Autor 5263 vizualizări


Tratatul de Pace de la Paris din 18/30 martie 1856 prevedea între altele, cu privire la viitoarea organizare politico-administrativă a celor două principate dunărene, Moldova și Valahia (Țara Românească), convocarea de adunări – Divanuri – Ad-Hoc, care să exprime doleanțele populației autohtone asupra acestei teme politice prioritare, mai exact voința românilor de unire sau nu.

După cum se cunoaște, în cadrul lucrărilor Congresului de Pace de la Paris (februarie – martie 1856), care precedase semnarea tratatului, din cele șapte Mari Puteri, patru sprijiniseră cauza Unirii Principatelor Dunărene – Franța, Sardinia, Rusia, Prusia – două se opuseseră categoric – Austria (Imperiul Habsburgic al lui Franz Joseph) și Imperiul Otoman – iar Marea Britanie, care nu își manifestase deschis ostilitatea față de principate, continua să aibă o politică duplicitară, ascunsă, sprijinind în secret Imperiul Otoman, rămânând în continuare campioana menținerii integrității teritoriale a acestuia. Același tablou, neschimbat, avea să se mențină și în următorii ani, perioadă de maximă efervescență și avânt tumultuos al activității partidei unioniste din cele două principate, impulsionată în lupta sa de prevederile tratatului de la Paris.

Memorii către Marile Puteri

În conformitate cu prevederile Convenției de la Balta-Liman din 19 aprilie/1 mai 1849, perioada de șapte ani de domnie expirând, cei doi domni regulamentari, Barbu Știrbei în Țara Românească și Grigore Alexandru Ghica în Moldova, au părăsit tronurile de la București și Iași în martie și respectiv iulie 1856, fiind înlocuiți de caimacamii Alexandru Dimitrie Ghica în Țara Românească și Toader (Toderiță) Balș în Moldova. Cel dintâi, fost domn regulamentar al Valahiei în intervalul 1834-1842 era un pro-unionist cu vederi liberale în timp ce marele vornic Toader (Toderiță) Balș, având vederi ultraconservatoare era un suporter clar al partidei separatiste.

Între timp, puterea suzerană a principatelor, Imperiul Otoman, pentru a demonstra cât de “fidel” respectă hotărârile tratatului de la Paris, prin ministrul său de externe, Fuad Pașa, a expediat la 19/31 iulie 1856 o circulară puterilor garante, în care se specifica că Principatele Române sunt parte integrantă a Porții și, în consecință, aceasta se pronunță împotriva dreptului viitoarelor adunări – divanuri – ad-hoc de a discuta problema unirii lor.

Era o încercare disperată, însă neizbutită, a Porții, de a se opune direct și pe față aplicării prevederilor tratatului care nu îi conveneau. Răspunsul revoluționarilor români de la 1848 exilați, veritabili diplomați ai unirii, a venit cu promptitudine, prin binecunoscuta cale a memoriilor. Este în primul rând vorba despre memoriul lui Gheorghe Magheru din 10/22 octombrie 1856, adresat ambasadorilor puterilor garante la Constantinopol, act în care autorul lui protesta împotriva intenției Porții de a asimila Principatele Dunărene cu celelalte provincii ale Imperiului Otoman și de a exclude din dezbaterile viitoarelor adunări – divanuri – ad-hoc chestiunea unirii lor.

În memoriu mai erau solicitate: retragerea trupelor austriece, staționate în Principate în ultimul an al Războiului Crimeii (1853-1856), revenirea în țară a foștilor revoluționari exilați, libertatea presei, destituirea miniștrilor ostili unirii și alegeri libere ale adunărilor – divanurilor – ad-hoc, desfășurate sub supravegherea comisiei de informare a marilor puteri.

Alte două memorii importante au fost cele redactate de Dumitru Brătianu, în mai și decembrie 1856, și înaintate împăratului Franței, Napoleon al III-lea, și primului-ministru britanic, lordul Palmerston. În ambele documente, se sublinia faptul că, în interesul consolidării echilibrului politic în Orient, era necesară unirea Moldovei cu Țara Românească într-un stat independent, condus de un principe străin, dintr-o familie domnitoare prietenă, având o domnie ereditară, statul aflându-se sub garanția colectivă a puterilor europene.

