Autor 7156 vizualizări


Raporturile diplomatice româno-elene au cunoscut, la începutul secolului XX, o nouă perioadă tensionată, cauzată de escaladarea conflictelor interetnice din Turcia europeană. Naționalitățile creștine din Imperiul Otoman, sprijinite de „statele-matcă” Bulgaria, Grecia, Serbia, România și-au intensificat acțiunile pentru obținerea drepturilor culturale și politice în cadrul imperiului, iar comunitățile aromână și elenă au participat la aceste dispute.

Iradeaua cu bucluc

Ca urmare a eforturilor diplomatice ale statului român și a presiunilor venite dinspre marile puteri, sultanul Abdul Hamid al II-lea (foto dreapta) a acordat, în 1905, iradeaua de recunoaștere a etniei aromâne ca o comunitate distinctă, cu drepturi culturale proprii și cu posibilitatea de a-și constitui foruri de reprezentare specifice. Această decizie a sultanului a stârnit reacții la Atena, în condițiile în care statul elen și comunitatea greacă din Turcia europeană deținuseră până la acel moment controlul asupra activităților etniei aromâne.

Guvernul de la Atena a declarat, de altfel, că nu va fi de acord cu implicarea și revendicările României în Imperiul Otoman, deoarece acolo nu există un element român. Rhallys, ministrul grec de externe, susținea că recunoașterea existenței aromânilor de către Sultan s-a produs doar în principiu, urmând „să se găsească acei români1.

El considera că iradeaua a fost un act ilegal și o lezare a privilegiilor patriarhului, fapt pentru care Grecia s-a simțit datoare să intervină. Cât despre crimele comise de greci asupra aromânilor în Macedonia, acte ce au sporit în intensitate pe parcursul anului 1905 tocmai ca urmare a încercării unei părți a comunității aromâne de a ieși de sub controlul mitropoliților și a propagandei elene, Rhallys declara că nu avea cunoștință2, iar eventualele atacuri ale bandelor de antarți erau puse pe seama unor răzbunări personale3.

Reacția populației...

Față de atitudinea oficialităților elene și față de violențele îndreptate împotriva aromânilor a luat poziție mai întâi „societatea civilă” din România. În iulie 1905 s-a înființat la București o „Ligă antigrecească”, formată ca urmare a „indignării spontane a întregii noastre opiniuni publice contra procedurilor grecești4.

Liga a convocat un meeting la sala „Dacia”, prezidat de Arhimandritul Sofronie Vulpescu. Printre vorbitori s-au numărat dr. Leonte, președintele Societății de Cultură Macedo- Română, președintele Ligii Culturale, Petre Grădișteanu și deputatul de Ilfov, Ioan T. Florescu, care a spus că „Sângele românesc vărsat de greci va face dâră până la noi și va arăta românilor drumul ce duce spre frații noștri din Macedonia5.

Cu aceeași ocazie s-a dat citire unei moțiuni prin care se protesta împotriva „actelor criminale” întreprinse asupra aromânilor, a complicității Greciei cu Patriarhia și a sprijinului acordat de populația elenă din Regat bandelor criminale6. Pe fondul unei iritări generale, amplificată și de meetingul organizat de „Liga antigrecească”, s-au desfășurat mai multe manifestații ostile împotriva populației elene din România.

Una dintre ele a avut ca țintă prăvălia lui Ilie Stoias, „La Atena”, de pe Calea Victoriei. Protestul nu era întâmplător, deoarece, Ilie Stoias contribuise la constituirea societăților elene „Patris” și „Apollo” din București, societăți care „au ramificații în provincie și care lucrează sub paravanul unor societăți de ajutor reciproc, dar care în realitate strâng fonduri pentru bande7.

În timpul manifestației, Stoias a arborat steagul Greciei la întrarea în prăvălie, în semn de protest, iar poliția a intervenit pentru a-l scoate din mulțime, evitându-se astfel un „mare scandal”8. O manifestare similară de protest a avut loc și la Giurgiu, unde steagul grec a fost ars9.

...și a autorităților române

Influențate într-o oarecare măsură de aceste manifestații, autoritățile române au interzis la sfârșitul lui iulie 1905 intrarea în țară a ziarelor grecești10, care lansaseră atacuri virulente la adresa aromânilor, a intereselor României și a drepturilor acesteia de a se amesteca în problemele din Balcani. Autoritățile de la București au făcut concomitent și demersuri diplomatice pe lângă guvernul de la Atena în vederea ameliorării situației aromânilor și a opririi violențelor.

