Discursul de inaugurare al președintelui John F. Kennedy: „Nu vă întrebați ce poate face țara voastră pentru voi, întrebați-vă ce puteți face voi pentru țara voastră”

8 noiembrie 1960, Washington D.C. 

„A fost o zi răcoroasă de toamnă… foarte senină. Dar știu că am stat pe veranda acoperiți cu pătura în soarele amiezii”. 

Mai târziu, spre noapte:  

„Eu i-am spus lui Jack: «Știi, acum ești președinte»”.  

Peste câteva ore, istoria avea să îi dea dreptate și un nou titlu, cel de „Primă Doamnă”, lui Jacqueline Kennedy, căci ale acesteia sunt scurtele mărturii de mai sus. John Fitzgerald Kennedy devenise cel de-al treizeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii, după o cursă extrem de strânsă în care s-a confruntat cu republicanul Richard Nixon. Au urmat toate formalitățile specifice preluării funcției de către cel mai puternic om din stat (și din lume) și instalarea la Casa Albă a noului președinte, alături de familie și de echipa sa. 

A urmat și discursul de inaugurare, moment esențial în mandatul fiecărui președinte american și, prin extindere, în istoria țării. S-a întâmplat în 20 ianuarie 1961, o zi geroasă de iarnă, în care zăpada căzuse fără nicio urmă de zgârcenie. Într-o zi asemănătoare, dintr-o iarnă din secolul următor, poate coincidența – obicei vechi și frumos al istoriei – a adus, prin vocea unui încântător profesor, la un curs la Facultatea de Istorie, o sintagmă care mi-a atras atenția în mod deosebit:

 „And so, my fellow Americans: ask not what your country can do for you – ask what you can do for your country”  

(Așadar, dragi concetățeni americani, nu vă întrebați ce poate face țara voastră pentru voi, întrebați-vă ce puteți face voi pentru țara voastră). 

Este cea mai puternică şi mai cunoscută replică din discursul de inaugurare al președintelui John F. Kennedy și una dintre cele mai recognoscibile şi folosite fraze din istoria contemporană, în general. Discursul în sine a fost unul istoric la rându-i, chiar dacă nu neapărat cel mai important dintre prelegerile lui Kennedy (acest loc ar putea fi ocupat mai degrabă de intervenția televizată a președintelui american din octombrie 1962, când a făcut anunțul despre prezența rachetelor sovietice în Cuba).

Moment poetic în cadrul ceremoniei de inaugurare 

Ceremonia de învestire din 20 ianuarie 1961 de la Capitoliul Statelor Unite ale Americii a fost precedată de un bal spectaculos, organizat cu o seară înainte de Frank Sinatra și de actorul Peter Lawford. La finalul petrecerii, președintele JFK i-a mulțumit lui Sinatra pentru eveniment și pentru sprijinul oferit de-a lungul timpului Partidului Democrat, menționând: „Cred că relația fericită dintre artă și politică, care a caracterizat lunga noastră istorie, a atins punctul culminant în această noapte”.

Arta nu avea să lipsească nici de la ceremonia de inaugurare de a doua zi. Momentul ei a venit după ce a fost efectuat ceremonialul religios și după depunerea jurământului vicepreședintelui Lyndon B. Johnson. Artistul: poetul Robert Lee Frost. John F. Kennedy îl rugase pe acesta să recite una dintre poeziile lui la inaugurarea prezidențială, sugerându-i opera „The Gift Outright” (Darul desăvârșit). Domnul Frost a acceptat și, ca orice artist care se respectă, deși a ținut cont de sugestia președintelui, a mai adăugat ceva: a compus special pentru eveniment, ca un soi de introducere pentru poezia mai sus amintită, o altă poezie, „Dedication” (Devotament). Manuscrisul acesteia a fost dactilografiat și pregătit.

Poetul urma să recite, spre încântarea audienței.

„Ei bine, te uitai spre el și zăpada îl orbea, încât îi era imposibil să vadă ce scria pe hârtie. Și Lyndon (Lyndon B. Johnson) s-a ridicat și i-a ținut pălăria deasupra paginii, dar sărmanul tot nu vedea nimic. Și arăta de parcă era gata să izbucnească în plâns, era atât de trist, însă din fericire, știa pe de rost «The Gift Outright»”, aflăm de la Jacqueline Kennedy.

Planul lui Frost nu a ieșit întocmai, acesta neputând să recite și textul special scris pentru ocazie, dar momentul a fost la înălțime, în cele din urmă, cu „The Gift Outright”. În plus, s-a consemnat o premieră: a fost recitată pentru prima oară o poezie în cadrul ceremoniei de inaugurare a președintelui S.U.A.