Schimbarea poziției britanice

În consecință, la 1/13 ianuarie 1857 Poarta a emis firmanul cuprinzând normele electorale pentru alegerea divanurilor ad-hoc în principate. Care a fost atitudinea autorităților britanice? Dacă în primii ani ai deceniului 6 guvernanții de la Londra au privit în mod favorabil, alături de aceia de la Paris, chestiunea “Unirii Principatelor”, considerând că realizarea unui stat-tampon între imperiile otoman, țarist și habsburgic ar reprezenta un factor de echilibru în acest punct nevralgic al Europei, ulterior, în urma unei certe apropieri franco-ruse, concretizată prin întâlnirea de la Stuttgart dintre Napoleon al III-lea și Alexandru al II-lea, țarul Rusiei. Marea Britanie și-a schimbat brusc optica, văzând în principate un potențial stat “clientelar” Rusiei și ostil Imperiului Otoman.

Vreme de două decenii, mai precis până la Congresul de la Berlin din vara anului 1878, Anglia va continua constant tradiționala sa politică de apărare a integrității imperiului muribund al sultanilor, în vederea menținerii căii comerciale sigure spre India, “perla coroanei britanice”.

Artizanul și totodată slujitorul cel mai devotat al acestei dogme a fost influentul ambasador al Marii Britanii la Constantinopol, lordul Stratford Canning, conte de Redcliffe (foto), diplomat totalmente ostil ideii unirii principatelor, fire intransigentă și neînduplecată. La București și Iași, activau cei doi consuli ai Marii Britanii, Robert Colquhoun și Samuel Gardner. Dacă cel dintâi, în ciuda atitudinii sale binevoitoare față de revoluționarii români pașoptiști, adepți ai partidei naționale, unioniste, se menținea, ca un diplomat disciplinat, pe poziția absurdă și anacronică a recomandării păstrării vechilor legături ale principatelor cu Poarta, din teama – total eronată și neîntemeiată – de a nu le vedea intrate în orbita politică a Rusiei țariste, al doilea a asistat ca un spectator neutru la desfășurarea evenimentelor, neimplicându-se aproape deloc în viața internă a Principatelor.

Celelalte Mari Puteri și-au păstrat, așa cum arătam anterior, pozițiile pro sau contra unirii principatelor, avute la Congresul de la Paris. Prusia și Sardinia, care urmăreau la rândul lor crearea propriilor state naționale unitare, și deci unirea popoarelor german și italian, au sprijinit unirea. Franța împăratului Napoleon al IIIlea, arbitru european în acea perioadă, a continuat, constant, să susțină unirea. Rusia, la rândul ei, în urma apropierii de Franța, hegemon și arbitru european, a susținut și ea unirea.

Au rămas în continuare ostile unirii Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, având fiecare propriile interese de a-și păstra această atitudine: primul pierdea clar principatele, unirea o dată realizată calea către independență era deschisă, iar celălalt se temea de atracția reprezentată de noul stat unitar pentru românii din Transilvania, care vor fi astfel impulsionați în unirea cu frații lor de dincolo de Carpați.

Comisarii europeni și misiunile lor

În martie 1857, într-o atmosferă politică efervescentă, au sosit la București comisarii puterilor garante, însărcinați cu supravegherea desfășurării alegerilor pentru divanurile ad-hoc și a lucrărilor acestora. Reprezentantul Marii Britanii era un fin și distins diplomat, Sir Henry Lytton Bulwer, diplomat al ambasadei engleze la Constantinopol, un om onest și integru, complet refractar metodelor de imixtiuni și presiuni brutale în viața internă a unui stat, al căror adept era ambasadorul Stratford Canning, care urmărea asigurarea cu orice preț și prin orice mijloace a victoriei partidei separatiste, anti-unioniste.

Dacă la București elementele politice conservatoare, anti-unioniste, dețineau poziții cheie în stat, la Iași partida națională era foarte puternică, fapt care l-a determinat pe ambasadorul britanic la Constantinopol să-l trimită acolo, în calitate de “observator”, pe secretarul de ambasadă Charles Allison, la 7 iulie 1857, cu misiunea de a-l “încuraja” pe caimacamul reacționar și separatist Neculai Vogoride, succesorul lui Toader Balș, decedat, în “manipularea” alegerilor și înfrângerea partidei naționale.

