Autor 50639 vizualizări


Distrugătoarele Regina Maria, Regele Ferdinand, Mărăşti şi Mărăşeşti, supranumite aşii Marinei Regale, au scris fiecare o pagină importantă din trecutul marinei. Cele patru nave au salvat Constanţa de la distrugere şi au schimbat soarta războiului.

România a avut patru distrugătoare eficiente în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi toate au ajuns între timp la fier vechi. Navele Regina Maria, Regele Ferdinand, Mărăşti şi Mărăşeşti, care acum sunt istorie, erau echipate cu tehnică de luptă modernă la acea vreme. Este vorba despre echipamente pe care în prezent nu le au cele trei fregate aflate în dotarea Marinei Militare.

Primele noastre distrugătoare dispuneau de lansatoare de rachete, tunuri, baraj antimină, paravan împotriva minelor, centrală de tragere. Spre deosebire de acestea, fregatele care se află în dotarea Marinei Române în prezent dispun doar de un tun super rapid, o instalaţie de lansare torpile şi un sistem de comandă asistat de calculator, conform datelor oficiale. Valoarea contractului a fost de 116 milioane de lire sterline.

Viteza navelor construite în anii 1920-1930 era de 36 de noduri, a celor prezente de 30 de noduri. În fiecare an, reprezentanţii Ministerului Apărării Naţionale care vin la Constanţa cu ocazia Zilei Marinei spun că cele două fregate vor fi modernizate, iar submarinul Delfinul va fi, din nou, operaţional, fără ca declaraţiile să fie urmate de ceva concret.

Distrugătorul Regele Ferdinand 

Istoria navelor de luptă

Distrugătoarele cu care România a participat în cel de-Al Doilea Război Mondial purtau ca semn de recunoaştere un dreptunghi alb cu crucea Sfântului Andrei, de culoare roşie, iar în borduri aveau inscripţionate asul de cupă-Regele Ferdinand, asul de pică-Regina Maria, asul de treflă-Mărăşeşti şi asul de caro-Mărăşti.

Distrugătorul Regina Maria a fost comandat de Consiliul de Miniştri din România în anul 1926 şantierului italian CTT&Pattison, iar lansarea la apă a avut loc trei ani mai târziu, la Napoli. În 1931, la botezul lui au participat regele Carol al II-lea, Nicolae Iorga, care era preşedintele Consiliului de Miniştri, şi alte oficialităţi. Un an mai târziu, la bordul navei a urcat însăşi Regina Maria, care a făcut un voiaj până la Balcic.

Nava a purtat inima Reginei

Tot cu distrugătorul, inima Reginei a fost transportată de la Constanţa la Balcic, după moartea ei, în 1938. În vreme de pace, distrugătorul, comandat de căpitanul Horia Măcellariu şi comandorul August Roman, a participat la funeraliile preşedintelui Turciei, Kemal Attaturk.

La intrarea României în Al Doilea Război Mondial, distrugătoarele au fost trimise în linia întâi. Contraamiralul în rezervă Petre Zamfir (91 de ani) se afla atunci pe puntea distrugătorului „Regina Maria“.

„În aprilie 1941 începuse războiul şi s-au sistat cursurile la şcoala de marină. Pe mine şi pe alţi colegi de-ai mei ne-au trimis pe Regina Maria, care era în port la Galaţi, în reparaţii“, îşi începe povestea Zamfir Petre. Lucrările nu erau terminate, dar cine se mai gândea atunci la finisaje. „Am plecat cu ea nevopsită la Constanţa şi aici am urcat-o pe un doc plutitor şi i-am montat şinele pentru mine“, spune el.

România îşi construia linia de apărare a ţărmului şi montase baraj de mine de la Tuzla la Sulina, pe toată lungimea litoralului. Pentru că submarinele singure nu puteau semnala la timp prezenţa navelor inamice, întrucât trebuiau să intre în imersiune, s-a decis ca barajul să fie monitorizat non-stop de cele patru distrugătoare:Regina Maria, Regele Ferdinand, Mărăşti şi Mărăşeşti. „Două erau la Tuzla şi două la Sulina şi patrulau, urmând să se întâlnească la Constanţa“, explică Zamfir Petre.