În iulie 1905, I. Lahovary, ministrul român al afacerilor străine, a declarat că guvernul de la București este nemulțumit de persecuțiile sistematice făcute de greci contra aromânilor și speră ca Atena să oprească aceste atentate și să sfătuiască Patriarhia să nu se opună concesiilor făcute românilor din Turcia prin iradea11.

Rhallys a declarat atunci că guvernul român se face direct responsabil de persecuțiile împotriva grecilor din România, iar iradeaua este un grav atentat la dreptul internațional și la prerogativele Bisericii Ortodoxe. În consecință, guvernul de la Atena nu va sfătui niciodată Patriarhia să accepte prevederile acestui act și roagă guvernul francez să uzeze de influența sa la București pentru a determina oficialitățile române să abandoneze această politică, ce se va sfârși prin ruperea relațiilor diplomatice12.

Franța a uzat de poziția și influența ei și a intervenit atât la București, cât și la Atena pentru aplanarea conflictului, după cum demonstrează telegramele din 11 august13 și 24 august 1905 ale diplomaților francezi14. De altfel, Franța nu a fost singura care era interesată și a intervenit pentru îmbunătățirea relațiilor româno-elene. În septembrie 1905, Italia a lansat ideea că marile puteri să adreseze o notă comună celor două state15.

Rhallys a contestat și dreptul României de a se amesteca în afacerile Macedoniei, deoarece românii erau, de fapt, „grecomani”16. Papiniu, reprezentantul român în capitala elenă a replicat atunci că, în atare condiții, „să nu se mire Rhallys dacă românii din Regat, opinia publică va lua măsuri de represiune contra grecilor17.

Considerând răspunsul părții române o adevărată amenințare la adresa intereselor Greciei și o instigare la violențe împotriva populației elene din România, guvernul de la Atena, a adresat o circulară puterilor europene, în care scria că autoritățile de la București exercită presiuni asupra supușilor greci din România18. Percepția pe care o aveau unele puteri era, însă, diferită față de discursul promovat de statul grec.

Astfel, în cadrul unor discuții între ambasadorul Italiei în Marea Britanie și Lansdowne, acesta a afirmat că, în viziunea lui, guvernul elen „are cea mai mare parte de vină în acest conflict19. Autoritățile de la București au recurs, în vara lui 1905, la măsuri împotriva unor etnici greci aflați pe teritoriul statului român, aceste acțiuni având, în parte, justificare juridică. Astfel, pe 7 august, guvernul a expulzat trei gazetari de la ziarul „Patris”, deoarece a doua zi după meetingul de la sala „Dacia” au împrăștiat manifeste în care susțineau că nu există aromâni în Macedonia, provocând tulburări, aceeași măsură fiind aplicată pentru doi comercianți greci din Călărași, acuzați de insultare a drapelului român20.

În plus, existau informații că unii dintre membrii comunității elene utilizau fonduri obținute în România pentru a alimenta propaganda din Macedonia21. „Societatea civilă” a contribuit în bună măsură la deciziile autorităților de la București în privința raporturilor cu statul elen, prin manifestațiile organizate și prin presiunile civice, care au continuat până la sfârșitul lui august. La una dintre aceste manifestații, la care au participat atât profesori din România, cât și din Macedonia s-au strigat lozinci de genul: „jos grecii!”, „afară cu ei din țară!22.

Criza diplomatică se adâncește

Criza diplomatică a intrat într-o nouă etapă în septembrie 1905, când, pe fondul nemulțumirii guvernului de la Atena față de manifestațiile antigrecești din România, reprezentantul Greciei la București a trimis o scrisoare lui I. Lahovary, în care prezenta punctul de vedere al statului său. Textul preciza că:

„Datorită manifestațiilor ostile care au avut loc în mai multe puncte ale României, în cursul cărora s-au pronunțat cuvinte injurioase la adresa națiunii și guvernului elen, în urma persecuțiilor la care sunt expuși supușii greci, în urma măsurilor de expulzare luate fără nici un motiv contra directorului și redactorului ziarului Patris și contra altor supuși greci și în urma refuzurilor de a da urmare reclamațiilor guvernului grec prin notele mele 612, 616, 618, 647, 648 «pentru pedepsirea ofițerilor de la Giurgiu, care au permis arderea steagului grec» considerăm că grecii nu mai pot fi protejați”23.

