Diplomația Bizantină: Arta de a Supraviețui

Autor 11901 vizualizări


În timp ce diplomația bizantină era recunoscută pentru caracterul său ceremonial, etalarea luxului și a bogăției, precum și pentru stilul său manipulativ și viclean, toate aceste aspecte reprezentau doar reacțiile raționale ale bizantinilor la un context strategic defavorabil. În special, pentru că bizantinii nu se puteau baza pe o capacitate militară copleșitoare, ei erau nevoiți să apeleze la diplomație pentru a-și atinge două obiective majore. Unul era să-și asigure securitatea prin eliminarea riscului de război cu puterile învecinate [1], iar al doilea obiectiv era să-și mențină statutul imperial, moștenit de la Roma. Cea mai importantă încercare pentru bizantini era să mențină un echilibru în relațiile cu puteri învecinate, care amenințau să declanșeze invazii aproape din toate direcțiile, iar singura lor resursă era legitimitatea moștenită de la romani, ca posesori ai coroanei imperiale.

Pentru a suplimenta deficiențele generate de lipsa unei forțe militare considerabile, bizantinii au pus la punct câteva strategii diplomatice:preferința pentru sublim și venerație, în locul terorii și a fricii, folosirea intensivă a lingușirii și a mitei, precum și dezvoltarea rețelei de spionaj. Aceste strategii erau menite să manipuleze climatul internațional de securitate, prin ajustarea avantajelor pe care le aveau adversarii și prin obținerea informațiilor relevante despre aceștia.

 

Detaliu dintr-un manuscris,  care îl înfățișează pe un ambasador bizantin în misiune la liderul arabilor. În cazul de față,  ambasadorul este Ioan Syggelos/Grammaticos,  patriarh de Constantinopole.

Detaliu dintr-un manuscris, care îl înfățișează pe un ambasador bizantin în misiune la liderul arabilor. În cazul de față, ambasadorul este Ioan Syggelos/Grammaticos, patriarh de Constantinopole.

Cel mai evident exemplu al strategiei de promovare a venerației este reprezentat de convertirea Imperiului la creștinism, ceea ce-i conferea împăratului o combinație de putere divină (religioasă) și seculară (politică). Astfel, Imperiul Bizantin nu devenea doar centrul lumii (datorită statutului hegemonic moștenit), ci și reprezentantul divinității. În consecință, toți ceilalți lideri politici erau forțați să se poziționeze sub statutul imperial, iar cei ce ar fi atacat Imperiul urmau să se aștepte la mânia divină, pentru că acesta reprezenta cea mai importantă autoritate de pe pământ, singura din lume pe care împăratul însuși o fondase. Strategia poate fi interpretată ca o metodă mai ciudată de descurajare. Aceasta folosea structura ierarhică și autoritară înrădăcinată în creștinism, pentru a descuraja puterile străine să atace în orice fel Imperiul Bizantin. Pentru a spori eficacitatea acestei strategii, liderii bizantini își sporeau numărul ”supușilor” prin convertirea păgânilor la creștinism.[2]

 

 

Creștinarea rușilor din Kiev,  din anul 867,  a consemnat succes diplomatic răsunător pentru bizantini.

Creștinarea rușilor din Kiev, din anul 867, a consemnat succes diplomatic răsunător pentru bizantini.

 

În timp ce această metodă avea și efectul secundar de a conferi bazele religioase pentru manevrele diplomatice, ea făcea de fapt parte dintr-o strategie mai mare, anume de a-i copleși pe emisarii vizitatori cu manifestări sclipitoare. Astfel, întreaga procedură și practică a diplomației bizantine era menită să să-i impresioneze pe vizitatorii străini prin expunerea unei superiorități absolute, a luxului și bogăției. Aici era inclusă și practica bizantinilor de a-i consemna pe emisarii străini aflați în misiune la Constantinopole în fortărețe în care nu puteau afla nimic despre împrejurimi, ci puteau doar să admire parade militare maiestuoase. Tot în cadrul acestor eforturi ale liderilor bizantini de a impresiona emisarii străini erau incluse și arhitectura imperială somptuoasă, ospețele luxuoase și piesele de divertisment.[3] Un alt motiv pentru care bizantinii și venețienii practicau toate aceste ceremonii luxoase era că emisarii se autofinanțau adesea pentru aceste misiuni. Astfel, comercianții erau cei mai viabili candidați pentru a deveni emisari, pentru că erau printre puținii care își permiteau să finanțeze asemenea  călătorii și pentru că aveau experiența drumurilor îndelungate. Totuși, erau câteva probleme în ceea ce privește angajarea comercianților ca reprezentanți diplomatici. În primul rând, pentru că acești comercianți călătoreau, de regulă, în caravane, ei erau și foarte lenți pentru cazul în care era nevoie de transmiterea urgentă a unui mesaj. În al doilea rând, comercianții nu erau dispuși să se angajeze în misiuni periculoase sau de durată. Ei puteau să-și continue activitățile comerciale în mod normal, iar profiturile personale erau întotdeauna mai importante. În al treilea rând, angajarea comercianților era un gest care putea fi privit ca o insultă de către prințul vizat de misiunea diplomatică.[4] Ca o soluție la toate aceste probleme, diplomația bizantină asocia onoarea și valorile simbolice cu misiunile diplomatice.