Atitudinea față de rezultatele alegerilor

Iar rezultatul alegerilor a fost unul previzibil: dacă la București, unde alegerile au avut o derulare firească, corectă, partida unionistă a obținut o victorie clară, netă, la Iași în schimb, la 7/19 iulie 1857, în urma falsificării listelor electorale și rezultatului alegerilor de către Vogoride, pentru divanul ad-hoc al Moldovei, victoria electorală a aparținut separatiștilor. Efectul a fost unul hotărâtor, pe măsură. Caimacamul antiunionist și-a atras protestul și indignarea generală, nu numai ale reprezentanților partidei unioniste ci ale întregului popor. Imediat această samavolnicie a fost denunțată comisarilor puterilor garante. Dintre aceștia, comisarii Franței (Charles, baron de Talleyrand-Périgord, nepotul marelui Talleyrand), Rusiei (cavalerul Constantin Basily), Sardiniei (Rafaello, cavaler de Benzi) și Prusiei (baronul Emil von Richtoffen) au protestat cu toată hotărârea împotriva grosolanei înșelătorii, în timp ce comisarii Porții (Savfet-Effendi) și Austriei (cavalerul von Liehmann- Palmrode) s-au declarat satisfăcuți de procesul desfășurării alegerilor și de rezultatul acestora.

În ceea ce-l privea pe comisarul Marii Britanii, Bulwer, el s-a aflat într-o postură precară, penibilă chiar, și anume aceea de a fi părtaș la o înșelătorie, cu care în mod evident nu era de acord, care însă fusese patronată din umbră de superiorul său, ambasadorul Stratford de Redcliffe. Diplomat principial și om de bună credință, Bulwer își trimisese deja, din luna aprilie, propriul emisar la Iași, pe Sir Henry Stanley, pentru a se informa și a culege date asupra realei stări de spirit din Moldova. În final, diplomatul englez a fost nevoit să adopte binecunoscuta „tactică a struțului”: nici nu a protestat, alături de colegii lui francez, rus, prusac și sard, dar nici nu a acceptat, împreună cu colegii austriac și otoman, rezultatul alegerilor. El a recomandat ulterior Porții tact și abilitate.

Întâlnirea de la Osborne și noile alegeri

Lucrurile avansau însă. Ambasadorii Franței și Rusiei la Constantinopol, Edouard de Thouvenel și A.P. Buteniev au amenințat autoritățile otomane cu ruperea relațiilor diplomatice dintre țările lor și Poartă dacă sultanul nu va anula alegerile falsificate din Moldova. Se ajunsese la o nouă situație de criză în „Chestiunea Orientală”. Rezolvarea ei stătea în puterea guvernelor de la Paris și Londra. În vederea soluționării ei, suveranii celor două țări, Napoleon al III-lea și regina Victoria (foto) s-au întâlnit la castelul Osborne, de pe insula Wight, în intervalul 6-9 august 1857, însoțiți fiecare de miniștrii lor de externe, contele Alexandre Walewski și lordul Clarendon.

În urma unor vii și aprinse discuții, în care fiecare parte și-a susținut cu tărie poziția fiind decisă să nu cedeze nici un pas, partea britanică a consimțit, în final, să cedeze. S-a ajuns în consecință la o soluție de compromis: Marea Britanie i se va alătura Franței în cererea către Sublima Poartă de anulare a alegerilor falsificate din Moldova, iar Franța, la rândul ei, a promis să nu mai sprijine formal unirea principatelor, mulțumindu- se cu dotarea lor cu instituții și sisteme de conducere similare.

În final, Poarta, având numai sprijinul slab și ineficace al Austriei lui Franz Joseph, a fost nevoită să cedeze și să consimtă, la 12/24 august 1857, la anularea alegerilor măsluite. Noile alegeri din Moldova, din 7/19 octombrie (1857), au dat câștig de cauză partidei naționale, unioniste. Se vor adopta așadar, în ambele principate, de către adunările – divanurile – ad-hoc, hotărâri identice: unire, autonomie, neutralitate, principe străin și guvern constituțional.