Ulterior, Tombazis a părăsit capitala română, plecând în concediu și lăsând Legația și arhivele în grija cancelarului Varvalis. Drept răspuns Lahovary a telegrafiat la 6/19 septembrie 1905 lui Papiniu, cerându-i să părăsească, la rândul lui, Legația din Atena, fără a mai face vizita necesară regelui George I (foto dreapta)24. Retragerea șefilor de legație s-a produs la inițiativa Atenei, iar cauzele acestui act politic au fost mai profunde decât persecuțiile grecilor din România.

O posibilă explicație pentru gestul statului grec a fost nemulțumirea generată de emiterea iradelei sultanului, prin care erau recunoscute drepturile culturale ale etniei aromâne. Această iradea era privită ca un amestec al administrației otomane, la presiunea României, în afaceri considerate de interes exclusiv grecesc. Prin actul emis la 10 mai 1905 au fost lezate interesele Greciei, deoarece comunitatea aromână aflată, până atunci, sub controlul autorităților elene, prin directa subordonare față de Patriarhul de la Constantinopol, nu mai putea constitui un element etnic lesne de folosit pentru realizarea „Megali Idea”.

Această situație era pusă pe seama acțiunilor guvernului de la București, care, astfel, s-ar fi făcut responsabil de „pervertirea” conștiinței aromânilor, de presiuni asupra Imperiului Otoman, de amestec fără drept în problemele din Balcani și de insuccesul Greciei în realizarea la cote maximale a programului politic și național. Despre această criză, ministrul plenipotențiar al Greciei la Paris declara în „Le Temps”:

„Din conflictul greco-român nu va ieși probabil nici un război, dar ambele țări pot să-și cauzeze reciproc multe pagube. Chiar dacă Grecia va suferi pagube, ea nu va trebui să regrete aceasta, deoarece e vorba de onoarea ei”25.

Precizările ministrului grec nu erau fără temei, deoarece, după retragerea șefului de misiune diplomatică, România a decis să denunțe, la data de 1 octombrie 1905 convenția comercială încheiată la 19 decembrie 1900 și protocolul anexat convenției26. Statul român nu era obligat să procedeze în acest fel, mai ales că nu exista vreo condiționare de ordin juridic între menținerea convenției și raporturile politice normale între părțile contractante.

Decizia României a fost justificată de starea de tensiune existentă la momentul respectiv și a fost o reacție la atitudinea tranșantă a Greciei. Oricum, conform articolului III, documentul rămânea executoriu până la expirarea unui termen de 9 luni de la data denunțării27.

Conflict diplomatic între București și Atena

Reacția Atenei a fost de a contesta legalitatea denunțării protocolului, prin care se recunoștea personalitatea juridică comunităților grecești din statul român. Intervievat de ziarul Adevărul, fostul ministru al justiției, C. Dissescu (foto dreapta) a declarat că acțiunea nu a fost ilegală, așa cum susținea partea greacă, deoarece „o dată denunțată convenția era normal să fie denunțat și protocolul28.

C. Dissescu a mai precizat că oricum, documentul era, în cele din urmă, o lege națională, iar statul avea dreptul să o abroge. Grecia, însă, susținea că recunoașterea personalității juridice era definitivă, iar pentru eventuala ei retragere ar fi fost necesar și acordul statului elen29. Acest aspect al disputei dintre cele două țări nu a putut fi rezolvat pe cale diplomatică, cu atât mai mult cu cât fiecare parte se dovedea inflexibilă la negocieri.

Atât Grecia, cât și România continuau să-și mențină poziția și să-și susțină dreptatea nu doar în cazul convenției comerciale, ci și al motivelor pentru care și-au retras reprezentanții diplomatici. Într-un interviu acordat ziarului „Le Temps”, premierul grec Delyanis declara că autoritățile de la București au acționat nedrept împotriva grecilor din România, expulzând persoane care, de fapt, fuseseră ele însele obiectul violențelor populației românești.

În acest caz, Grecia s-a văzut îndreptățită să ceară socoteală României pentru ceea ce s-a întâmplat în interiorul frontierelor ei ca stat independent și să considere absurdă poziția Bucureștiului prin care autoritățile elene ar fi fost responsabile de violențele petrecute în Macedonia, provincie otomană, nu greacă30. De altfel, Delyanis susținea că aceste bande nu au alt scop decât de a „apăra populațiile grecești și a le preserva de atentate ale căror victime sunt31.