Ziua în care a fost salvată Constanţa

Ziua de 25 iunie se anunţa o zi ca oricare alta, însă va rămâne întotdeauna în istoria României ca data la care a fost salvată Constanţa. „În data de 25 iunie, noi eram ancoraţi cu o singură ancoră, adică maşinile erau oricând gata de plecare. Eu noaptea eram de serviciu la cartul 0-4, i se zice «cartul câinelui», este cel mai greu. Pe la ora 2.00, am ieşit pe punte cu binoclul şi am văzut la orizont două luminiţe, două mogâldeţe. Îi spun căpitanului:«Domnu’ căpitan, ia uitaţi-vă acolo!». El spune:«Ce naiba? Ce o fi căutând Ferdinand acolo?». Era ceva curios şi a chemat comandantul pe comandă. Imediat s-a dat alarma“, povesteşte Zamfir Petre.

Atunci, ruşii au început să atace. „Veneau cu o formaţie de debarcare la Midia. Au băgat în faţă pe distrugătoarele Moskva şi Harko, care aveau cele mai bune mijloace de tragere, transmisiuni şi recepţie, iar în spatele lor erau Crucişătorul Voroşilo şi câteva nave de desant, care trebuiau să debarce armata rusă la Midia. La un moment dat, navele au început să tragă spre litoralul românesc, cam de la o distanţă de 14 mile marine. Am dat şi noi imediat alarma şi, de pe nave şi din spaţiul aerian, s-a pornit atacul. Am atacat noi şi apoi şi bateria de la Agigea“, relatează Zamfir Petre.

Apoi, s-a auzit o explozie puternică. Era distrugătorul „Moskva“, care s-a dus la fund. Apoi a fost avariat şi „Harkov“. Nu a trecut mult şi flota rusă a fugit. Epava distrugătorului „Moskva“ se află şi acum pe fundul Mării Negre, iar ruşii nu au admis niciodată faptul că mândria flotei lor a fost distrusă de proiectil, ci au avansat ideea că nava a intrat în barajul de mine şi, când a vrut să plece, a explodat.

Un lucru este sigur:dacă nu ar fi fost marinarii de pe „Regina Maria“ să dea alarma, litoralul ar fi fost ras de pe faţa pământului, iar ruşii ar fi pus stăpânire pe această regiune. „Cert este că a fost prima şi ultima încercare a ruşilor de a ataca România cu nave de suprafaţă“, spune Zamfir Petre.

Viteză mai mare

Contraamiralul în rezervă spune că alta ar fi fost soarta României dacă nu am fi avut aceste distrugătoare. El adaugă că Regina Maria era o adevărată navă de luptă. Dispunea de cinci tunuri de 120 mm, un tun de artilerie de 76 mm, patru tunuri antiaeriene cu câte patru ţevi fiecare, şase tuburi de lanstorpile, aruncătoare de grenade, un paravan de apărare împotriva minelor, care tăia sau făcea să explodeze minele pe care le întâlnea în cale, şi, ceea ce este mai important, o centrală de tragere, care comanda automat focul. Tunurile erau dirijate de Teodor Mîrşu, bunicul lui Alexandru Mîrşu, şeful Statului Major al Forţelor Navale.

Distrugătorul Mărăşeşti FOTO Colecţie Vasile Mihalache

Mai mult decât atât, spune Zamfir Petre, distrugătoarele Regina Maria şi Regele Ferdinand aveau o viteză de 36 de noduri, iar cele pe care le avem în dotarea Armatei Române au doar 30 de noduri. „Noi făceam drumul de la Constanţa la Sulina într-o oră şi jumătate. Era o adevărată plăcere“, spune el.

Isprăvile distrugătorului Ferdinand

„Fratele“ Reginei Maria a fost distrugătorul Regele Ferdinand, care a fost construit în acelaşi şantier din Napoli ca şi regina Maria. El a fost lansat la apă la 1 decembrie 1928, la Napoli. Pe 30 noiembrie 1941, împreună cu Regina Maria a scufundat un submarin în zona Şabla, iar la 17 decembrie 1941 a repetat isprava cu un submarin inamic în zona Burgas. În perioada aprilie – mai 1944 a participat la cea mai mare operaţiune navală din Marea Neagră-Operaţiunea 60.000, care a constat în evacuarea trupelor române din Crimeea.

Mărăşti şi Mărăşeşti, aduse din Italia

Mărăşeşti şi Mărăşti au sosit în Portul Constanţa în anul 1920, în urma tratativelor purtate între guvernele României şi Italiei. Cele două nave fuseseră comandate înainte de război, însă contractul nu a putut fi onorat. După o prealabilă înţelegere, partea italiană a dat României cele două nave pe care le folosise în timpul conflagraţiei împotriva flotei austro-ungare, cu denumirea de Nibbio şi Sparviero.

