Din poveștile Evului Mediu: dragostea curtenească jpeg

Din poveștile Evului Mediu: dragostea curtenească

📁 Istorie Medievală Universală
Autor: Andreea Lupşor

Povestea lui Guinevere și a lui Lancelot este una dintre cele mai cunoscute povești de dragoste ale Evului Mediu. Lancelot se străduiește să obțină o poziție la curte și este, într-un final, numit cavaler al regelui Arthur. La început o admiră doar pe soția regelui, dar apoi sentimentele pun stăpânire pe cei doi. Împreună cu dragostea au venit și trădarea și distrugerea Mesei Rotunde. La sfârșit, dragostea lui Lancelot pentru regine duce la căderea Camelotului.

În ciuda acestei povești de dragoste – reprezentative pentru dragostea în Evul Mediu, dragostea ”de curte”, acea courtly love, era considerată a fi una pură, care nu trebuie neapărat consumată. Era dragostea de departe a unui cavaler care participa la turniruri pentru femeia pe care o iubea, dragostea pentru poezie cântată de trubaduri. Bărbații trebuiau să-și cucerească femeile iubite prin fapte nobile și curajoase, prin cântece și poezii. Astfel, tineri din familii sărace puteau accede la un statut social mai înalt, devenind cavaleri prin intermediul favorurilor obținute de la femei nobile.

Această dragoste curtenească este un fenomen care s-a dezvoltat spre sfârșitul secolului al XI-lea și care era bazat pe un cod cavaleresc de onoare. A început în Franța, în provinciile Aquitania, Provence, Champagne și în ducatul Burgundiei, dar termenul propriu-zis de ”dragoste curtenească” nu a apărut decât în secolul al XIX-lea, sub pana lui Gaston Paris, un savant care scria o lucrare despre Lancelot. Paris a analizat operele lui Chretien de Troyes, un trubadur de secol XII care a scris și despre cavalerul regelui Arthur.

knight being knighted jpg jpeg

Eleanor de Aquitania (1122-1204) a fost prima care a introdus acest tip de dragoste la curtea engleză, după căsătoria ei cu Henry al II-lea, atunci duce de Normanndia și moștenitor al tronului englez. După ce a devenit regina Angliei în 1154, ca patroană a artelor, ea a sprijinit dezvoltarea muzicii și poeziei la curte și i-a încirajat pe trubaduri. Prin eforturile sale, cântecele trubadurilor au devenit parte esențială a procesului de cucerire a femeilor. Acești muzicanți ambulanți vizitau curțile nobiliare și cântau balade despre dragoste, curaj și cavaleri. Odată cu dezvoltarea acestui stil de muzică, cavalerii și membrii aristocrației au început și ei să compună cântece de dragoste. Poeme precum cele ale trubadurului Bernart de Ventador, spre exemplu, exprimau devotamentul și tristețea separării și a iubirii neîmpărtășite:

She has all my heart, and my soul,

And herself and the whole world:

And when she left, nothing remained

But desire and a longing heart.

Cu toate acestea, conceptul de dragoste curtenească a fost o creație a secolului XIX și a fost filtrat prin prisma romantismului specific epocii. În realitate există exemple ale unei iubiri mai tangibile, mai ”pământene”.

Iubiții medievali erau adeseori despărțiți de circumstanțe pe care nu le puteau controla. Mulți nobili feudali își lăsau soțiile să administreze proprietățile în timp ce ei erau plecați la război, în cruciadă sau pur și simplu într-o călătorie. Îndrăgostiții despărțiți își făceau unul altuia cadouri simbolice, apotropaice. Căsătoria propriu-zisă n-avea prea multă legătură cu dragostea, mai ales în rândul aristocraților, care își căsătoreau fiii și fiicele doar în familii puternice. Statutul nobiliar și bogăția erau criteriile cheie după care părinții decideau cu cine trebuiau să se căsătorească copiii. În 1372, un cavaler francez pe nume Geoffroy de la Tour Landry a scris o carte pentru fiicele sale despre cum pot să-și găsească un soț decent (adică bogat). Cartea sa, Livre du Chevalier de la Tour Landry, este plină de povești despre călugări afemeiați și soții nesupuse. Morala cărții este că dorințele și pasiunile necontrolate ale femeii trebuie înfrânate prin căsătorie sau prin religie. Femeile aveau nevoie de un soț bun care să le tempereze, iar ele trebuiau să-și iubească soțul și să-i rămână fidele. Recompensa era un soț loial.  

Dragostea, sub atenția strictă a Bisericii

Dar căsătoria nu era ușoară. Era o tranzacție complicată și nu era deloc ușor să te căsătorești cu alesul (sau aleasa) inimii din cauza restricțiilor impuse de statutul social. Deseori familia, prietenii și chiar vecinii aveau un cuvânt de spus în alegerea persoanei potrivite. În familiile aristocratice cel/cea care urma să se căsătorească trebuia să se lase complet pe mâna celorlalți când venea vorba de alegerea cuiva. În schimb, la sate lucrurile nu stăteau chiar atât de rău. Tinerii puteau face curte fetelor în public și aveau o mai mare libertate de alegere. Deseori, cuplurile se cunoșteau la târguri, sărbători comunitare sau festivaluri. Deși avem mai puține surse despre viața la sate, baladele din acea vreme ne oferă câteva informații. Spre exemplu, femeile erau ademenite cu daruri constând în mâncare sau haine. Uneori tinerii nu mai aveau răbdare până în ziua căsătoriei pentru a-și consuma dragostea, astfel că plăteau amenzi pentru nerespectarea tradiției. Biserica încerca să impună foarte multe restricții cu privire la relațiile intime dintre bărbați și femei:existau restriciții cu privire la când, unde, cum și cu cine puteai face dragoste:adică nu în tipul zilei sau în zile de sărbătoare, doar în pat și în anumite poziții (de fapt, doar una) și doar cu soțul sau soția.

Sursa:http://www.historytoday.com/