Un ton la fel de virulent a fost adoptat și de patriarh, care a transmis puterilor un memoriu. Prin acest act el minimaliza importanța numerică a etniei aromâne și acuza guvernul de la București de instigare la schismă, de amestec în afaceri ce depășeau limitele interesului românesc32. Această idee a fost vehiculată și de autoritățile de la Atena, care considerau că prin intermediul aromânilor diplomații români vroiau „să obțină o monedă de schimb pentru a căpăta avantaje în altă parte și nu în Macedonia33.

În replică, generalul I. Lahovary declara în „Neue Freie Presse” că, „de la denunțarea convenției de comerț, Grecia nu numai că n-a luat față de România o atitudine mai împăciuitoare, dar prin manifestările sale a agravat mai mult conflictul”, iar asasinatele comise împotriva aromânilor „încurajate pe față de guvernul de la Atena” pun statul român în situația „de a întări și mai mult măsurile luate contra Greciei34.

Pentru a-și preciza mai bine punctul de vedere, la 22 octombrie 1905, o delegație compusă din Roznovanu, șeful de cabinet al ministrului afacerilor străine și Horațiu Alexandrescu, consulul general al României la Pireu au plecat spre Atena pentru a remite guvernului grec o notă oficială. În act se preciza faptul că, din punctul de vedere românesc denunțarea convenției comerciale atrage și anularea protocolului relativ la comunitățile grecești din țară35. Totodată, spre sfârșitul aceleași luni au fost suspendate cursele maritime spre portul Pireu, considerându-se că ele „nu mai sunt productive36.

Manifestații antigrecești

În România, manifestațiile antigrecești au continuat și în tomna lui 1905, sporind astfel presiunea asupra autorităților de a lua decizii politice mai energice. La 9 octombrie a avut loc la Brăila un mare meeting, la care au participat peste 10.000 de oameni, după informațiile oferite de ziarul „Adevărul”37. Cifra este destul de mare, dacă ne gândim la numărul total al populației orașului de pe Dunăre și ne punem problema dacă nu cumva s-a exagerat pentru a da senzația unei ample mișcări de protest, a unei stări de nemulțumire ce tindea să ia proporții.

Cert este faptul că pentru a garanta liniștea și ordinea, prefectul a concentrat întregul aparat polițienesc din subordine38. În piața centrală manifestanții au format un „cortegiu care, cu muzica în frunte, au plecat la gară ca să întâmpine pe oratorii care sosesc. Entuziasmul e de nedescris. Toate societățile și corporațiile cu drapelele sunt prezente. Un ziar ocazional intitulat «Jos asasinii!», imprimat pe hârtie roșie va fi distribuit publicului“39.

La acțiune au participat personalități politice venite de la București, cum ar fi: Petre Grădișteanu, C. Dissescu, dr. Leonte, senatorul Adrian Magheru, deputații Iorgulescu, Miclescu și George Nistor și s-au primit telegrame de susținere din Balș și Romanați40.

Criza diplomatică declanșată în 1905 între România și Grecia a continuat și în cursul anului următor, amplificându-se și determinând ruperea relațiilor diplomatice între cele două state. Tensiunile provocate de acordarea iradelei au demonstrat că problemele interne ale Imperiului Otoman aveau implicații directe asupra situației politice în zonă, în condițiile în care naționalitățile creștine militau pentru drepturi, iar statele din regiune foloseau aceste dispute interetnice, pe care le stimulau, pentru a impune controlul asupra unor teritorii revendicate prin dreptul istoric.

Criza din 1905 a mai demonstrat că diplomația de la București era dispusă să sacrifice, pentru moment, bunele raporturi cu Grecia în perspectiva protejării intereselor aromânilor, însă, din păcate pentru comunitatea aromână, dispoziția autorităților române s-a dovedit schimbătoare, iar atitudinea lor inconsecventă, din moment ce reluarea relațiilor diplomatice cu statul elen s-a făcut prin excluderea de pe agenda discuțiilor tocmai a „problemei aromâne”.