După aceea, doleanțele divanurilor ad-hoc din cele două principate au fost aduse la cunoștința comisarilor puterilor garante, care, la rândul lor, au semnat la 1/13 aprilie 1858, actul care urma a fi înaintat guvernelor respective. I-a revenit viitoarei conferințe a reprezentanților puterilor garante, convocată la Paris, sarcina rezolvării acestor probleme.

În plan extern, în această perioadă (1857-1858) Marea Britanie era confruntată cu grave probleme. Ea tocmai încheiase, în Asia Centrală, conflictul cu Persia (1857), pentru regiunea Herat, când în India a izbucnit marea răscoală a șipailor (1857- 1859) și în China al doilea război al opiului (1856-1858). În acest din urmă eveniment, Anglia era aliata Franței și a Rusiei împotriva Chinei. Iată un motiv temeinic pentru care diplomații englezi, fără a se abate de la „dogma” apărării integrității teritoriale a imperiului otoman, au fost nevoiți să adopte o linie politică abilă, culantă și flexibilă în raport cu colegii lor francezi și ruși, atât în perioada lucrărilor Conferinței de la Paris (22 mai – 9 august 1858), cât și cu prilejul dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza în cele două principate și a recunoașterii unirii.

Conferința de la Paris

Dezbaterile desfășurate în capitala Franței timp de două luni și jumătate au scos în evidență divergențele existente între marile puteri, animate de interese contrarii. La lucrările forumului, Franța și Imperiul Otoman au fost reprezentate de miniștrii lor de externe, Alexandre Walewski și Fuad Pașa, în timp ce restul puterilor garante prin ambasadorii lor la Paris: lordul Cowley (Anglia), generalul Pavel D. Kiseleff (Rusia), contele Joseph Alexandre von Hübner (Austria), marchizul Salvatore de Villamarina (Sardinia) și contele Maximilian von Hatzfeldt (Prusia).

Membrii Comisiei Internaționale  

Și aici, blocului franco-sardo-ruso-prusian, pro-unionist, i se opunea cel otomanoaustriac, anti-unionist, Anglia având în continuare o poziție ambiguă, oscilantă. Dacă ca orientare politică ea era de partea celui de al doilea bloc, compromisul de la Osborne și conjunctura internațională obligau această mare putere să facă corp comun cu primul. Între timp, în plan intern, în Anglia surveniseră pe scena politică unele mutații: guvernul liberal („Whig”) al vicontelui Palmerston fusese înlocuit cu un cabinet conservator („Tory”), prezidat de lord Edward Derby, în care portofoliul externelor era deținut de James Harris, lord Malmesbury.

Orientarea politică a rămas neschimbată. Propaganda românească în capitala Marii Britanii, începută cu succes la mijlocul veacului al XIX-lea (1850) de Nicolae Bălcescu și Ion Ghica, va continua cu aceeași intensitate în această perioadă grație activității perseverente depuse de Dumitru Brătianu și Nicolae Golescu.

Aceștia au intervenit pe lângă personalități politice proeminente și cu influență în viața internă, cum a fost omul politic liberal, viitor premier, William Ewart Gladstone (foto), apărător consecvent al cauzelor nobile. Acesta a prezentat în Camera Comunelor, la 4/16 mai 1858, o moțiune în care pleda pentru Unirea Principatelor Române.

Omul politic liberal arăta că unirea constituia pentru „populația moldo-valahă” „bunăstarea și fericirea”, argumentând că prin acest act s-ar crea „un zid între Rusia și Turcia”, neexistând, sublinia el, „un zid mai puternic decât acela format din pieptul oamenilor liberi”. Deși moțiunea a fost respinsă cu 292 voturi „contra” și 114 voturi „pentru”, Gladstone, câștigat la cauza românească, nu a abandonat lupta pro-unionistă.

Convenția de la Paris

După două luni și jumătate de dezbateri aprinse și discuții contradictorii, Conferința de la Paris și-a încheiat lucrările prin adoptarea unor hotărâri, incluse într-o Convenție, act care reflecta prea puțin doleanțele fundamentale ale națiunii române. Astfel, deși s-a admis ca cele două principate române să poarte numele de „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”, ele trebuiau să aibă domnitori, guverne și adunări legislative separate. Erau comune numai „Comisia centrală pentru alcătuirea legilor” și „Curtea de casație”, având sediul la Focșani.

