei mai sângeroase bătălii din istorie: „Văd și acum o groapă imensă în care au fost aruncați soldații noștri morți cu sutele”
•Care au fost obiectivele germanilor pentru 1942
•Care au fost responsabilitățile date de nemți Armatei Române
•Divergențele româno-germane. Nemții dau vina pe români pentru pierderea bătăliei
•Schimb de replici între mareșalul Antonescu și comandantul von Manstein: „soldatul român nu poate fi umilit de un străin, cu atât mai puțin de un camarad de arme, chiar când greșește”
•Evoluția relațiilor româno-germane după Stalingrad
•O privire asupra memorialisticii despre Stalingrad: „Armata maghiară și-a pierdut onoarea”, „Nu suntem ciumați, suntem soldați italieni”, „Care a fost scopul superior pentru care mareșalul ne-a sacrificat ca pe niște pioni pe tabla de șah?”

Numărul 229 al revistei Historia este disponibil la toate punctele de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 15 februarie – 14 martie 2021, dar și în format digital pe paydemic.com

 Cumpără Acum



 Cumpără Acum