Autor 8459 vizualizări


În după-amiaza fatidicei zilei de 6 mai 1937, în oraşul New Jersey, a avut loc un dezastru aeronautic incredibil, un accident care a marcat istoria aviaţiei. „Hindenburg“, impresionantul dirijabil, mândria Germaniei, s-a mistuit în flăcări în doar câteva secunde, sub privirile uluite a zeci de persoane. Pentru multe dintre ele, catastrofa era deja previzibilă.

Explozia uriaşului aparat de zbor german continuă să suscite şi astăzi curiozitatea multora, dând naştere, pe parcursul acestor ani, multor teorii care încearcă să rezolve unul dintre misterele cele mai investigate din istorie. De la canalul de televiziune National Geographic până la inginerii de la NASA, toată lumea a propus câte o teorie:o conspiraţie menită să compromită guvernul german, dar care a sfârşit într-un sabotaj eşuat;o catastrofă care a fost prevestită cu câteva zile mai înainte sau doar o înlănţuire de circumstanţe care a culminat cu un deznodământ tragic, sunt doar câteva dintre tezele avansate, fără ca vreuna dintre ele să fie acceptată ca definitivă. Să urmărim aşadar istoria celui mai mare dirijabil din istorie.

 

Naşterea dirijabilelor

Construcţia dirijabilului Hindenburg a fost rezultatul unei înlănţuiri de succese obţinute de inginerul şi, înainte de toate, omul de afaceri german Ferdinand von Zeppelin. Deşi Germania nu a fost prima ţară care a fabricat dirijabile, acestea fiind construite mai întâi în Franţa anului 1852, a fost, în schimb, prima care le-a îmbunătăţit designul şi a impulsionat zborurile acestor incredibile baloane umplute cu hidrogen, ducându-le până la limite nebănuite.

Germania a folosit pentru prima dată dirijabilele în 1914, în timpul Primului Război Mondial, inclusiv în scopuri distructive, precum bombardarea ţărilor inamice. Doar la Londra au fost aruncate peste 200 de tone de explozibil. Odată cu progresul tehnicii militare, dirijabilele au devenit o ţintă uşoară pentru avioane şi pentru artileria de la sol, orice impact cu fuselajul provocând distrugerea lor în doar câteva secunde, din cauza hidrogenului inflamabil cu care erau umplute primele aerostate de acest tip, numite şi zepeline.

La sfârşitul conflictului armat, Germania a continuat să fabrice zepeline printre care şi modelul ZR-3, destinate armatei americane, ca plată pentru daunele de război. În 1928, a fost construit cel mai grandios dirijabil de pasageri, o anticipare a următorului model. Era vorba despre Graf  Zeppelin, un dirijabil de 236 metri lungime, care putea să transporte 20 de pasageri şi o greutate de 12 tone, cu o viteză de 95 km/h. Statisticile de zbor erau de-a dreptul impresionante. La finele lui 1936, Graff a depăşit un milion de kilometri, însumând peste 16 000 ore de zbor fără a înregistra nici un accident, la un total de 576 de călătorii. În acest mod, Germania a devenit principala putere aeriană de transport, după eşecurile americanilor şi încercările nereuşite ale britanicilor cu modelul de serie R-101.

Destinaţia predilectă a dirijabilului Graf Zeppelin era Brazilia, dar în scurt timp a acoperit atât nordul, cât şi sudul Americii, deţinând monopolul rutelor transatlantice pe calea aerului.

Compania Zeppelin a dorit să profite de acest brusc şi nesperat succes şi nu a întârziat să iniţieze un alt proiect:construcţia unui dirijabil de mari proporţii, care să acopere ruta dintre Europa şi Statele Unite, având ca principală escală New Yorkul. Astfel, a fost construit cel mai mare aparat care a brăzdat vreodată cerul:dirijabilul Hindenburg.