Era instituită responsabilitatea ministerială, erau desființate rangurile și privilegiile boierești, relațiile dintre țărani și proprietari urmând a fi reglementate prin lege. Având un caracter hibrid, Convenția de la Paris cuprindea unele cereri formulate de adunările ad-hoc, excluzând însă dezideratul fundamental al națiunii române: unirea Moldovei cu Țara Românească (Valahia), sub sceptrul unui prinț străin cu o domnie ereditară.

Unioniștii români au respins- o așadar cu hotărâre, declarând-o ca nefiind legea fundamentală a lor, nereflectând doleanțele lor. În raportul înaintat la 3/15 septembrie 1858 noului ambasador al Marii Britanii la Constantinopol, nimeni altul decât Sir Henry Lytton Bulwer, consulul englez la București, Colquhoun, arăta că stipulațiile Convenției de la Paris produseseră „o mare consternare aici și în Moldova”, iar de la Iași, Henry Sarell Ongley, locțiilorul consului decedat Samuel Gardner, îi scria la rândul său lui Lytton Bulwer, la 1/13 octombrie (1858), că în Moldova prevederile convenției au nemulțumit majoritatea cetățenilor, care le-au considerat „necorespunzătoare”, diplomatul britanic neputând indica „o singură persoană care să vorbească în favoarea ei”.

Conform articolului 49 al convenției, în cele două principate au fost aleși trei caimacami. În Moldova au fost astfel aleși Anastasie Panu și Vasile Sturdza, reprezentanți ai partidei naționale, și Ștefan Catargi, din tabăra anti-unioniștilor, în timp ce în Țara Românească toți cei trei caimacami aleși, Ioan Manu, Emanoil Băleanu și Ioan Al. Filipescu, făceau parte din aripa conservatoare, fiind deci cu toții separatiști.

Alegerea lui Cuza

La 2/14 decembrie 1858, își făcea apariția la Iași noul consul al Marii Britanii, Henry Adrian Churchill. El îi raporta ambasadorului Bulwer despre situația din Moldova, insistând asupra disensiunilor dintre cei trei caimacami. Candidații la domnie din partea grupului conservator erau fostul domn Mihail Sturdza și fiul său Grigore (ofițer în armata otomană sub numele de Muhlis Pașa), în timp ce partida națională era reprezentată de Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza și Costache Negri. În Țara Românească, candidații partidei conservatoare separatiste erau foștii domni Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, din partea partidei naționale candidând Nicolae Golescu.

Alegerile din Moldova, de la 5/17 ianuarie 1859, l-au desemnat câștigător pe candidatul partidei naționale, colonelul Alexandru Ioan Cuza, pârcălab de Covurlui, ales în unanimitate. De la Constantinopol, ambasadorul Bulwer îl anunța chiar a doua zi pe șeful diplomației britanice, lordul Malmesbury, despre victoria electorală a partidei naționale în Moldova, în timp ce consulul Colquhoun îi raporta din București aceluiași demnitar, la 7/19 ianuarie, că în capitala Țării Românești, la aflarea veștii, era „o oarecare agitație”, urmând ca în acea seară „să aibă loc un banchet în onoarea evenimentului”.

Sosirea lui Alexandru Ioan Cuza la București  

Din Iași, în urma primei întrevederi avute cu noul domnitor, consulul Churchill îl informa pe Bulwer asupra modului în care a decurs aceasta, scoțând în evidență calitățile distinsului său interlocutor: „Am fost mulțumit să constat la noul principe calități care îl situează deasupra oricărui alt candidat de pe listă. Reputația sa este aceea a unui om cinstit și sincer, cu o judecată bună și cu fermitate de caracter”.

La 24 ianuarie/5 februarie 1859, Adunarea electivă din București, deși era alcătuită în majoritate din elemente conservatoare, sub impulsul partidei naționale și datorită intervenției directe a maselor, târgoveți, țărani, negustori, adunați pe Dealul Mitropoliei, în jurul clădirii unde aveau loc dezbaterile și manifestând pentru Unire, l-a ales, în unanimitate, domn al Țării Românești pe domnul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. Unirea fusese înfăptuită.