La 1 iulie 1920 aceste două nave au sosit la Constanţa şi au primit numele Mărăşeşti (Nibbio) şi Mărăşti (Sparviero), cunoscute după această dată ca nave tip distrugător din clasa Aquila. Cele două distrugătoare erau înzestrate de trei tunuri de 152 mm, patru  tunuri 76 mm Armstrong, două mitraliere de 13, 2 mm şi două grupuri lanstorpile binate de 450 mm.

În 1926, tunurile de 152 mm au fost înlocuite cu tunuri de 120 mm în turele binate. În anul următor, au fost instalate pe distrugătoare aparate de tir centralizate, iar în anul 1935 aceste nave au fost dotate cu tunuri navale şi antiaeriene şi cu mitraliere de 13, 2 mm. După efectuarea în 1939, în şantierul naval Galaţi, a unor reparaţii generale, distrugătoarele au fost dotate şi cu tunuri antiaeriene de fabricaţie germană cu calibrul de 37 mm.

Sfârşitul distrugătoarelor

Distrugătoarele Regina Maria, Regele Ferdinand, Mărăşti şi Mărăşeşti, împreună cu alte nave ale Marinei Militare, dar şi pasagerele Basarabia şi Bucovina, au plecat din Portul Constanţa în 1944, având la bord echipaj sovietic.

Ulterior, navele au fost date înapoi României, dar la scurt timp ruşii i-au obligat pe români să le taie la fier vechi, ceea ce s-a şi întâmplat în 1961. Pasagerul Basarabia a fost oprit de ruşi şi rebotezat Ukraina. Transilvania a sfârşit la Galaţi, scufundându-se în port.

Ce fregate are acum România

România este în prezent în posesia a trei fregate, care seamănă cu cele de dinaintea lor doar în ceea ce priveşte numele:Mărăşeşti (construit la Mangalia), Regele Ferdinand şi Regina Maria. Numele de botez ale ultimelor două au fost Coventry şi London, însă România le-a rebotezat Regele Ferdinand şi Regina Maria, după ilustrele înaintaşe. Regele Ferdinand a intrat în dotarea Marinei Române în septembrie 2004. La ceremonialul desfăşurat la Portsmouth, în Marea Britanie, a participat preşedintele Ion Iliescu. Când Regina Maria a sosit în România, în 2005, i-a urat bun venit preşedintele Traian Băsescu, fost comandant de navă, din Portul Constanţa.

A făcut războiul pe distrugătorul Mărăşeşti

Maistrul militar Gheorghe Romete, de 91 de ani, a participat la război de pe distrugătorul Mărăşeşti, fiind ultimul supravieţuitor. Născut în Vaslui, a ajuns la şcoala de maiştri de marină după ce a văzut un anunţ în ziar. A luat examenul şi a urmat cursurile şcolii de marină, dar a început războiul şi, evident, toţi militarii au fost distribuiţi pe nave. „Anii 1943 şi 1944 i-am trăit doar pe navă“, povesteşte bătrânul, după ce anii de practică i-a făcut tot pe Mărăşeşti. Spre deosebire de actualele fregate, navele lor erau sărăcăcioase. În 1 septembrie 1943 „aveam un careu mic şi un tambuchi pe unde intram în careu şi acolo dormeam şi acolo mâncam“, spune el.

Cele mai multe misiuni pe timpul războiului ale Mărăşeştiului, pe lângă cea de apărare a sistemului de mine, a fost asigurarea securităţii convoaielor pe distanţa Constanţa – Sevastopol. Mergeau doar noapte, întrucât erau în siguranţă. „La un moment dat, asupra noastră s-au abătut trei formaţii de câte trei avioane de vânătoare ruseşti şi au început să mitralieze convoiul, luându-ne prin surprindere. Au venit în picaj asupra noastră şi vedeam jerbele de apă pe unde cădeau proiectilele“, îşi aminteşte Gheorghe Romete. Totuşi, nu a fost nicio navă nimerită şi misiunea s-a sfârşit cu bine. Câteodată, îşi aminteşte el, din adâncul mării se iveau trupurile de oţel ale câte unui submarin românesc. Vasul se ridica la suprafaţă preţ de câteva ore pentru a permite echipajului să ia o binemeritată pauză, după care submarinele intrau în imersiune.

Continuarea pe adevarul.ro

""