 „Aceasta făgăduim – și mai mult de atât” 

„A, și apoi am asistat la discursul lui Jack”, continuă să povestească Prima Doamnă în convorbirile cu Arthur M. Schlesinger Jr. din 1964. Discursul președintelui, și acesta o poezie, rostită după depunerea jurământului, a început în felul următor:  

 „Constatăm astăzi nu o victorie a partidului, ci o celebrare a libertății – simbolizând atât un final, cât și un sfârșit, semnificând reînviere, dar și schimbare”.  

Încă de la început a fost dat tonul structurii pe care avea să se bazeze întreaga prelegere, care a făcut apel din plin și cu multă inspirație la tehnica opoziției. Dar nu despre tehnici ale discursului vorbim aici, în principal. Textul rostit de JFK în ziua geroasă de ianuarie din 1961, pe la prânz (după ora locală), când erau abia -6 grade Celsius, iar președintele a ales să nu poarte palton peste costum, a născut multe controverse și discuții, aşa cum fac adesea lucrurile bune în istorie. Paternitatea textului, mai exact, a stârnit controverse – text care continua astfel, creionând contextul epocii de plin Război Rece:

 „Lumea este foarte diferită acum pentru că omul deține puterea de a aboli toate formele de sărăcie, dar și toate formele de viață. [...] 

Fiecare națiune, fie că ne dorește binele sau răul, trebuie să știe că vom plăti orice preț, vom îndura orice povară, vom înfrunta orice dificultăți, vom sprijini oricare prieten și înfrunta oricare inamic pentru a asigura supraviețuirea și succesul libertății. 

Aceasta făgăduim – și mai mult de atât. [...] 

Vecinii noștri trebuie să știe că îi vom ajuta să se opună oricărei agresiuni și oricărei subversiuni, oriunde în Americi. Fiecare dintre celelalte puteri trebuie să știe că această emisferă intenționează să rămână stăpânul propriei case”.  

Se poate observa că prelegerea lui Kennnedy a avut o foarte importantă componentă de politică externă, lucru firesc, de altfel, pentru vremurile de atunci.

Telegrama  

Ne întrebăm, totuși: cum s-a născut discursul inaugural din ianuarie 1961, care a rămas atât de important, dar și de controversat în istorie?

Primele pregătiri au început încă din noiembrie 1960, lucrările intensificându-se în luna următoare, în apropierea Crăciunului. În 23 decembrie, Theodore (Ted) Sorensen, consilier al președintelui (și cel care se ocupa de discursurile lui), a trimis o telegramă către zece dintre cei mai importanți specialiști ai momentului, în care le cerea sugestii despre ce ar trebui să conțină discursul președintelui. Dean Rusk, secretarul de Stat al S.U.A. (1961-1969), John Kenneth Galbraith, important economist de origine canadiană, și Adlai Stevenson, ambasadorul American la Organizația Națiunilor Unite (1961-1965) s-au aflat printre aceștia.

Cel mai amplu răspuns a fost cel al lui Adlai Stevenson, care a făcut mai mult de zece sugestii de teme care ar trebui să fie menționate de Kennedy în discursul de inaugurare, cele mai multe dintre acestea fiind incluse, de altfel, în text. Președintele a făcut, cum era de așteptat, și o referire directă la O.N.U.:

„În ceea ce privește organizația mondială de state suverane, Națiunile Unite, ultima și cea mai bună speranță a noastră într-o epocă în care instrumentele războiului le-au depășit cu mult pe cele ale păcii, ne reînnoim angajamentul de a sprijini consolidarea acesteia și extinderea zonei în care principiile ei se pot aplica”. 

Continuăm să ne întrebăm: după ce au fost stabilite principalele subiecte de amintit în prelegerea prezidențială, cine avea să le pună în pagină, în cuvintele potrivite, care să rămână memorabile în istoria țării și a lumii? 

Sorensen sau Kennedy? 

La 10 ianuarie 1961, în avion dinspre Washington spre Palm Beach, președintele Kennedy i-a dictat o primă variantă a textului secretarei sale, Evelyn Lincoln. Începea să ia contur forma finală a discursului, pe baza unei schițe făcute anterior de Ted Sorensen.

Fondul discursului era rezultatul unei consultări cu specialiștii, după cum am menționat (cum este și firesc, de altfel). Dar forma? Păstra mai mult din ce scrisese Sorensen sau amprenta președintelui era preponderentă?

Istoricul american Thurston Clarke conchide, în lucrarea sa Ask Not: The Inauguration of John F. Kennedy and the Speech That Changed America, după cercetarea unor documente importante, că „Kennedy a fost autorul celor mai celebre și sugestive pasaje din cuvântarea sa de la inaugurare”. Acesta menționează, de asemenea, că „materialul lui Sorensen pe care Kennedy l-a inclus în discursul său este, de fapt, o compilație de idei și teme pe care Kennedy le-a articulat de-a lungul vieții sale”.