Cum văd britanicii dubla alegere

În depeșa telegrafică expediată chiar în noaptea de 24/25 ianuarie ambasadorului Bulwer, Colquhoun preciza că Alexandru Ioan Cuza a fost „ales cu unanimitate de voturi”, rezultatul alegerii fiind primit de populație „cu aclamații de entuziasm”, orașul „fiind iluminat” și domnind „o mare bucurie populară”.

A doua zi după dubla alegere, din Iași, Churchill îi telegrafia lordului Malmesbury următoarele (la 25 ianuarie/ 6 februarie): „Alegerea lui Cuza a creat un mare entuziasm aici. Ea este considerată un mare pas spre unire, ce va fi înfăptuită dacă nu i se vor opune măsuri puternice. În jurnalele din Moldova s-a declarat că, dacă Poarta va îndrăzni să refuze investitura, românii îi vor respinge autoritatea și, de la primul până la ultimul, își vor apăra drepturile până la capăt.”

Din București, Colquhoun, referindu- se la primirea făcută lui Cuza de populația capitalei Valahiei, în raportul adresat lordului Malmesbury la 8/20 februarie 1859, scria că „o mulțime din populația păturilor de jos a ieșit să-l întâmpine, printre aceștia aflându-se, evident, tăbăcarii și măcelarii de la periferie”.

Într-un nou raport adresat șefului Foreign Office-ului, la 15/27 februarie, în urma primirii de către Cuza și deci a primei audiențe la acesta, consulul Colquhoun relata cu obiectivitate: „În problemele de politică externă, [domnul] este foarte rațional și prudent și, se pare, înțelege pe deplin poziția sa.”

În același raport, Colquhoun scotea în evidență faptul că domnul unirii, dând dovadă de clarviziune și luciditate politică, îi declarase că se va supune hotărârilor pe care le va adopta apropiata conferință europeană „dar dacă Turcia ar îndrăzni să vină cu o forță armată în Țara Românească pentru a ne împiedica să ne manifestăm, eu nu ezit să vă spun că mă voi așeza în fruntea poporului meu și, dacă va trebui să cădem, voi fi primul care-mi voi oferi pieptul.”

La 5 și 24 ianuarie 1859, poporul român a pus puterile garante în fața unui fapt împlinit – care va deveni de altfel, în anii următori, politică de stat, „politica faptului împlinit” – realizând visul său secular: Unirea Principatelor, prin alegerea unui unic domn al Moldovei și Țării Românești.

Bibliografie

1.Documente privind Unirea Principatelor, vol. III, Corespondență politică (1855-1859), ed. Cornelia Bodea, București, 1963 și vol. VII, Corespondență diplomatică engleză (1856-1859), ed. V. Costake, Beatrice Marinescu și Valeriu Stan, București, 1984
2. Paul Cernovodeanu, Relațiile comerciale româno-engleze în contextual politicii orientale a Marii Britanii (1803-1878), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986.
3. Leonid Boicu, Diplomația europeană și triumful cauzei române (1856-1859), Editura Junimea, Iași, 1978.
4. Nicolae Corivan, Relațiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Editura științifică și enciclopedică, București, 1984.
5. W.G.East, The Union of Moldavia and Wallachia, 1859, Cambridge, 1929.
6. Beatrice Marinescu, Romanian-British Political Relations 1848-1877, Editura Academiei R.S.R., 1983.
7. Camil Mureșan, Imperiul britanic. Scurtă istorie, București, 1967.
8. Camil Mureșan, Alexandru Vianu, Robert Păiușan, Downing Street 10, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984
9. T.W.Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaționale, 1856-1866, București (1940).
10. Valeriu Stan, Alexandru Ioan Cuza (versiunea în limba franceză), Editura Enciclopedică, București, 1983.
11. R.W.Seton-Watson, A History of Romanians from Roman Times to the Completion of Unity, Cambridge, 1934.
12. E. Thouvenel, Trois Années de la Question d’Orient 1856-1859, Paris, 1897.
""