 

Principalele rute comerciale din Europa

Principalele rute comerciale din Europa

Foto 3– Principalele rute comerciale din Europa.

 

În acest context, protocolul ceremonial luxos a ajuns un standard al practicii diplomatice bizantine. Influența bizantină în ceea ce privește procedurile diplomatice au fost transmise mai departe Veneției și Genovei (aliați ai bizantinilor datorită relațiilor comerciale), care, la rândul lor, au răspândit tradiția mai departe, ca ”sistemul diplomatic italian” către restul Europei. Venețienii din perioada renascentistă păstrau o lucrare numită Libro Ceremoniale, care oferea detalii exacte despre ceremoniile ce trebuiau practicate pentru fiecare tip de demnitar, un fel de manual pentru procedurile diplomatice în funcție de rangul oaspeților.

O a doua metodă implica lingușelile și mituirea. Acestea jucau deja un rol crucial în Europa, în vederea formării de alianțe și asigurării unui echilibru al puterii, iar bizantinii le foloseau pentru a influența frontiere și ierarhii tribale și naționale. În mod special, această metodă presupunea cumpărarea susținerii din partea puterilor învecinate, precum și provocarea rivalității între despoți învecinați, pentru a le slăbi puterea acestora.[5]O strategie apropiată presupunea și luarea de ostatici. Membri ai familiilor regale primeau în mod regulat cererea de a sta la Constantinopole, o practică moștenită de bizantini de la romani, care foloseau ostaticii de rang înalt pentru a impune diverse condiții în tratatele de pace.[6]

O a treia metodă diplomatică era spionajul. Primele două metode de ajustare a puterii rivalilor erau posibile numai dacă împărații bizantini erau informați complet în legătură cu preferințele, intențiile și capacitățile statelor învecinate. Astfel, culegerea și organizarea informațiilor aveau o importanță deosebită.

Având în vedere deficiența militară a bizantinilor, diplomații nu aveau un rol principal de mesageri sau de oratori, ci mai degrabă de a culege informații relevante despre situația politică din teritoriile în care erau trimiși. Astfel, diplomația bizantină funcționa ca un serviciu de culegere și analiză de informații. Trebuie menționat că, în antichitate, emisarii orientali aveau rolul de a purta mesaje între liderii politici și de a duce negocierile diplomatice, în timp ce acela al emisarilor greci era de a funcționa în principal ca oratori. Astfel, se poate afirma că diplomația nu și-a dezvoltat funcția informațională până când Imperiul Bizantin nu a dat diplomaților săi misiuni de spionaj. Rolul informațional al diplomaților din această etapă de dezvoltare a diplomației nu era complet separat de rolul spionajului. Pentru că prima sarcină a diplomaților era de a descoperi secrete la curțile unde erau trimiși, Abraham de Wicquefort, un teoretician al diplomației franceze din secolul XVII, s-a referit la un amabasador ca un ”spion onorabil”.[7]Până în perioada modernă, un ambasador juca simultan rolul de diplomat și pe cel de spion. Toate aceste detalii sunt reflectate de existența unei agenții guvernamentale a diplomației bizantine, numită Skrinion Barbaron(Oficiul pentru Barbari), un fel de minister al afacerilor externe. Skrinion Barbaronse ocupa atât de afacerile diplomatice, cât și de activitățile de spionaj, fiind astfel consioderat primul serviciu de spionaj din istorie.

Rolul informațional al diplomației este scos ocazional în evidență, ajutându-i, de exemplu, pe liderii politici să evite costurile unor războaie pe care nu le-ar putea câștiga cu siguranță. Culegerea și analiza informațiilor privind preferințele, intențiile și capacitățile militare ale potențialilor inamici erau cele mai importante unelte ale diplomației bizantine și au salvat întotdeauna Imperiul de prețul enorm al războaielor. Înainte de 1453, bizantinii nu mai înregistraseră succese militare majore de mai mult de 150 de ani deficiențele sale militare fiind foarte mari. Pentru ei, diplomația funcționa ca o metodă de a determina dacă problemele curente erau destul de critice pentru a merita efortul unei bătălii. Până la urmă, spre deosebire de succesorii săi, cea mai importantă armă a Imperiului Bizantin era diplomația, nu forța militară.

 

 

 

NOTE:

 

 

[1]Incluzând slavii, turcii, arabii și germanii

 

[2]Nicolson, Harold – Evoluția Metodelor Diplomatice, Praeger Publishing, 1977

 

[3]Hamilton, Keith – Practica Diplomației:Evoluția, Teoria și Administrarea, Routledge, New York, 1995, p. 21

 

[4]Keens-Soper, Maurice – Abraham de Wicquefort și Teoria Diplomațieiîn Diplomacy &Statescraft, Routledge, New York, 1997

 

[5]Nicolson Harold, op. cit.

 

[6]O practică similară de luare ca ostatici a membrilor familiilor aristocrate a fost adoptată și de alți dictatori notabili, precum șogunatul Tokugawa sau regele Ludovic XIV al Franței.

 

[7]Keens-Soper, Maurice, op.cit.

""