Construcţia colosului

Hindenburg nu era doar mult mai mare decât predecesorul său, ci se mândrea şi cu performanţa de a fi cel mai rapid şi mai sigur dirijabil. Compania dorea să doteze aerostatul cu tehnologie de ultimă oră, prin înlocuirea hidrogenului cu heliu, care era mai puţin inflamabil. Designul a fost modificat pentru a permite amplasarea unei celule cu hidrogen în centru, care era înconjurat de un gaz mai puţin volatil (heliu). Dar această idee inovatoare nu a putut fi pusă în practică din raţiuni politice. Heliul era pe atunci o materie foarte greu de obţinut, iar monopolul asupra acestuia era deţinut de Statele Unite, aşa că germanii nu au avut de ales şi au trebuit să recurgă la ajutorul viitorilor inamici, pentru a putea duce la bun sfârşit modificările dirijabilului.

În 1933, Adolf Hitler şi-a asumat titlul de cancelar al Germaniei, luând locul bătrânului von Hindenburg. Deoarece începuse persecutarea comunităţii evreieşti, führerul a pierdut încrederea marilor puteri. Din această cauză, SUA a respins solicitarea nemţilor, pretextând că nu avea nicio garanţie că aparatul nu avea să fie folosit de Luftwaffe, aviaţia germană, în scopuri militare.

În ciuda acestor obstacole, construcţia colosului a mers mai departe, iar curând au apărut primele semne care prevesteau un destin tragic. Unul dintre acestea a fost şi hotărârea fabricii germane, situate în Frankfurt, de a achiziţiona resturile lui R-101, un dirijabil britanic care s-a prăbuşit pe un deal în apropiere de Beauvais, Franţa, în 1930. Materialele recuperate au fost utilizate la fabricarea viitorului transatlantic.

La începutul anului 1936, dirijabilul era gata şi a fost botezat cu numele fostului cancelar german, Paul Hindenburg. Acest detaliu l-a deranjat foarte mult pe Hitler, dar impresionat de dimensiunile aerostatului a uitat repede accidentul. Cu toate acestea, dictatorul nu a pronunţat niciodată numele zepelinului, ci l-a numit întotdeauna LZ 129. [Denumirea completă a dirijabilului este LZ-129 Hindenburg].

Un hotel zburător

Zepelinul era un aparat imens. Cu o lungime de 249 metri şi o înălţime de 38 metri, era aproape la fel de mare ca Titanicul şi oferea, de asemenea, un confort maxim pasagerilor săi. Un salon de servit masa şi altul de lectură, o sală pentru fumători, complet izolată şi ignifugă, cabine individuale de duş şi o punte pentru promenadă cu vedere panoramică;toate acestea se aflau sub 2.000.000 m3 de hidrogen.

Cu o asemenea cantitate de material extrem de inflamabil deasupra capetelor pasagerilor, la bordul uriaşului Hindenburg au fost luate măsuri foarte stricte de protecţie. În acest scop, pasagerilor li se confiscau lumânările şi brichetele în momentul îmbarcării;pasarelele de acces erau acoperite cu cauciuc, pentru a se evita producerea vreunei scântei;lucrătorii care aveau acces în zonele de risc ridicat erau echipaţi cu cizme din pâslă şi costume din azbest, după ce, în prealabil, de pe îmbrăcămintea lor erau îndepărtate toate obiectele metalice.

Compania oferea circuite lungi, ceea ce pentru avioanele din acea epocă era un lucru imposibil. Până în luna mai a anului 1937, dirijabilul realizase 16 călătorii, dintre care şase avuseseră ca destinaţie Rio de Janeiro, iar restul New Yorkul. Aparatul putea traversa Atlanticul în doar două zile şi pentru că niciodată nu se înregistrase vreun accident, era absolut firesc să se vorbească despre marile dirijabile ca despre viitorul călătoriilor transatlantice. Datorită semnalelor promiţătoare venite de pe piaţă, fabrica plănuia construirea unui frate geamăn pentru Hindenburg, care urma să se numescă Graf Zeppelin II.

La data de 3 mai 1937, giganticul aerostat cu hidrogen a plecat de la Frankfurt cu destinaţia New York, în ceea ce urma să fie ultimul său periplu. Un zbor care avea să marcheze sfârşitul dominaţiei dirijabilelor în transportul aerian.

restul pe Istorii Regasite

""