Pe de altă parte, autorul Richard J. Tofel subliniază (în cartea Sounding the Trumpet: The Making of John F. Kennedy’s Inaugural Address) „că dacă ar trebui să identificăm un om drept autorul discursului, acel om ar trebui să fie cu siguranță Theodore Sorensen, nu John Kennedy”. Domnul Tofel îi acordă credit și lui JFK, admițând că acesta a avut o contribuție amplă, însă susține că Ted Sorensen a contribuit mai mult.

Altfel, Jacqueline Kennedy simplifică: „Îmi amintesc că și-a scris discursul în Florida. Știi, avea tot felul de hârtii galbene și apoi venea și îți citea diferite fragmente, ștergându-le pe altele care nu îi plăceau. Nu l-am auzit citind întregul discurs până la ceremonia învestirii, dar îmi amintesc că am ascultat fiecare parte, știind că o mai auzisem și înainte”.

Fraza-cheie 

Este dificil de calculat în ce măsură un discurs este exclusiv opera celui care îl susține, când vorbim despre președintele Statelor Unite ale Americii, și în ce măsură este creația consilierilor și a echipei care se ocupă cu acest lucru. La fel cum este firesc și chiar recomandat ca președintele să fie sfătuit în acest sens. Oricum, nu cred că încap prea multe îndoieli în istorie în ceea ce privește talentul oratoric și originalitatea președintelui John F. Kennedy și, mai ales, în ceea ce privește capacitatea acestuia de a lua singur o decizie finală (vezi Criza rachetelor din Cuba din 1962).

Iată ce scria chiar Ted Sorensen în biografia sa (1965) despre Kennedy: „Pe măsură ce anii treceau și am ajuns să știu ce crede despre fiecare subiect în parte, precum și modul în care dorea să o spună, stilurile și standardele noastre au devenit din ce în ce mai apropiate, contopindu-se”.

Oricum, replica vedetă a cuvântării de la inaugurarea din iarna lui 1961 a primit cel puțin forma finală direct de la JFK (cei mai mulți specialiști îi atribuie paternitatea fragmentului în integralitate). Pe hârtia pe care președintele o avea în mână când se afla pe podiumul unde a susținut discursul, fraza istorică era scrisă astfel: „Așadar, dragi concetățeni americani, nu vă întrebați ce va face țara voastră pentru voi, întrebați-vă ce puteți face voi pentru țara voastră”.

Extrem de asemănător cu forma finală, dar parcă nu la fel de memorabil (din cauza lipsei repetiției, spun analiștii). JFK i-a dat nuanța de care avea nevoie pentru a rămâne întipărită în mintea audienței și a istoriei. Pe loc, spontan, fraza a devenit, cu o mică dar esențială modificare, cea pe care o știm și pe care merită să o repetăm: „Așadar, dragi concetățeni americani, nu vă întrebați ce poate face țara voastră pentru voi, întrebați-vă ce puteți face voi pentru țara voastră”.

Președintele a continuat, adaptând cuvintele de mai sus și a extins mesajul: „Dragi concetățeni ai lumii, nu vă întrebați ce va face America pentru voi, ci ce putem face împreună pentru libertatea individului”.

De remarcat, printre altele, și adresarea directă, sub formă de interogație, pe care președintele Kennedy o adresează spre finalul discursului: „Putem făuri o mare alianță globală împotriva acestor dușmani astfel încât să asigurăm o viață mai bună pentru omenire? Vă alăturați acestui efort istoric?” Dușmanii erau menționați în fraza anterioară: tirania, sărăcia, boala și războiul.

„Faimos instant, după rostire” 

Discursul de inaugurare al președintelui John F. Kennedy din 20 ianuarie 1961 era menit „să devină faimos instant, după rostire”, așa cum scria revista „Time” în epocă, în timp ce liderul de la Casa Albă considera că prelegerea sa trebuia „să stabilească tonul epocii care stătea să înceapă”. S-au adeverit ambele.

Pe lângă tonul noii epoci, discursul Ask not al lui JFK a dat și o parte din ritmul unui proiect muzical foarte interesant al celebrului cântăreț și compozitor de jazz, Ted Nash. În 2016, acesta a compus un album numit „Presidential Suite: Eight Variations on Freedom”, care i-a adus și un premiu Grammy în 2017, în care melodiile lui se îmbină cu discursuri politice istorice, citite de actori consacrați. Cele opt piese, care amintesc printre note muzicale cuvintele unor personalități precum Winston Churchill, Ronald Reagan, Franklin D. Roosevelt, Lyndon Johnson, Nelson Mandela, Jawaharlal Nehru și Aung San Suu Kyi, includ și discursul lui Kennedy din 20 ianuarie 1961.

Nu e cazul să ne întrebăm de ce.