NOTE

1. I.N. Papiniu către I. Lahovary, Atena, 28 iunie/11 iulie 1905, în Documente diplomatice. Afacerile Macedoniei. Conflictul greco-român 1905, (în continuare Documente diplomatice. Afacerile...), București, Imprimeria Statului, 1905, p. 61.
2. I.N. Papiniu către I. Lahovary, Atena, 28 iulie/10 august 1905, în Ibidem, p. 62.
3. Ibidem, p. 69.
4. „Adevărul”, XVIII, nr. 5721, 18 iulie 1905, p. 1.
5. Ibidem, nr. 5725, 22 iulie 1905, p. 1.
6. Ibidem, nr. 5724, 21 iulie 1905, p. 1.
7. Ibidem, nr. 5725, 22 iulie 1905, p. 3.
8. Ibidem.
9. Tombazis către Al. Lahovary, Sinaia, 5/18 august 1905, în Documente diplomatice. Afacerile..., p. 78.
10. Constantin Velichi, Les rélations roumaino-greques péndant la période 1879-1911, în „Révue d’Etudes Sud-Est Européen”, tom VII, nr. 3, 1969, p. 535.
11. Notă remisă la 16 iulie 1905 de M. Delyannis ministrului Greciei la Paris, în Arhivele Naționale ale României Direcția Arhivelor Istorice Centrale (ANRDAIC), rola 57 Microfilme Franța, Ministere des Affaires Etrangèr, Archives Diplomatique 1844- 1914, Diferend greco-roumain, serie B, carton 77, dossier 4, 16 iulie 1905, f. 6A.
12. Ibidem, f. 6B.
13. Ministrul de externe francez către ambasadorul francez la Atena, 11 august 1905, Paris, în Ibidem, f. 14.
14. Legația Franței din Grecia către primul ministru, 24 august 1905, Atena, în Ibidem, f. 27.
15. Ambasadorul francez la Londra către primul ministru, 23 septembrie 1905, în Ibidem, f. 41.
16. „Adevărul”, XVIII, nr. 5739, 6 august 1905, p. 1.
17. Ibidem.
18. Constantin Velichi, op. cit., p. 535.
19. Ambasadorul francez la Londra către primul ministru, 23 septembrie 1905, în ANRDAIC, rola 57 Microfilme Franța, Ministere des Affaires Etrangèr, Archives Diplomatique 1844-1914, Diferend greco-roumain, serie B, carton 77, dossier 4, f. 41.
20. „Adevărul”, XVIII, nr. 5740, 7 august 1905, p. 1.
21. Ion I.C.Brătianu către ministrul de interne, București, 24 martie/6 aprilie 1904, în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (AMAE), Problema 21, Rapoarte politice de la Constantinopol, vol. 42, 1904, f. 62.
22. „Adevărul”, nr. 5764, 1 septembrie 1905, p.2. 23. Tombazis către I. Lahovary, București, 3/16 septembrie 1905, în Documente diplomatice. Afacerile..., p. 88.
24. I. Lahovary către I.N. Papiniu, București, 6/18 septembrie 1905, în Ibidem, p. 89.
25. „Adevărul”, XVIII, nr. 5798, 30 septembrie 1905, p. 3.
26. I. Lahovary către Rhallys, București, 21 septembrie/4 octombrie 1905, în Documente diplomatice. Afacerile..., p. 97.
27. „Prezenta convenție (subl.n.s. – I.N.) va intra în vigoare imediat după schimbul ratificărilor și va rămâne executorie până la expirarea unui termen de 9 luni, cu începere din ziua când una dintre părțile contractante va fi notificat intențiunea sa de a face să înceteze efectele ei.” În „Monitorul Oficial. Dezbaterile Senatului”, 4 ianuarie 1901, p. 487.
28. „Adevărul”, XVIII, nr. 5807, 14 octombrie 1905, p. 1.
29. Rhallys către I. Lahovary, Atena, 9 noiembrie 1905, în Documente diplomatice. Afacerile..., p. 103.
30. „Adevărul”, XVIII, nr.5802, 3 octombrie 1905, p. 2.
31. „Revista Macedoniei”, an I, nr. 2, 9 octombrie 1905, p. 6.
32. Ibidem, p. 4.
33. „Adevărul”, XVIII, nr. 5802, 3 octombrie 1905, p. 2.
34. „Revista Macedoniei”, an I, nr. 2, 9 octombrie 1905, p. 4.
35. Ibidem, nr. 5, 23 octombrie 1905, p. 7.
36. Ibidem, nr. 6, 30 octombrie 1905, p. 5.
37. „Adevărul”, XVIII, nr. 5804, 11 octombrie 1905, p. 2.
38. Ibidem.
39. Ibidem.
40. Ibidem.

""